RDW

SPAŢIUL LIMBO, INTERSPAŢIU SAU SPAŢIU DE TRANZIT? GREENHOUSETALKS 2018

SPAŢIUL LIMBO,
INTERSPAŢIU SAU SPAŢIU DE TRANZIT?
GREENHOUSETALKS 2018

text: Maria MĂNESCU

Ariadne: Limbo?
Arthur: Unconstructed dream space.
Ariadne: Well, what the hell is down there?
Arthur: Just raw, infinite subconscious. Nothing is down there. Except for whatever that might have been left behind by whoever’s sharing the dream who was trapped down there before. (http://inception.wikia.com/wiki/Limbo)

Definirea spaţiului limbo ca spaţiu virtual, extindere a subconştientului pur, infinit, derivă din industria jocurilor pe computer. Limbo este un loc care nu a fost încă visat sau imaginat de nimeni, dar este împărtăşit cu alţi indivizi, un spaţiu în care mintea poate face schimbări de orice fel, fără limite sau obstacole. Din cauza aparentei lipse a constrângerilor, limbo este, pe de o parte, extrem de permisiv cu cel care şi-l imaginează, lăsându-l să-şi manifeste aici cele mai profunde dorinţe, dar, pe de altă parte, poate deveni o capcană în care „visătorul” pierde contactul cu realitatea.
Pe parcursul desfăşurării jocului Inception, limbo apare ca un ocean infinit, idee care nu este deloc nouă. Romanul lui Stanislaw Lem, Solaris (1961), una dintre explorările filosofice ale scriitorului pe tema limitărilor antropomorfice ale omului, are ca pretext imposibilitatea stabilirii unei comunicări adecvate între specia umană şi una non-umană, prezentând încercarea eşuată a omenirii de a stabili o modalitate de comunicare cu o formă de viaţă extraterestră de pe o planetă îndepărtată, Solaris. Suprafaţa ei este aproape în întregime acoperită cu un ocean care se dovedeşte a fi un organism planetar, un spaţiu limbo mai evoluat.

© dezeen

Tema Bienalei de Arhitectură de la Veneţia din acest an, Freespace, a readus în discuţie spaţiile limbo, definirea acestor spaţii indefinibile situate la limita fragilă dintre real şi virtual, a căror „amenajare” este o provocare pentru arhitecţii de mâine.
A treia masă rotundă din seria The Greenhouse talks, oferită de Ambasada Olandei la Roma în colaborare cu Het Nieuwe Instituut şi organizată de Image MEDIA AGENCY, a reunit câţiva dintre cei mai activi protagonişti ai dezbaterilor arhitecturale actuale, înainte de deschiderea oficială a Bienalei de Arhitectură de la Veneţia. Reuniunea a avut loc în cafeneaua istorică InParadiso, situată în imediata apropiere a intrării în Giardini della Biennale. Tradiţia culturală veche de aproape 100 de ani a acestui loc frecventat cândva de Klimt, Kandinski, Picasso, Rodin sau Warhol, a constituit mediul propice unor dezbateri degajate, într-o atmosferă nonconformistă, asezonată cu croissante şi cappuccino.
Conversaţia a fost pregătită şi moderată de Aaron Betsky, preşedinte al Şcolii de Arhitectură din Taliesin, curator al celei de a 11-a ediţii a Bienalei. El a invitat în dezbatere arhitecţi de renume, familiarizaţi cu tema spaţiului limbo, pe care îl consideră un spaţiu de tranziţie, un gen de purgatoriu între iadul vieţii zilnice şi cerul nesfârşit al spaţiului virtual şi/sau viceversa, un spaţiu al cărui potenţial este încă insuficient exploatat de arhitecţi.
Arhitecţii Claudia Clemente (Labics), Nathalie de Vries (MVRDV), Elizabeth Diller (Diller Scofidio + Renfro), Andrés Jaque (Office for Political Innovation), star fotograful Iwan Baan şi arhitectul Marina Otero Verzier (Het Nieuwe 

Institut), curator al pavilionului olandez din acest an, au participat la discuţie şi şi-au împărtăşit experienţele legate de problemele demografice, economice sau progresele tehnologice dramatice cu care s-a confruntat arhitectura în ultimele decenii.
Intitulată „Limbo Spaces, discuţia s-a concentrat pe tratarea în general plicticoasă a spaţiilor tranzitorii din multe clădiri publice, ca aeroporturi, staţii de transport în comun, spitale, spaţii guvernamentale sau spaţiilor de aşteptare din cabinetele doctorilor. Toate acestea sunt frecvent descrise de arhitecţi ca «non-locuri», în care nu poţi sta, în care nu te poţi plimba şi nu te poţi simţi confortabil. Aici apare, însă, un paradox: dacă spaţiile limbo sunt considerate non-locuri, deci nu pot fi descrise ca spaţii, înseamnă că nu pot fi proiectate şi amenajate?”.

© Alberto Sinigaglia

Aaron Betsky:
„În spaţiile în care aşteptăm, în care zăbovim sau doar ne pierdem timpul, restricţiile şi structurile arhitecturale se dizolvă. Ce este arhitectura spaţiilor nu-chiar-libere şi cum ar trebui să proiectăm ceea ce este menit să dispară?”.
„Spaţiile limbo sunt spaţii marcate de incertitudini, de imprevizibil, cu posibilităţi limitate, sunt în mare măsură asemănătoare cu câmpurile de refugiaţi. Nu au o ierarhie clară sau un centru distinct, nu au limite clare.”
„Au existat întotdeauna spaţii tranzitorii, ca porticurile, verandele şi holurile. În aceste spaţii nu eşti chiar în mijlocul lumii, dar nici complet acasă, iar acest statut le poate furniza multiple posibilităţi de dezvoltare. În ultimii 20 de ani, aceste zone de tranziţie s-au dezvoltat în ceva complet diferit, iar rădăcinile aspectului lor de spaţii-de-aşteptare sunt condiţionate de dezvoltarea transportului public, dar şi de spaţiile de recepţie ale firmelor. Ele diferă de foaierul unui teatru, unde aştepţi cu un scop social clar definit.” Aşteptarea este caracteristică noului spaţiu limbo, dar Betsky concluzionează că „astfel de spaţii trebuie văzute ca noul scop al cercetării de arhitectură, dincolo de limitările amplasamentului, funcţiune, comportament social tradiţional sau construcţie fizică”.
„Spaţiile limbo sunt intens folosite şi nu prea au multe lucruri în comun cu o piaţă publică. Sunt guvernate de reguli, păzite şi urmărite. Nu există libertate în spaţiile limbo”.
Prezentând condiţia refugiaţilor ca oameni în tranzit insuficient luaţi în seamă, Andrés Jaque (Office for Political Innovation) s-a axat pe aspectul social al interspaţiului, spunând povestea lui Abel, un columbian care a încercat să se stabilească în mai multe locuri înainte de Los Angeles. Peste tot în călătoria lui nomadică şi sub diferite forme, el a cărat în spinare grădina din oraşul său natal. Folosind metode variate, a reuşit să păstreze legătura cu prietenii şi rudele apropiate. A hotărât să se stabilească în Los Angeles şi, în dorinţa de a-şi reconstrui atmosfera din ţara natală, a colonizat spaţiul liber dintre curtea lui şi autostradă cu o grădină columbiană: propriul său spaţiu limbo. Un act de subminare a capitalismului şi a globalizării?
„Îmi place ideea de a fi în trecere, această stare limbo, un loc căruia ceilalţi oameni nu îi dau prea multă atenţie, de unde şi caracterul său puţin subversiv.”
„Arhitecţii chiar ar trebui să reflecteze pe această temă.

Limbo Space este un loc al eternei tranziţii, de unde nu trebuie să ajungem nicăieri. Nu este rai, nici iad. Nu-mi place cuvântul «purgatoriu», văd mai degrabă spaţiile limbo ca locuri pe care le poţi locui pe vecie.”

Marina Otero, curator al Pavilionului Olandei1:
„Până acum câţiva ani, l-am fi numit NON-spaţiu, dar am dat consistenţă acestui concept, definindu-l ca SPAŢIU LIMBO”.
„Întregul Pavilion al Olandei este construit ca spaţiu limbo, dar probabil camera cu dulapuri (de vestiar) întrupează cel mai bine acest concept. Dulapurile sunt locul prin intermediul căruia ne putem transforma în alte versiuni ale noastre, în cine vrem să fim, posibilităţile sunt multiple”.

Prin proiectul lor High Line, Diller Scofidio + Renfro au transformat o şosea urbană abandonată într-o mare atracţie a New York-ului, vizitată de peste 8 milioane de oameni anul trecut. Ei au transformat, de fapt, un spaţiu limbo într-un fel de spaţiu teatral în care oricine are acces. „Am vrut să creăm un spaţiu în care tot ce poţi face este să nu fii productiv, unde poţi doar să stai sau să te plimbi. Acum a devenit una dintre cele mai puternice atracţii turistice ale oraşului şi oferă şi o perspectivă mai puţin uzuală asupra New York-ului, dinspre aleile secundare din spatele clădirilor”.
„Eficienţa spaţiilor în care trăim astăzi este foarte importantă”, a subliniat Elizabeth Diller de la Diller Scofidio + Renfro. „Există un soi de paradox şi, în acelaşi timp, un fel de romantism în modul în care sunt acceptate aceste spaţii”.
„Cultura se schimbă atât de repede încât clădirile noastre nu pot ţine pasul. Trebuie să facem în aşa fel încât clădirile noastre să devină mai flexibile, mai adaptabile la contextul în schimbare”.

Maria Claudia Clemente:
„Toate aeroporturile, staţiile de transport în comun, spitalele sunt, de fapt, excesiv proiectate, conectate direct şi explicit cu persoanele cărora li se adresează”.
„Spaţiile publice sunt diferite pentru că sunt reprezentarea puterii”. „Trebuie să definim nedefinibilul, să proiectăm spaţii, în special publice, care să facă faţă imprevizibilului. Putem învăţa cu toţii din modul în care Italia îşi tratează spaţiile publice, ca locuri de întâlnire, locuri de viaţă”.

Nathalie de Vries (MVRDV) a ilustrat explorarea ideii de spaţiu limbo în proiectarea unui terminal de aeroport. „Am fost fascinată cum în aceste spaţii suntem întotdeauna evaluaţi, măsuraţi după banii pe care îi avem sau după cum arătăm, prin prezenţa magazinelor”. În viziunea ei, spaţiile limbo din aeroporturi trebuie echipate cu mai multă identitate şi specificitate, pentru că în astfel de locuri se desfășoară multe evenimente de luat în seamă, în timp ce aşteptăm. „În proiectare, limitele spaţiilor limbo sunt oarecum difuze pentru că sunt mereu supuse schimbării. Dar trebuie să dăm utilizatorilor sentimentul că şi acestea sunt locuri”. „Spaţiul trebuie valorizat ca loc al memoriei”.

Fotograful Iwan Baan a exprimat un punct de vedere mai personal, bazat pe experienţa sa zilnică. „Viaţa mea poate părea aventuroasă văzută din afară, călătoresc în multe locuri. Dar, în final, cred că îmi petrec cea mai mare parte a timpului în aceste spaţii limbo, în aeroporturi, în săli de aşteptare. Este foarte interesant să vezi această tipologie de spaţii din toată lumea, cât de specifice pot fi în diferite ţări şi chiar continente”.

Conversaţia a deschis multe puncte de pornire a unor noi discuţii, pe care Aaron Betsky le-a rezumat: „Ceea ce mă sperie, dar mă şi interesează, este că tot ce se află între proiectat şi neproiectat este deja colonizat şi teoretizat prin dimensiunile variate ale noţiunii de adaptare şi relaţionare la mediul înconjurător2. Pe de o parte, are rădăcini ştiinţifice în studiile despre animale şi în biologie – evaluarea ştiinţifică şi tehnică a spaţiilor limbo – şi, pe de altă parte, prin colectarea de date care prin software pot prezice interacţiunea dinamică dintre masele de oameni în mişcare şi mediu pentru crearea de spaţii tranzitorii mai eficiente. Întrebarea finală ar fi: ce a mai rămas din aceste spaţii limbo? Trebuie să rezistăm sau să ne adaptăm? Cum să proiectăm aceste spaţii? Este o adevărată provocare pentru arhitectură”.

NOTE

1. Tema Pavilionului Olandei a fost „Work, Body, Leisure”.
2. În original, termenul affordance a fost creat de psihologul James J. Gibson, considerat cel mai important specialist în domeniul percepţiei. Termenul a fost menţionat prima dată în cartea sa din 1966, The Senses Considered as Perceptual Systems (Allen and Unwin, Londra) şi a reapărut în multe din eseurile sale ulterioare. Cea mai cunoscută definiţie a acestuia se regăseşte în altă carte a sa din 1979, The Ecological Approach to Visual Perception (Houghton Mifflin Harcourt – HMH), Boston: „The affordances of the environment are what it offers to the animal, what it provides or furnishes, either for good or ill. The verb to afford is found in the dictionary, the noun affordance is not. I have made it up. I mean by it something that refers to both the environment and the animal in a way that no existing term does. It implies the complementarity of the animal and the environment” Gibson (1979, p. 127).
Chiar dacă s-au dezvoltat între timp şi alte înţelesuri ale termenului, definiţia originală din psihologie include toate tranzacţiile posibile dintre un individ şi mediul său înconjurător. Când conceptul este aplicat la proiectare, el se referă doar la acele acţiuni fizice potenţiale de care individul este conştient – (n.r.).

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog