RDW

Addenda: STAI LA CURTE SAU LA BLOC?

Addenda: STAI LA CURTE SAU LA BLOC?

text: Maria MĂNESCU

 
© Mnemonics

Până la 11 ani am copilărit la curte, într-o casă-vagon din Obor, construită de bunicul meu pe vremea când era negustor de „coloniale”, între cele două războaie. Casa noastră ocupa una dintre laturile lungi ale curții uriaşe în formă de U, cealaltă fusese iniţial un front de „garsoniere” pentru „băieţii de prăvălie”. Doar în fundul curţii era un corp de clădire cu parter şi etaj; la parter era garajul în care își ţinea tataie camioneta Ford în care își căra şi marfa, şi cei 5 copii, în excursia anuală la mare, la Carmen Sylva, şi la Câmpulung; la etaj, deasupra Fordului, era apartamentul pe care îl păstrase pentru el şi Maia, un adevărat cuib de vulturi din veranda căruia vedea toată curtea până la poartă. Curtea era pavată cu piatră de râu.

Dar eu nu am prins toate astea, doar casa şi curtea pe care le visez şi azi. Pentru că până să apar eu, cea mai mică dintre copiii de atunci ai familiei, casa fusese naţionalizată de ani buni, din băieţii de prăvălie nu mai rămăsese decât unul, ceilalţi plecaseră pentru că nu mai aveau prăvălie, pentru că în garsonierele lor fuseseră aduşi chiriaşi. Tataie fusese declarat „duşman al poporului” şi chiabur. El, al 15-lea copil al unei familii de ţărani din Dor Măruntul Ialomiţei, plecat de acasă la 11 ani cu un ban în buzunar, el, care ucenicise ici şi colo şi învăţase singur şi meserie, şi buna purtare, până devenise unul dintre cei mai respectaţi negustori din cartier, membru al Asociaţiei Frontului Negustoresc Obor şi acţionar la Halele Obor, el, care luptase la Turtucaia şi fusese luat prizonier, fiind dat dispărut timp de doi ani.

Dar eu nu am prins toate astea. Eu am copilărit în curtea plină de străini. În garsonierele clădite altădată pentru „băieţii” lui tataie locuiau acum tot felul de oameni. O comunitate pestriţă, cu un oarecare grad de pitoresc umbrit de promiscuitate. În curte se certau şi se împăcau, în curte tăiau porcul, după ce îl fugăreau prin grădina noastră până îl oboseau bine. Toţi trăiau la grămadă în aceeaşi curte cu mama, „cucoana”, cum o numeau în zeflemea noii locatari cărora comuniştii le dăduseră case. Casele altora. Dar la mama veneau când se îmbolnăveau sau când aveau nevoie de un sfat. Cum mama nu a vrut să plece din casa părintească, am rămas chiriaşi la stat în propria casă, până când s-a demolat în anii ’70.
Dar curtea!!! Curtea avea de toate. Boltă de iederă, caişi, cireşi, meri, flori, cişmea şi un nuc bătrân în care fratele meu şi cu tata meşteriseră o băncuţă de lemn ascunsă în frunziş. Acolo am învăţat să citesc.
Adunam în curte toţi copiii de pe stradă şi câţiva de la blocuri. Aveam prieteni copii de ţigani, nu auziserăm atunci de rromi, nici noi, nici ei. De multe ori mama le dădea de mâncare, îi îmbrăca. Aveam prieteni care locuiau „la bloc”, la doi paşi de noi, pe Mihai Bravu, în blocurile construite în anii ’60. Ne jucam împreună, copiii de la bloc cu copiii de la curte. Mergeam şi noi în spaţiile verzi dintre blocuri, pentru că erau nişte tobogane din piatră acolo care ne fascinau.

La şcoală, prima întrebare era: „Stai la curte sau la bloc?”. Vara ne jucam în curte „de-a v-aţi ascunselea” sau „faţea” cum îi spuneam noi, „lapte-gros” şi „poarca” până seara târziu. Iarna ne strângeam cu săniile, le legam unele de altele şi porneam hăulind pe străzile din jur, în şiruri lungi. Sau făceam un mare derdeluş în mijlocul curţii, pe care ne dădeam cu sania de sute de ori până înnebuneam toţi chiriaşii. Era, probabil, mica noastră răzbunare pentru vorbele grele pe care i le aruncau mamei în față când li se urca la cap alcoolul și beția puterii populare.

Nu am copilărit cu cheia-de-gât. Mama şi-a lăsat serviciul ca să ne crească, dar ne-a dat liber la joacă. Am fost liberi cum numai copiii pot fi. Trăiam în bula copilăriei, unde nu ne atingea nimic.

Aveam 11 ani când ne-a fost demolată casa. Şi ne-am mutat şi noi „la bloc”. Blocurile erau noi, grupurile de copii s-au format mai greu. Dar colegii mei de la şcoala nouă locuiau de mai mulţi ani acolo şi aveau toţi cheia-de-gât. Aceleaşi jocuri, plus badminton. Dar nu lângă blocul nostru, ci lângă şcoală. O comunitate de copii în care eram văzută ca outsider pentru că mama era acasă şi pentru că nu locuiam în acelaşi bloc.

Oricât m-am străduit, nimic nu a mai fost la fel ca înainte. Am rămas până azi cu nostalgia curţii noastre generoase, unde ne jucam cu toţi copiii de pe stradă, într-un vacarm greu de imaginat.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog