RDW

MNEMONICS, O VIZIUNE LUDICĂ ASUPRA LIBERTĂȚII

MNEMONICS,
O VIZIUNE LUDICĂ ASUPRA LIBERTĂȚII

foto: Andrei Mărgulescu

Spațiile publice din oraşele României s-au schimbat semnificativ în ultimele decenii. Majoritatea schimbărilor au apărut organic, pe măsură ce societatea însăși s-a schimbat. Mulți dintre noi ne întrebăm dacă transformările au fost spre bine sau spre rău, iar Mnemonics este o încercare de a înțelege cum amintirile pozitive din oraşele copilăriei noastre ar putea contribui în viitor la îmbunătățirea spațiului public.
Mnemonics face referire la tehnica antică de colectare a amintirilor, ars memoriae, bazându-se pe relația gândurilor cu suportul lor vizual investit cu semnificație, imposibil de uitat. Capacitatea spațiului de a genera amintiri puternice rămâne provocarea supremă a arhitecturii și face ca emoția unei povești să poată fi reaccesată la nivel mental la nesfârșit.
Tema spațiului liber invită la reflecție, la căutarea unui fir imaginar ce unește, după acest criteriu, într-o imagine, momente diferite ale unui spațiu reprezentativ pentru lumea orașului românesc și a societății care l-a văzut transformându-se. Cum în a doua jumătate a secolului al XX-lea multe localități mici și mari din România au cunoscut un ritm accelerat al urbanizării, această creștere a avut ca rezultat un spațiu interstițial al țesutului urban nou care, lăsat în planul îndepărtat al priorităților dezvoltării, a revenit locuitorilor din proximitatea lui.
În memoria colectivă a generațiilor ultimelor decenii din România acest fapt se înscrie într-un imaginarium comun generat de evoluția urbanismului liber care a rezervat locuitorilor orașului un spațiu gratuit pe care nu îl revendică nimeni, dar care aparține tuturor. În România, imaginea iconică universală a spațiului dintre blocuri rămâne cea a copiilor jucându-se sub ochii părinților și bunicilor, construind liberi lumi invizibile într-un loc gol. Felul în care un om evoluează de la a fi copil cu preocupare pentru joc și joacă, la a fi adult cu preocupare pentru persoana sa și a celor din comunitatea lui, reprezintă ciclul fascinant al vieții, teritoriu de infinite posibilități pentru arhitectură și urbanism.  
Astfel, imaginea libertății de apropriere a unui spațiu gratuit prin joc rămâne pentru copiii ultimelor decenii ale istoriei României o piesă puternică a unei mnemotehnici ce păstrează vii amintirile copilăriei – prieteni, jocuri, întâmplări, scara blocului și cheia atârnată la gât, ca simbol al libertății, dar și al responsabilității.
Creativitatea jocului și nemărginirea imaginației umane ne oferă șansa să înțelegem cum locurile prețioase din amintirea noastră au puterea de a duce mai departe idei viabile pentru fuziunea cu generațiile care vin după noi, în întâlnirile transculturale și în formarea relațiilor intra și intercomunitare. Spațiul dintre blocurile orașelor din România este obiectul unor intervenții contemporane la nivelul arhitecturii, al comunităților, la nivel educațional, ca o promisiune pentru un scenariu de viitor legat de spațiul public și de modul în care poate fi utilizat, de relația dintre intim și public și filtrele specifice dintre ele, de joc, de viața în spațiul urban și de modul în care comunitatea se raportează la el. (www.mnemonics.ro)

Pornind de la ideea că Mnemonics este pretextul unei abordări multidisciplinare, Romeo Cuc, coordonatorul proiectului, a invitat profesioniști din domenii diferite să-și exprime viziunea asupra subiectului într-o manieră personală, din perspectiva celor care își regăsesc copilăria în cadrul descris de cele două expoziții prezentate la Bienala de la Veneția 2018.
Având în vedere discursul lor valoros din punct de vedere documentar și istoric, care argumentează opțiunea echipei Mnemonics de ilustrare a temei Bienalei, am considerat important să publicăm extrase din aceste texte şi în revista ARHITECTURA, pentru o mai bună înţelegere a conceptului expoziţional.

 

Romeo CUC
După blocuri

(…)
Amintirile ne unesc și ne definesc teritoriile. Un teritoriu vast și complex al unor generații care și-au purtat cheia la gât și care „erau de capul lor” după școală, până când părinții se întorceau, după-amiaza târziu, acasă de la serviciu. Pentru acești copii asta însemna LIBERTATE, acceptare, spontaneitate, creativitate și improvizație – un univers imaginar construit în spațiul liber dintre blocuri.
Jocurile pe care le jucam, prieteniile cu vecinii, grădinile din fața și din spatele blocului, cu viță-de-vie ce urca până la etajul 2, râsetele puternice – toate sunt amintiri colorate din copilăria petrecută „la bloc”.
Amintiri și experiențe comune, șansa la o discuție sensibilă asupra subiectului spațiului liber dintre blocurile majorității orașelor din România și posibilitățile de a-l reutiliza au adus echipa Mnemonics împreună – întâlnirea oportună a mai multor abilități dobândite din urbanism, arhitectură, artă, jurnalism și comunicare, publicitate, proiecte editoriale și implicare socială.
Suntem în plin proces de evaluare a mediului construitîn care locuim și considerăm că blocurile sunt o resursă importantă, cu mare potențial, de a (re)genera comunități, de a îmbunătăți relații interpersonale, modul de viață și de utilizare a spațiului public. Lumile inventate de copii și creativitatea jocului ne dau șansa de a înțelege cum spațiul liber din cartierul nostru poate genera noi idei de dezvoltare.
Mnemonics spune o poveste despre un teritoriu al libertății mai multor generații din România, despre mici gesturi de locuire și de abordări integrate ale spațiului – locuința și spațiul liber din jurul ei.
Mnemonics este o poveste despre arhitectură și memorie colectivă, despre copilărie și bucuria jocului, despre oportunități și posibilități viitoare.

Vintilă MIHĂILESCU
Faceți LOC!

Cu vreo jumătate de secol în urmă, etnologul Ernest Bernea (1985) întreba țăranii dintr-un sat ce înțeleg ei prin spațiu. „Am auzit şi eu de spaţiu – a răspuns un localnic întrebării lui Bernea; da’ ce e spaţiu? În carte îi spune spaţiu, da’ noi ştim loc; aşa îi zice”. Bine, atunci ce-nseamnă loc? – a continuat Bernea. „Zici, ce-i un loc? Un loc e lume şi lumea e ce-a dat Dumnezeu. Omu’ vine, le află şi le rânduieşte pe măsura lui”. Și altul a precizat: „Unde nu e lucru, nu-i loc; ce fel de loc e ăla fără nimic!? Locu’ vine odată cu lucrul”.

Și sunt fel de fel de lucruri în lumea asta, drept care şi locurile sunt de multe feluri: „E loc bun şi e loc rău; tot locu’ are darurile lui, ca omu’”. Iar ăsta „poate e din piatră, poate e din duh”. „Sunt şi locuri de te betejeşte”, aşa că „nu-i bine să umbli prin locuri străine, că nu le ştii toate şi sunt şi locuri rele. Locu’ rău nu să ştie; e rău aşa de la sine, e sec. Locu’ rău nu merge cu binele. Loc rău e că d-acolo să-mbolnăveşte omu’ de calcă: vezi, vine aşa ca un duh…” .
Există astfel, se pare, o relaţie erotică – într-un sens profund, cu vag iz platonic – între om şi loc. Acesta din urmă, cu darurile lui, care vin din piatră sau din duh – spaţiul natural al geografilor, cel edificat al arhitecţilor – are o personalitate a sa, pe care omul trebuie să o afle pentru ca apoi să-l poată „rândui pe măsura lui”, adică să-l locuiască. Locul precede astfel, într-un fel, locuirea (doar într-un fel însă, căci altminteri tot locul este locuire de lucruri), fiind datul locuirii, pentru a deveni însă parte a acesteia prin însuşi faptul locuirii.

Apprivoise-moi! – îi spune vulpea Micului Prinţ…

Locul rânduit, prin locuire, pe măsura omului, se aşază într-o geografie simbolică pe care o putem numieritoriu. În centrul său – sau poate, mai bine, către centrul său – se află acel loc al omului care se cheamă acasă. Către centrul său, am spus, deoarece acasă este o apropriere, este drumul lui a fi de loc spre a fi de fel, este spaţiul unde locul devine fel; este le chez soi, este Heim…

*

Istoria oraşului în epoca modernă este, dintr-un punct de vedere, un lanţ de despărţiri – de loc şi de natură, de oameni, de obiecte, precum și o despărțire divers modulată între urban și rural, un abuz ramificat al îngrădirilor, atât materiale, cât şi simbolice. Totul pare să culmineze cu un soi de mcdonaldizare (Ritzer, 2011) a urbanisticii, devenită eficientă, calculabilă, predictibilă şi controlabilă: raţionalitatea urbană devine iraţională prin exces, prin abuz. Locul devine suprafaţă utilă sau se topeşte în non-loc: „Un spaţiu care nu are nicio legătură cu identitatea şi nu este nici relaţional, nici istoric, poate fi considerat un non-loc” – ne spune Marc Augé (1992). Să adăugăm la aceasta și ceea ce am putea numi non-timp, rezultat al demolărilor și intervențiilor strict pragmatice ale dezvoltatorilor, care lasă tot mai mult orașul fără memorie, într-un prezent continuu care se preconizează funcțional și hedonist în același timp.
Locuinţa se fetişizează, locuitorii se alienează, iar locuirea se standardizează…

*

Locul evoluează așadar spre non-loc. „Lucru de neimaginat pe vremea lui Morus sau chiar acum câteva decenii, puterea rețelelor ne transportă într-o utopie în sensul negativ al non-locului (ou-topos): prin medierea protezelor sale, ea ne eliberează de dimensiunea locală” – constată Françoise Choay, după care conchide însă că „este legitim să ne întrebăm dacă nu cumva apartenenţa la un orizont local face parte din ceea ce ne face umani” (Choay, 2011).
Non-locul se cere așadar în-locuit.

1. Orașul formal

Dacă în Occident orașele s-au ridicat împotriva ruralului și a puterii feudale, despărțindu-se totodată net de natură, în partea noastră de Europă orașul a fost, inițial, mai degrabă târg, spațiu al schimburilor între sate, iar mai apoi, când a început să se dezvolte, s-a edificat în prelungirea ruralului, încorporând adesea satele din apropiere și lăsând astfel grădinile și livezile să-l străbată. Cu origini politice, încercuirea cetăţilor occidentale, menită să apere libertăţile meşteşugarilor şi negustorilor din oraşe, defineşte o textură urbană închisă, ordonată şi necesar raţională, profund diferită de aceea a Bucureştiului, de pildă, osmotică şi aleatoare, care a înglobat 42 de sate în alcătuirea sa şi care, în 1907, acoperea 22.453.649 metri pătraţi, dintre care doar 6.800.000 erau construiţi – adică, fără străzi şi pieţe, 11,3% din suprafaţa sa, 67,5% fiind curţi şi grădini (M. Mihăilescu, 1915/2003). Multă vreme, eticheta de oraș-grădină atribuită Bucureștiului a fost așadar întru totul îndreptățită, iar o privire arheologică asupra Capitalei poate descoperi până în prezent urmele vechilor sate.

*

Am locuit într-un astfel de fost sat, încă vizibil până recent, care se întindea de o parte și alta a străzii Teleajen (fostă Gândacilor – probabil pe vremuri se creșteau viermi de mătase), perpendiculară pe Duzilor și Vișinilor, paralelă cu Frunzei și Agricultori șisfârșind în Orzari. În anii 1970, la două case de mine era încă în picioare o gospodărie tipică de câmpie, cu prispa din pământ, acoperită cu stuf și cu o grădină de peste o mie de metri pătrați, din care copiii furau cireșe primăvara. După 1990, a fost primul teren din zonă achiziționat de un dezvoltator, iar în locul grădinii au apărut primele două vile împrejmuite cu garduri înalte de cărămidă.
Puțin mai încolo era, probabil, fosta piață a satului, din care rămăsese un mic maidan abandonat, al nimănui și al tuturor, în mijlocul căruia se afla, ușor înclinată de vremuri, o cruce de piatră de prin secolul al XIX-lea. Aici se întâlneau pensionarii, când era frumos afară, să joace table sau șah, iar copiii să bată mingea. Pe un colț funcționa încă o veche cârciumă de țară, unde se întâlneau regulat bărbații cartierului. Diminețile, unii oameni mai ieșeau uneori în pijama la poartă și schimbau o vorbă cu vecinii. Duminicile însorite sau de sărbători, din unele curți se ridica fum de grătar. La înmormântări sau parastase pomenile se făceau, în cele mai multe cazuri, tot între vecini. Toți copiii mergeau la aceeași școală de cartier și cu toții ne făceam cumpărăturile de la același magazin din colț unde, după 1990, se vindea și pe datorie. Era o adevărată comunitate urbană, un cartier în deplinătatea cuvântului.

*

În anii 1930, Şcoala de la Chicago prevedea deja moartea cartierului. Până prin anii 1980, majoritatea specialiştilor descriau dispariţia cartierului în favoarea oraşului, pe de o parte, şi a locuinţei, pe de altă parte, pe modelul evoluţionist al trecerii legice de la comunitate (Gemeinschaft) la societate (Gesellschaft). După 1980 şi experienţele revoltelor sociale din periferiile urbane, cartierul este tot mai mult privilegiat ca obiect de interes academic şi de politici urbane, pentru a putea rezolva problemele sociale, a gestiona excluziunea economică şi a putea reconstrui apartenenţa socială. „Justiţia spaţială” enunţată de Henri Lefebvre (1974) începe să fie luată în considerare ca principiu al politicilor teritoriale. În ultimele aproximativ două decenii, cartierul a devenit o prioritate. „Nicio politică nu va reuşi în centrele urbane dacă nu este ancorată în experienţele şi aspiraţiile micilor cartiere, modelate, controlate şi administrate de către reprezentanţii acestora” – declară în 1992 Grupul european de lucru asupra dezvoltării sociale locale.
Cartierul nu este o comunitate, dar poate fi o vecinătate. Este un spațiu plin de relaţii şi parcursuri, este un spaţiu de păşit ce nu se cere depăşit, căci are o relativă auto-suficienţă funcţională şi socială; nu este o proximitate locuită, ci o densitate optimă de parcursuri şi de reţele de sociabilitate a locuitorilor unei proximităţi, de natură să susţină şi să promoveze o identitate activă la limita dintre privat şi public. Este o externalizare a casei şi o interiorizare a oraşului, prelungire a domesticului şi peninsulă a publicului.
Pe scurt, este un spaţiu social în care se întâlneşte biografia cu structura, un loc ce permite apartenenţei private să nu se simtă exclusă din oraş. Ca şi locul lumii rurale, cartierul este calitativ: poate fi bun sau rău. Din acest punct de vedere, calitatea vieții urbane se măsoară în densitatea și relaționarea cartierelor sale bune (ceea ce nu înseamnă în niciun caz selecte).

*

Cu toate acestea, Bucureştiul este un oraş fără cartiere. Sistematizarea din a doua jumătate a secolului trecut le-a desfiinţat sau fragmentat, înlocuindu-le în mareparte cu spaţiile-dormitor ale cartierelor de blocuri. De asemenea, cooperativizarea și industrializarea au creat o migrație intensă care le-a ruralizat. În schimb, dereglementarea începutului de secol XXI le-a gentrificat sau ghetoizat.
Întrebaţi în 2013, în cadrul unei anchete a Departamentului de Sociologie din SNSPA, în ce cartier locuiesc, bucureştenii au identificat aproximativ 125 de zone relativ distincte. Dintre acestea, două treimi erau nominalizate după nume de străzi, guri de metrou sau alte asemenea repere conjuncturale, 27% se refereau la cartierele comuniste (Balta Albă, Berceni etc.) şi doar 7% se refereau la vechi lotizări interbelice (Domenii, Cotroceni etc.) sau străzi de convergență (cartier Polonă etc.). Magazinele de proximitate mai erau dorite doar de 21% dintre bucureşteni, iar din cele 424 de restaurante nominalizate ca preferate doar aproximativ 7% erau din zona de rezidenţă.
Referinţele urbane sunt tot mai distante şi impersonale. Şi, cu toate acestea, bucureştenii îşi iubesc mai mult cartierul decât oraşul. Complementar, de la etatizarea publicului şi claustrarea privatului în vechiul regim politic, s-a trecut brusc, după 1989, la privatizarea publicului şi afişarea privatului. După ce a controlat spațiul public înainte, statul l-a abandonat odată cu postcomunismul. Bucureștiul nu are nici spații publice. Tocmai de aceea, 83% dintre bucureşteni împărtăşesc ideea unei zone strict pietonale în Capitală și folosesc orice ocazie pentru a ocupa străzile atunci când li se oferă ocazia, de la Street Delivery la Noaptea Muzeelor, de la concertele de operă în aer liber la închiderea duminicală a Șoselei Kiseleff. De asemenea, spațiile părăsite devin spații eliberate, de la maidane la foste construcții industriale.

2. Orașul performativ

M-am născut și am crescut pe strada Munții Tatra, în apropierea Pieței Victoriei. Pe vremea bunicului meu, care cumpărase apartamentul de bloc în care stăteam, pe acolo se cam termina orașul. Intrarea în bloc se făcea printr-un gang, care devenea poartă de fotbal pentru copiii de pe toată strada. Peretele casei din față era tocmai bun pentru ca să ne sprijinim de el pentru lapte gros sau să batem un-doi-trei-la-perete când jucam de-a v-aţi ascunselea. Gardul jos al casei din dreapta era cel mai la îndemână loc când jucam leapșa pe cocoțate. Dar cel mai important loc era parcul mic și neîngrijit de la colțul străzii, dominat de un dud uriaș, adevărat axis mundi al copilăriei mele. Acela era cetatea și postul de observație al băieților, dar doar cei mai mari sau mai puternici aveau dreptul să suie în el. Ziua în care un coleg mai înfipt m-a luat cu el în dud a fost cea mai importantă din viața mea – cel puțin așa am crezut atunci. Mai erau și niște leagăne contorsionate de la atâta folosire, în care se dădeau însă mai degrabă fetele – iar uneori băieții se întreceau să le facă vânt.
În mod ciudat, imaginându-mă copil în locurile actuale de joacă, mult mai îngrijite, nu reușesc să mă simt în largul meu. Toate spațiile și obiectele sunt însoțite de modul lor de utilizare – îți spun ce să faci și ce nu; dudul meu nu făcea decât dude, dar îți dădea voie să faci cu el orice îți trecea prin cap…
*
Viața la bloc, adică în blocurile socialiste, era, la prima vedere, profund diferită. Pentru mulți, aceasta reprezenta o strămutare, fie de la gospodăria sătească pe care trebuiseră să o părăsească, fie de la casa urbană demolată. La Snagov, sat aproape integral demolat și reconstruit cu blocuri, am auzit pentru prima dată expresia a murit de bloc. Era ca un diagnostic medical al unei boli incurabile: a fost demolat, l-au mutat la bloc, așa că a murit.
Și totuși…
…în ciuda aparențelor, la omogenizarea impusă de locuințele de bloc, locuitorii au reacționat aproape totdeauna și pretutindeni printr-o locuire ce a permis domesticirea acestor non-locuri.
Primul lucru pe care îl făceau mai toți noii chiriași ai apartamentelor de bloc era să-și schimbe ușa, aceeași pentru toți, cu una care să aibă ceva aparte, care să fie doar a lor. La capătul celălalt al apartamentului începea balconiada, adică lupta cu edilii pentru închiderea balconului. Odată închis, acesta avea cele mai diferite utilizări: atelier de meștereală pentru bărbat, loc de uscat rufele vara și pus murăturile iarna pentru femei, debara sau colț intim de băut cafeaua pentru întreaga familie. Uneori, și geometria austeră a apartamentului devenea una variabilă, unii pereți fiind anulați pentru a reamenaja întreg spațiul.
Am fost o dată într-un apartament, la parterul unui bloc, unde locatarii dăduseră o gaură mare în planșeu și construiseră o scară până într-o boxă de la subsol, devenită astfel cramă. Când a vrut să-mi ofere ceva de băut, gazda a ridicat covorul din sufragerie, a deschis un chepeng și a dispărut pe el în jos, după care s-a întors cu o sticlă de țuică – „de la noi, de la țară”…
La ieșirea din apartament începe casa scării. În majoritatea cazurilor, aceasta era întunecată și abandonată. Nu rareori însă ea devenea o prelungire a apartamentelor de pe același palier: o plantă, un tablou și, uneori, o masă la care casnicele își beau cafeaua dimineața, iar bărbații – țuica sau berea seara. Jos, la ieșirea din bloc, se afla negreșit măcar o bancă, pe și în jurul căreia se bârfea ca la portiță în sat. În jurul blocului, pe un presupus spațiu comun, mai ales locatarii de la parter își decupau o grădiniță, unde cultivau flori, îngrijeau un copac sau chiar plantau niște roșii care urmau să fie mâncate de către copii cu mult înainte de a se coace, spre furia proprietarilor.
În spatele blocului, trei țevi de metal sudate în unghi drept formau bătătorul de covoare al adulților și poarta de fotbal a copiilor. În rest, spațiul dintre blocuri era cel mai adesea viran – sau în orice caz presărat cu interstiții imediat ocupate: toate jocurile de copii imaginabile,eventual un leagăn, o masă de șah sau table, ba chiar și câte o mică tarla de legume. Blocurile din apropierea unei căi ferate ocupau apoi aproape peste tot acel no man’s land de o parte și de alta a șinelor de tren cu mici grădini urbane, ilegale, dar tolerate, în care locatarii proveniți de prin sate continuau să crească o găină, două, poate chiar și un porc, îngrădind adesea totul cu viță-de-vie. În orice călătorie cu trenul îți treceau prin fața ochilor aceste grădini, de-a lungul și de-a latul țării.
Constrângătoare și uniformă, locuința de dinainte de 1989 a fost locuită însă adesea divers și uneori chiar colorat. Tot ce era spațiu era etatizat, dar au existat și locuri eliberate, domesticite, apropriate și astfel transfigurate – nu atât fizic, arhitectural, cât prin gesturile mărunte ale locuirii. Pe scurt, dacă locuința poate fi ideologică, locuirea ei este totdeauna psihologică și o poate transforma în fel și chip.

3. Orașul informal

Acest oraș performativ poate fi cuprins în ceea ce Tudor Elian (2017) numește și analizează în detaliu ca „oraș informal”. În cazul Bucureștiului, pare a fi vorba despre „obișnuința bucureștenilor de a se descurca singuri, de a compensa absența și totodată intervenția administrației publice, de a profita de spațiile și timpii interstițiali ai orașului și ai unei libertăți urbane aproape totale”. Spațiul de analiză se întinde astfel între practicile informale ale locatarilor și această „libertate urbană aproape totală”, care înseamnă, de cele mai multe ori, anomie legislativă. Pe de altă parte, „asemenea practici sunt ele însele arhitecturale şi urbanistice, în sensul în care modelează spaţiul şi oraşul prin generarea de folosiri sau de forme spaţiale distincte ce contopesc spontaneitatea, nevoia, dorinţa şi obişnuinţa”. Ele sunt însă totodată „forme şi atitudini micro-politice de reacţie sau de rezistenţă la un status-quo nemulţumitor”. „Informalul – conchide autorul – este aşadar şi o formă cvasi-extremă de autonomie locală şi de descentralizare a procesului decizional administrativ”.
Urmărit istoric, acest proces apare ca având o vechime considerabilă, care nu este însă, consideră autorul, atât marca unei ruralități persistente, cât a unui model de dezvoltare urbană aparte: „Bucureștiul rămâne, până târziu, în mare măsură vernacular, iar întreținerea lui le revine tot cetățenilor – de exemplu, prin repararea și salubrizarea drumului din fața casei. Persistența acestui «model», credem, arată nu un București rural sau încă neurbanizat, ci o anume cultură urbană (proprie sau de sorginte balcanică) și o spațializare specifică a acestei urbanități, definită în mare parte și de o cultură (constructivă și nu numai) informală”.
În alți termeni, am putea spune că orașele-târguri ale Vechiului Regat țin mai degrabă de o cultură orală decât de una a scrisului. Iar oralitatea este totdeauna spontană și improvizează, spre deosebire de „rațiunea grafică” (Goody, 1977) indispensabilă oricărei birocrații – și, implicit, oricărei administrații publice. Această oralitate a locuirii intră astfel în conflict cu scrisul normativ al urbanisticii oficiale sau, mai adesea, profită de incoerențele și inconsecvențele acesteia pentru a se insinua informal în textura urbană formală. Din acest punct de vedere, principala concluzie la care ajunge Elian este că astfel de relații dintre informalul locuitorilor și formalul administrației constau în „lipsa, până în prezent, a nivelurilor și mecanismelor de mediere între privat și public, între individ și autorități”.

4. Imaginația urban(istic)ă

În urmă cu peste jumătate de secol, Wright Mills a marcat științele sociale cu o carte provocatoare – Imaginația sociologică (Mills, 1959/2000), care punea imaginația în centrul științei. Pentru Mills, imaginaţia sociologică este în primul rând „conştientizarea intensă a relaţiei dintre experienţa personală şi societatea înconjurătoare”. Pentru aceasta însă, „o persoană trebuie să se retragă din situaţia în care se află şi să gândească dintr-un punct de vedere alternativ. Este nevoie să ne gândim pe noi înşine în afara rutinelor cotidiene şi să privim la ele cu alţi ochi (…); această imaginaţie este capacitatea de a trece de la o perspectivă la alta (…). Este capacitatea de a baleia cu privirea de la cele mai impersonale şi îndepărtate transformări până la cele mai intime caracteristici ale eului uman – şi să vezi relaţiile dintre cele două”. Astfel înţeleasă, imaginaţia sociologică „ne permite să cuprindem istoria, şi biografia, şi relaţiile dintre cele două în cadrul societăţii. Aceasta este sarcina şi promisiunea imaginaţiei sociologice”.
Mutatis mutandis, despre nevoia de imaginație este vorba și în cele de față, adică despre conştientizarea intensă a relaţiei dintre biografia locuitorilor și istoria locuințelor, dintre experienţa personală a locuirii și spațiul urban înconjurător. Viziunea urbanistică nu este deci suficientă, ea trebuie completată cu o imaginație urbană căreia să-i lase suficient spațiu de joc. Oralitatea orașului informal oricum va interveni pentru a o corecta, adapta, preface, completa, îmbogăți prin spații de libertate.
În mod paradoxal, s-ar putea ca un urbanism să fie imaginativ în măsura în care renunță să fie definitiv și uită să planifice tot, lăsând locuitorilor posibilitatea unor amenajări post-urbanistice – chiar dacă poate interveni apoi, secund, în co-imaginarea acestor spații de libertate. Parafrazându-l pe Mills, am putea spune deci că imaginația în urbanism ne permite să cuprindem locuința și locuirea şi relaţiile dintre cele două în cadrul orașului pentru a-i permite acestuia să-și regăsească locul său uman.

Ana Maria ZAHARIADE
Blocuri trecute, blocuri viitoare1

Din motive asupra cărora voi reveni, percepția curentă asupra locuirii în blocuri este viciată de o serie de prejudecăți și de o anumită necunoaștere: este asociată automat locuirii din marile ansambluri, cartiere- dormitor marginale, lipsite de echipamentele urbane necesare, adesea lăsate în paragină, […] cu un confort modest, depășit de așteptările unei pături medii din ce în ce mai largi și se confruntă și cu o anume lipsă de reprezentativitate. Cuvântul „bloc” are frecvent astfel de conotații, deși ar putea trimite (și ar fi logic să se întâmple așa) și către imobilele interbelice care, deși tot blocuri, se bucură de alt prestigiu, chiar dacă multe au „bulină roșie”. Plutește asupra blocurilor (majoritatea înalte) un fel de oprobriu care le încarcă cu toate diformitățile comunismului, ale modernității, ale „ne(non)-locuirii”… Să fie chiar așa?
Cum cred că istoria ne poate clarifica și învăța multe dacă știm să ne uităm la ea, am să încerc o sumară incursiune în acest subiect. Locuința plurifamilială înaltă (blocul, imobilul de locuit) nu este nici invenția comunismului și nici a modernismului. Ea este produsul marii aglomerații urbane și a speculației funciare și imobiliare. O putem considera invenția Romei Antice: așa-numita insula-ae era un imobil de raport înalt […] care, în perioada imperială, reprezenta tipologia majoritară […], a cărei înălțime Augustus o limita prin edict imperial la 21m2. După o perioadă de absență, o vedem reapărând în perioada modernă, spre apartamente (de închiriat) este folosit pentru toate stările sociale: de exemplu, baronul Haussmann îl folosește sistematic și intensiv pentru sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, adusă de nevoia de locuințe urbane, dar și de noul mod de viață al orașului industrial și liberal3. Imobilul cu burghezia pariziană (dând Parisului imaginea actuală) și, tot pe atunci, este folosit și pentru clasele defavorizate (sub formă subvenționată sau nu), alături de tipologia locuinței unifamiliale. Modelul se răspândește, apar blocuri înalte în multe orașe europene, pentru diverse tipuri de utilizatori. De altfel, odată cu sfârșitul secolului al XIX-lea, imobilul de raport (din ce în ce mai înalt) estei unul dintre vehiculele modernizării Bucureștiului, folosit în construcția cheiurilor și a marilor bulevarde4.
Față de această realitate, ceea ce aduce mișcarea modernă este o filosofie mai radicală […]. Crescând în înălțime grație noilor tehnologii, blocul, până atunci subordonat logicii țesutului tradițional (regimuri de construcție subordonate spațiului urban), se autonomizează, se desprinde de presiunea spațiului exterior și devine un obiect solitar (punct sau bară), plutind în spațiul „explodat” al urbanismului liber. Această chestiune pune însă în discuție o nouă regulă urbană, nu tipul propriu-zis.

După cel de-al Doilea Război Mondial, blocurile înalte  (urmând cu precădere noua regulă urbană în „marile ansambluri”) reprezintă produsul cel mai vizibil și mai uniform răspândit al urbanismului european și cea mai frecventă tipologie europeană de locuire construită vreodată, cu un maxim în anii 1960-’70. […] Un studiu din 1977 arată că locuirea pe înălțime pare să fie modul de viață obișnuit pentru aproximativ 6 milioane de oameni în Europa vestică, la care țările foste comuniste (cu excepția fostei URSS) adaugă încă 34 de milioane locuind în marile ansambluri (de peste 2.500 de locuințe), în care blocurile înalte sunt majoritare. Un studiu referitor la 15 state europene (10 vestice și 5 din fostul est comunist) estimează un minim de 24,752 milioane de apartamente în blocuri înalte (cu peste 5-6 niveluri), din care mai mult de jumătate în trei țări (Spania, Ucraina și Italia); în unele dintre acestea – ca Spania, Italia, Suedia -, ele reprezintă o alternativă perfect firească de locuire. Locuirea pe înălțime este, în general, asociată cu prestigiul orașului mare. De exemplu, 35% din blocurile de locuințe din cinci mari orașe din Italia și Slovenia și peste 60% din Spania sunt înalte; peste jumătate din blocurile înalte din Franța sunt în regiunea pariziană, iar în Ungaria, o treime în jurul Budapestei5.

În Vest, coincidența dintre problemele tehnice și sociale generate de această construcție accelerată aduce un declin aproape la fel de brusc ca și ascensiunea ei. […] De aici, s-ar putea crede că locuirea în blocuri este respinsă din principiu de toată lumea. Or, chiar în condițiile creșterii generale a bunăstării și a aspirațiilor de locuire care atrag o cerere de spațiu locuibil și condiții de confort interior sporite față de standardele generale ale anilor 1960-’70, nu există nici pe departe un consens de respingere. Ca dovadă, în unele țări (cum ar fi Spania, Italia, Suedia), blocul de locuințe înalt are o poziție foarte bună pe piața locativă, fiind considerat un mod de locuire la fel de valabil ca și locuința individuală, în vreme ce în altele, printre care și fostele țări comuniste, este „o fundătură fără ieșire”, ceea ce nu se reflectă neapărat în prețul lor de revindere, cel puțin în București. Aceste poziționări paradoxale în jocul cerere-ofertă au cauze diverse, circumstanțiale, foarte particularizate cultural și schimbătoare în timp. Pe de o parte, multe țin de o „ierarhie subiectivă”, de o întreagă istorie a judecăților și prejudecăților; unele reacții negative își au originea în chestiuni de altă factură decât calitatea arhitecturală a tipologiei în sine, fiind generate de proasta administrare, de utilizările neadecvate, de problemele sociale cu cauze mult mai largi.

Pe de altă parte, spre sfârșitul anilor 1980, în tot vestul Europei, chiar și în culturi în care respingerea a fost mai drastică, blocul de locuințe înalt reapare, dar pe alte baze. Asociată cu regenerarea urbană, cu locuirea variată și de bună calitate la fronturile de apă și în alte locuri atractive, adesea în centrul orașului, imaginea „blocului” se redresează. Fără să mai ocupe poziția predominantă din anii 1960-’70, tipologia locuirii înalte redevine o alternativă valabilă la locuința unifamilială, un instrument al reabilitării urbane și un domeniu al reformulării unor atitudini nuanțate față de locuirea urbană, al invenției arhitecturale și al experimentării diversității de locuire, ceea ce se vede în toate revistele actuale. Există cazuri de orașe funcționaliste predominant dezvoltate pe înălțime, cum ar fi Brasilia, care se dovedesc a fi mult mai viabile decât se credea acum câteva zeci de ani, fiind valorizate pozitiv, ca mod de viață alternativ față de cel al orașului tradițional.
Revenind la România, unde predominante sunt blocurile înalte construite între 1960 și 1990, de mare sărăcie tipologică (atât ca structură a imobilului, cât și ca tipuri de apartamente), ne putem întreba care este viitorul lor.

Evoluția postrevoluționară a pieții imobiliare ne arată că, în primii ani, preferințele noii pături înstărite s-au orientat spre așa-numitele „cartiere de vile”, construite și mai departe de centrul orașului decât marile ansambluri și izolate de ceea ce ar însemna o viață urbană reală. Mai recent însă, „clasa medie revine la bloc”, după cum spunea un articol din presa cotidiană. Câteva din avantajele tipologiei locuirii pluri-familiale pe înălțime încep să fie sesizate: posibilitatea de a cumpăra apartamente mai mici decât „o vilă”, întreținere mai ușoară și cu implicare directă mai redusă, securitate sporită, amplasamente mai centrale, chiar și vederea „peste coroana arborilor”, cum spuneau CIAM-urile etc. Promotorii construiesc, apartamentele se cumpără.

Atunci care este problema? Poate să fie doar o întârziere în înțelegerea unor tendințe contemporane rezonabile. Cred că nu este așa pentru cel puțin două motive, care ambele pun în discuție responsabilitatea noastră profesională. Mai întâi, noile blocuri înalte ale promotorilor privați oferă aceeași sărăcie tipologică precum cele din anii comunismului: apartamentele sunt aceleași (uneori chiar mai proaste ca distribuțieinterioară), doar puțin dilatate și mai bine finisate și echipate tehnic; în marea majoritate ele nu prezintă nicio inventivitate, nicio varietate de locuire, nicio căutare în a oferi altceva decât trista banalitate pe care clientul o crede „model”, iar promotorul o vinde ca atare. Apoi, noile „parcuri” de lux sunt în mare parte construite astfel încât se izolează de oraș, nu întregesc viața urbană, ci o fragmentează; cu atât mai puțin servesc ca instrumente de regenerare urbană. Sigur că e mai ușor (deși vreau să sper că nu îi este mai ușor arhitectului să proiecteze prost!), dar este trist – ca orice ocazie ratată -, dăunător orașului și comunității urbane și o dovadă de înapoiere profesională. Poate că este momentul să redăm blocului sensul pe care l-a avut în construcția orașului în perioada antebelică.
Cât despre reabilitarea marilor ansambluri, care pe ici, pe colo au început să se reabiliteze singure, acesta este alt subiect…

Ștefan GHENCIULESCU

Non-public. Spațiul public în București, după 19896

Regimurile totalitare transformă spațiile publice ale orașelor în domeniul puterii lor absolute. Astfel, acesta e supravegheat îndeaproape și transformat într-un spațiu al propagandei și expresiei autorității, al sloganurilor, paradelor și operațiunilor monumentale.
În cadrul regimurilor comuniste, această dominație a fost chiar mai profundă și mai complexă (şi cuprinzătoare). Inițiativa privată era interzisă, din moment ce statul era singurul agent de planificare, singurul investitor și singurul constructor. Motiv pentru care o mulțime de relații sociale care implicau orice doză de libertate și-au găsit locul aproape exclusiv în spațiul privat.
Casa devenea locul unde puteai scăpa de supraveghere (teoretic), unde puteai vorbi mai liber și unde puteai chiar asculta Radio Europa Liberă, sau unde puteai organiza petreceri pentru prieteni, din moment ce nu existau realmente locuri unde puteai ieși în oraș. Doar în casă puteai altera și personaliza unitatea standard de locuit.
În România anilor `80, nu a avut loc nicio relaxare (a condițiilor de trai). Ba chiar dimpotrivă, regimul devenise și mai represiv și pusese în aplicare un vast program de distrugere urbană și de construire a unor ansambluri cu ambiții megalomane.
De aceea, transformările spațiului urban după 1989 par cu atât mai brutale comparativ cu restul țărilor din Europa de Est. Dispariția neașteptată a controlului totalitar a dus, pe de o parte. la înghețarea operațiunilor de stat (reluate gradual și într-un alt context). iar pe de altă parte, la un boom al inițiativelor private. Arbitrarul anterior, al unei autorități centralizate, a fost înlocuit de o frenezie a activităților private, de eforturi susținute de apropriere a spațiilor individuale și de un proces de dezvoltare lipsită de control.
Bucureștiul e un studiu de caz perfect, întrucât atât operațiunile regimului, cât și schimbările survenite după 1989 au fost mai complexe și mai intense aici decât în restul țării. Însă fenomenele descrise aici sunt relevante pentru întreaga țară și – prin opoziție față de trecutul imediat – sunt relevante chiar pentru întregul Bloc de Est.
Cum putem modela relația comunității cu spațiul urban în țările postcomuniste, așa cum se regăsește tema expusă în situația României? Teza mea e că boomul de vitalitate urbană a fost asociat cu o continuitate – ba chiar o consolidare – a unei mentalități a „închiderii”, a lipsei de implicare și a evadării în spațiul privat. După aproape 30 de ani de dezvoltare, articularea și negocierea dintre spațiul public și spațiul privat devin tot mai slabe, mai degrabă, decât mai puternice.

O colecție de spații individuale plutesc pe un suport neglijat. Acest suport – spațiul public al orașului, e folosit, consumat intens și, prin modalități care se schimbă rapid, părți din el sunt constant confiscate. Astfel, insule de ordine, curățenie și chiar lux, uneori, se află în vecinătatea unor locuri complet neîngrijite (wastelands). Există în continuare reguli, însă ele sunt constant ocolite sau ignorate. Domeniul public a devenit un câmp de bătălie al diferitelor interese și însemne și nu mai pare să formeze un sistem coerent. Cred, prin urmare, că putem vorbi despre teritoriul orașului ca despre un arhipelag de spații private. […]
Construcția de case noi și reconversia celor vechi au explodat după 1990, având o scădere de ritm doar în urma crizei financiare. Alegerea unei case pentru o singură familie nu surprinde cu nimic, survenind ca un contra-model clar al colectivizării impuse. Noile imobile, fie ele ansambluri rezidențiale sau cartiere dezvoltate aproape spontan, se dezvoltă ca fragmente ale suburbiilor, împrăștiate pe teritoriul fostelor sate învecinate, fără nicio legătură între ele sau cu contextul existent; bucățele ale orașului, ce plutesc pe lângă proiecte comerciale, rămășițe de sate, câmpuri și păduri. Uneori vile de lux și vărsători de gunoi coexistă pe aceeași stradă.
Noile case, localizate fie în aceste suburbie sau în centru, își instalează garduri înalte din pereți zidiți. Însă delimitarea strictă a teritoriilor individuale, izolarea intensă de spațiul de ansamblu dictează și transformarea obiectelor existente: garduri care fuseseră transparente sunt înlocuite de garduri zidite sau din materiale opace, balcoanele blocurilor sunt acum acoperite individual de sticlă, într-o euforie a închiderii și separării spațiului. De fapt, aceste refugiu în spațiul privat adâncește același fenomen care a survenit în timpul dictaturii comuniste.

Aceste schimbări pot fi observate cel mai bine dacă ne uităm la fostele cartiere socialiste, în special la marile ansambluri construite în afara zonei de centru. Acestea sunt cartiere apărute în anii ’60, dintr-un spirit pur funcțional: blocuri și blocuri-turn ce plutesc într-o mare de verdeață. La 16 ani de la căderea regimului, blocurile se transformă, la rândul lor – ca orice altceva din oraș – din dispozitive de unități standard, într-un soi de rânduri de case individuale suprapuse, datorită schimbărilor făcute de locuitori.
Evoluțiile teritoriale în aceste cartiere sunt, poate, cele mai interesante. Spațiul odată omogen, a devenit pestriț. În primii ani după căderea comunismului, au apărut chioșcurile, aliniate spontan de-a lungul străzilor. Majoritatea, construite ilegal, au fost între timp demolate de către autorități, doar pentru a fi înlocuite cu alte construcții mai rezistente: ori vile nou construite pe parcele de pământ retrocedate legal proprietarilor de drept, ori imobile comerciale sau chiar blocuri, de obicei fără nicio legătură cu structurile existente.
Intervențiile mai ușoare iau forma grădinilor din fața sau spatele blocurilor, grupuri de parcări, ghene de gunoi neobișnuite sau chiar o mică grădină cu legume. Spațiile privatizate sunt învecinate cu altele care sunt în întregime neglijate. Pe de altă parte, e fascinantă redescoperirea energică și spontană a vieții urbane, alături de unele dintre arhetipurile sale, precum și diferențierea create spontan în cadrul structurilor uniforme. Însă toate aceste tendințe par doar fragmente incongruente, care nu reușesc încă să se coaguleze într-un sistem de relații între public și privat.

Ce urmează?

Un conglomerat de spații private, închise, a înlocuit spațiul public înghețat din timpul comunismului.

Revirimentul liber al unui loc sau al unor arhetipuri de practică urbană nu structurează locurile comunităților. Spațiul public e folosit și consumat funcțional, însă nu are o identitate rezultată din implicarea comunităţii. Marea întrebare e în ce măsură fenomenele enunțate sunt specific și inevitabile într-o perioadă de tranziție către o societate normală? Sau poate ele reprezintă, de fapt, un nou tip de atitudine vizavi de spațiul public.
Încercând să privim chestiunea dintr-o perspectivă optimistă, pare evident că, în ceea ce privește societatea ca întreg, trebuie să trecem printr-o perioadă de tranziție, urmată de o reinstaurare a unor relații mai naturale. În mod clar, mecanismele distruse din rădăcini au nevoie de timp pentru a se reface. Iar apoi, sunt semnele mici ale unei recuperări lente și fragmentate a spațiului public: noi zone pietonale, clădiri ce încep să se deschidă către oraș… Faptul că oamenii chiar folosesc aceste spații și reacționează pozitiv la schimbări ar trebui să-i încurajeze pe arhitecți și pe agenții de planificare să avanseze schimbările în loc să aștepte ca diferite comisii să se ocupe de acest lucru.
Mici intervenții artistice, „happening”-uri, devin modalități de a activa, chiar dacă temporar, re-crearea unui domeniu public. Proiecte pilot, bine gândite și comunicate, pot servi drept exemple de bună practică. Implicarea locatarilor unui oraș sau ai unei zone e un element esențial al oricăror proiecte: recuperarea spațiului public e probabil irelevantă în afară construirii unei comunități.

Aceasta ar fi perspectiva optimistă. Una pe care, în calitate de arhitecți, suntem cumva nevoiți să ne-o asumăm. Însă nu putem spune dacă retragerea și dezarticularea dintre public și privat sunt doar fenomene temporare sau adevărate semne ale unei noi paradigme a vieții urbane.
Poate ar trebui să privim chestiunea la nivel de ansamblu global. Îndrăznesc să spun că, paradoxal, lucrurile care se întâmplă în Europa de Est pot indica fenomene mai generale. În mod evident, arieratul economic determină un ritm mai lent al schimbărilor fundamentale ale societății urbane, în comparație cu Vestul. Însă, în cazul acestuia, evoluțiile au loc gradual și sunt subiecte ale mecanismelor de reglaj ale societății. Așadar, ar putea fi mai puțin vizibile, chiar dacă sunt profunde. În Est, tranziția brutală de la un regim la altul permite studiul fenomenului în forma să dezgolită.
Ne putem întreba dacă cele descrise mai sus sunt într-adevăr în totalitate specifice Bucureștiului. Nu putem oare observa cum chiar și în societatea vestică spațiul public a devenit din ce în ce mai privat? Tinde orașul oare, cum afirmă triumfător Rem Koolhaas și mulți deplâng acest lucru, să devină din ce în ce mai mult o colecție de obiecte autonome, conectate de o rețea din ce în ce mai sofisticată? În ce măsură mai sunt valorile tradiționale ale vieții urbane conectate la spațiul fizic al orașului? Într-o asemenea paradigmă, cât de relevante mai sunt arhitectura, planificarea spațiului public și designul? Însă aceasta e o întrebare care cu siguranță depășește anvergura textului de față.

NOTE

1. Extras din Ana Maria Zahariade, Simptome de tranziție, „o colecție de cronici fragmentare, «cioburi de oglindă» […] care pot da seama [peste timp] despre dinamica realității cu care s-au confruntat arhitecții români după 1989, despre câteva din aspectele complicate, ciudate și greu interpretabile ale tranziției postcomuniste, despre modul în care era ea percepută, problematizată și teoretizată de cei care reflectau asupra ei”, Revista Arhitext, 2007, și volumul 1, 2009, Editura Fundației Arhitext Design. Astăzi, există un serios contrapunct la situația descrisă în urmă cu un deceniu în textul publicat pe www.mnemonics.ro, contrapunct care reflectă reacțiile contemporane față de mediul urban din România, semnele unei schimbări de atitudine față de spațiul public, mai ales față de spațiul liber dintre blocuri.

2. Patrulius, Radu, Locuința în timp și spațiu, București, 1975. 

3. De exemplu, în tratatul lui Durand (cartea de căpătâi a arhitecților secolului al XIX-lea), imobilul de raport și apartamentul de închiriat reprezintă o preocupare aparte.
4. Lascu, Nicolae, Legislație și dezvoltare urbană, București 1831-1952 – teză de doctorat, UAUIM, 1997.
5. Turkington, R.; Kempen, R. van; Wasswnberg, F. (eds.), High-rise Housing in Europe. Current trends and future prospects, Delft, 2004.
6. Versiunea originală a acestui text a fost publicată (și) în catalogul proiectului „Remix”, care a reprezentat România în cadrul Bienalei de Arhitectură din 2006. Textul a fost revizuit și actualizat, însă – iar acest fapt nu e deloc îmbucurător – își păstrează în continuare relevanța și poate că merită chiar să fie republicat în acest nou context, în primul rând pentru că, în 12 ani, situația s-a schimbat atât de puțin. În fostul Est, „tranziția” pare să devină eternă, dacă nu chiar – după cum am observat în ultimii ani – să ducă la regres.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog