RDW

Pavilionul României la Bienala de la Veneția 2018. Freespace cu-cheia-de-gât

PAVILIONUL ROMÂNIEI

LA BIENALA DE LA VENEŢIA 2018.

FREESPACE CU-CHEIA-DE-GÂT

text: Maria MĂNESCU

Cunoşteam deja proiectul Mnemonics când am vizitat Pavilionul României la Bienala de la Veneţia. Nu fusesem tocmai entuziastă şi nu aveam mari aşteptări. Dar așa cum „viaţa bate filmul”, realitatea bate prejudecata. La faţa locului, pavilionul era alb şi luminos, curat şi aerisit, „exponatele” interesante şi surprinzătoare. Faţă de proiectul iniţial, era un salt calitativ vizibil. Argumentele erau mai clare, grafica şi celelalte materiale vizuale mobilau atent şi discret pereţii pavilionului, spaţiul fiind ocupat de obiectele (bara de covoare, roata, leagănul, masa de ping-pong) care susţineau ideea de bază a proiectului: expunerea uneia dintre multele forme de libertate, libertatea „copiilor cu-cheia-de-gât de la bloc” din anii comunismului şi postcomunismului. Oraşul în sine, atmosfera, lumina dimineţii în Giardini, poate toate la un loc m-au făcut să văd mai limpede aceste lucruri și să mă simt și mai solidară cu echipa foştilor copii cu-cheia-de-gât şi cu modul lor de a aborda tema Bienalei, perfect viabil, părere confirmată mai târziu şi de vizitarea celorlalte pavilioane.
Sigur că au existat comentarii acide privind abordarea temei, susținerea ei prin conceptul ludic, modul de expunere, s-a pus în discuţie cât de reprezentativ este acest proiect pentru România. De ce nu? Nu este un fragment din realităţile acestei ţări, o formă de libertate mentală şi de rezistență, un mod de apropriere a spaţiului? Nu este despre Freespace?
Aş spune chiar că, într-o perioadă tulbure în care puţini au curajul să-şi expună amintirile şi experienţele, aceşti tineri au făcut-o cu îndrăzneală şi naturaleţe, reuşind să-şi argumenteze opţiunea şi să convingă, să clarifice într-o oarecare măsură graniţa dintre individual şi colectiv, dintre privat şi public.
*
Freespace, titlul temei propuse de Yvonne Farrell şi Shelley McNamara participanţilor la cea de-a 16-a ediţie a Bienalei de Arhitectură de la Veneţia, ocupă subtil oraşul, pe uscat, prin afişe şi grafitti, pe apă, colorând toate liniile de vaporetto în roşu şi alb, şi în aer, pe drapelele fluturate de briza lagunei.
Ce înseamnă Freespace? Pentru curatoarele Bienalei, tema invocă generozitatea şi umanismul, cheamă la reînnoirea modurilor de a gândi şi de a vedea lumea. Simplu şi atât de complicat! Ţările participante au fost invitate să-şi sintetizeze propria viziune asupra temei în idei de utilizare a spaţiului public, punând accentul pe rolul arhitecturii în coregrafia vieţii de zi cu zi. Modul personal în care expozanţii au înţeles să transforme tema dată într-un concept viabil care să atragă publicul şi să-i ofere prilej de meditaţie a fost puternic marcat de istoria, geografia şi specificul cultural ale fiecărei ţări.
Pe imensul parcurs care leagă cele două mari spaţii de expunere, Arsenale şi Giardini, participanţii s-au întrecut amiabil în ilustrarea modului/modurilor în care arhitectura „spaţiului liber” ne poate influenţa viaţa. Viziunile naţionale, extrem de variate şi de surprinzătoare, răspund cu amprente personale puternice tendinţelor uniformizante ale vremurilor noastre, dând replici viabile vanităţii spectaculosului, tăvălugului comerţului mondializat.
Ansamblul rezultat este un spectacol în aer liber, care aduce laolaltă energii, spirit liber şi inovator, frumuseţea simplă a ideilor într-un loc deja fabulos prin încărcarea istorică. Între pavilionul central care adăposteşte expoziţia principală şi pavilioanele naţionale, arhitectura se afirmă ca fundament locuibil, estetic şi protector al unei alte lumi posibile.
La nivel european, comunismul a marcat, direct sau indirect, mai multe generaţii. În contextul temei Bienalei, câteva ţări participante – Germania, Albania, România – au ales să vorbească despre experienţele lor.
Pavilionul Germaniei (Giardini), curatori: GRAFT şi Marianne Birthler, a vorbit lumii despre dărâmarea fizică şi simbolică a zidurilor, utilizând ca pretext de discuţie şi argument zidul-graniţă artificială dintre cele două Germanii, pentru a examina efectele separării şi procesul de vindecare postcomunism. Curatorii au încercat să demonstreze cum noile spaţii publice de pe fâşia ce reprezentase graniţa pot fi folosite într-un mod pozitiv fără să distrugă amintirile trecutului. O selecţie de 25 proiecte arată cum a evoluat acest teren liber din mijlocul noii capitale, în cei 28 de ani de la dărâmarea Zidului Berlinului.
Pavilionul Albaniei, Hapësira Zero Space (Arsenale), curator: Elton Koritari, a interpretat tema propusă ca pe o eliberare a spaţiului public din Tirana dupăcăderea comunismului. Cetăţenii şi-au recâştigat oraşul şi au început mici afaceri cu sediile în propriile lor case, creând un oraş al micilor schimburi comerciale. Participarea activă şi simţul comunităţii sunt reflectate în modificarea utilizării spaţiilor, care-şi schimbă astfel statutul de la privat la public. Instalaţia este o compoziţie vizuală având ca elemente uşi originale aparţinând unor clădiri din Tirana, uşi ce pot fi deschise de către vizitatori, ca o invitaţie simbolică de a descoperi ce se află în spatele lor. Spaţiile dintre uşi şi de deasupra lor sunt ocupate de sute de fotografii reprezentând mici afaceri şi activităţi din oraş – un mic restaurant, un cizmar, un frizer, un croitor sau un măcelar. În acest caz, interpretarea Freespace este mai degrabă o pledoarie pentru libertatea de gândire şi de a decide cum să-ţi trăieşti viaţa, decât despre utilizarea unui spaţiu.

© Laurian Ghinițoiu

În aceeaşi linie a memoriei, a amintirilor întotdeauna bune, niciodată proaste, care nu trebuie pierdute pentru că ne definesc, se înscrie şi Pavilionul României din acest an (Giardini), intitulat sugestiv Mnemonics – mnemonica fiind arta de a ajuta memoria (cuvânt derivat din gr. mnemonikós, lat. memoria). „Amintirile colective ne definesc teritoriul” este mottoul expoziţiei României.
„Mnemonics expune o poveste despre un teritoriu al libertății mai multor generații din România, despre mici gesturi de locuire și de abordări integrate ale spațiului – locuința și spațiul liber din jurul ei.
Mnemonics este o poveste despre arhitectură și memorie colectivă, despre copilărie și bucuria jocului, despre oportunități și posibilități viitoare.”
„Amintiri și experiențe comune, șansa la o discuție sensibilă asupra subiectului spațiului liber dintre blocurile majorității orașelor din România și posibilitățile de a-l reutiliza au adus echipa Mnemonics împreună. Este o întâlnire oportună a mai multor abilități dobândite din urbanism, arhitectură, artă, jurnalism și comunicare, publicitate, proiecte editoriale și implicare socială.
Suntem în plin proces de evaluare a mediului construit în care locuim și considerăm că blocurile sunt o resursă importantă cu un potențial mare de a (re)genera comunități și de a îmbunătăți relații interpersonale și modul de viață și de utilizare a spațiului public. Lumile inventate de copii și creativitatea jocului ne oferă șansa de a înțelege modul în care spațiul liber din cartierul nostru poate genera noi idei de dezvoltare.” (Romeo Cuc)
Cei şase membri ai echipei multidisciplinare, colegi de generaţie, care au conceput Mnemonics – Romeo Cuc, Mihai Gheorghe, Irina Petra Gudană, Roxana Pop, Raluca Sabău, Vlad Tomei – şi-au pus laolaltă amintirile din copilărie, încercând să extragă esenţa lor sănătoasă şi să le folosească pentru a transforma în bine oraşul în care trăiesc. Pavilionul României este o scenografie care readuce la viaţă spaţiul public dintre blocuri, încercând să-l elibereze de conotaţiile negative care l-au însoţit în siajul comunismului. Prin conceptul lor voit ludic, tinerii arhitecţi din echipa Mnemonics au tratat o temă foarte serioasă, transformând „maidanul” din faţa sau din spatele blocului din spaţiu „al nimănui” în spaţiu „al libertăţii supreme”, generos şi multifuncţional prin potenţialul său ludic practic nelimitat, fără constrângeri şi reguli exterioare, străine jocului, un generator al memoriei colective a celor care au fost copii în ultimii aproape 30 de ani ai interminabilei noastre tranziţii spre democraţie. Un loc unde copiii s-au jucat şi şi-au construit amintirile, care a cimentat prietenii, a creat poveşti amuzante, jocuri, accidente.

Simbolul lor comun este cheia de la gât, sintagma „cu-cheia-de-gât” fiind deja consacrată în România. Copiii cu-cheia-de-gât erau cei ai căror părinţi munceau, care veneau de la şcoală singuri şi care îşi petreceau timpul până la venirea părinţilor de la muncă jucându-se afară cu alţi copii în aceeaşi situaţie cu ei.
Pavilionul evocă scenografic elementele care populau spaţiile de joacă din faţa sau din spatele blocului, obiecte devenite simboluri ale acestor generaţii: bara de covoare devenită poartă pentru fotbal sau alte jocuri, roata, masa de ping-pong, leagănul şi jocul de cărţi, materializat sub forma unor cartoline care descriu pe larg jocurile copiilor din acea vreme. Contrar uzanţelor de acces în expoziţii, unde vizitatorii sunt atenţionaţi să nu atingă obiectele expuse, la intrarea în Mnemonics ei sunt încurajaţi să se joace în interiorul pavilionului, sunt invitaţi să-şi schimbe rolurile pe terenul de joacă, să interacţioneze și să mediteze asupra efectelor aproprierii spaţiului public de către locuitorii săi.
Pe lângă instalaţia din pavilionul din Giardini, există o a doua parte a expoziţiei în cadrul noii galerii a ICR Veneţia, care reconstituie scara blocului, zona de tranzit dintre clădire şi curtea din faţa blocului, dintre spaţiul privat şi spaţiul public.
Potrivit cotidianului britanic The Guardian, „pavilionul României vine cu o abordare ludică a spaţiului public dintre blocuri, ca simbol al urbanizării rapide a ţării din a doua parte a secolului al XX-lea”, în timp ce publicaţia internaţională Monocle apreciază, într-un montaj video, că „România a provocat printr-o expoziţie bine executată şi fermecătoare, construită pe rememorare şi amintiri din copilăria petrecută pe terenuri de joacă şi petice de iarbă dintre blocuri. (…) dezvăluie puterea unei naţiuni de a genera un cadru frumos cu o idee evocatoare şi, mai mult, cum pot fi schimbate percepţiile”. Informații despre Pavilionul României pot fi găsite şi pe www.archdaily.com cu o prezentare a echipei Mnemonics.

Romeo Cuc este arhitect și inginer constructor, lucrează în Cluj-Napoca și Bruxelles, Belgia (n. Târgu Mureș). A studiat la Universitatea Tehnică de Construcții București și la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București. A absolvit studiile la Facultatea de Arhitectură „La Cambre Horta” din cadrul Universității Libre din Bruxelles, Belgia. Pe lângă arhitectură, s-a implicat în mai multe proiecte și ateliere de lucru privind dezvoltarea durabilă a mediului construit.
Raluca Sabău este arhitect (n. Sibiu). A locuit la Blaj și a studiat la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”din București și la ETSAB – Școala de arhitectură din Barcelona. Preocupările sale principale sunt orașele și probleme urbane actuale, în special arhitectura rezidențială, locuințele colective fiind obiectul unor cercetări aprofundate.
Roxana Pop este arhitect (n. Baia Mare). A studiat la Facultatea de Arhitectură și Urbanism de la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca și la Școala de Arhitectură din Clermont-Ferrand, Franța. A participat la diverse activități naționale și internaționale (în Paris, Franța și Bruxelles, Belgia) privind arhitectura, urbanismul, proiectarea, planificarea evenimentelor. Preocupările sale generale se orientează către spațiul public, către dimensiunea umană a dezvoltării durabile a zonelor urbane, axându-se în special pe zonele rezidențiale urbane și modul în care se pot transforma prin implicare civică.
Irina Gudană este arhitect (n. Tecuci). A studiat la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București și la „Alfonso X El Sabio” din Madrid, Spania. S-a implicat în diferite proiecte și ateliere de lucru de arhitectură și urbanism, patrimoniu cultural, publicistică și planificarea de evenimente, dezvoltând ulterior o școală de vară de restaurare a arhitecturii. Această experiență a condus la o mai bună înțelegere a impactului pe care comunitățile îl pot avea asupra unui teritoriu și a dimensiunii timpului în evoluția transformărilor.
Mihai Gheorghe este artist vizual (n. București). A studiat la Universitatea Națională de Artă din București. Experiența sa însumează dezvoltarea mai multor proiecte în design, advertising și proiecte editoriale. Preocupările sale recente privind importanța amintirilor din copilărie în viața adultă și crearea unei colecții de jocuri pentru copii i-au fost recunoscute prin mai multe nominalizări și premii internaționale.
Vlad Tomei este copywriter (n. Iași). A studiat Jurnalism și Științele Comunicării la Universitatea din București și la Institutul de Comunicare al Universității Lumière 2 din Lyon, Franța. A urmat o carieră internațională în domeniul marketingului și comunicării, dezvoltând mai multe proiecte editoriale naționale și internaționale privind imaginația și creativitatea copiilor. Colecția sa de jocuri pentru copii a primit numeroase nominalizări și premii naționale și internaționale. Această experiență a constituit un avantaj important pentru proiect.
Attila Kim este arhitect, cu o vastă experiență în proiectarea și restaurarea arhitecturală. A semnat designul multor expoziții de artă importante și a câștigat mai multe premii la Bienala de Arhitectură din București, a fost nominalizat de 3 ori pentru Premiul de Arhitectură Contemporană Mies van der Rohe al Uniunii Europene și pentru Premiul de Arhitectură Contemporană Iacov Chernikhov, Moscova. A studiat la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca și a primit mai multe granturi de studiu în Slovacia, SUA și Olanda. Și-a continuat studiile cu un MA în Reabilitarea Monumentelor Istorice și un Doctorat în Arte, urmat de un grant de cercetare de la New Europe College din București.
Andrei Mărgulescu este arhitect și fotograf, născut în Iași și crescut în București. Contribuția sa la ilustrarea proiectului este o călătorie pe care a început-o în orașul său natal, în partea de nord-est a țării, în Iași. Este o poveste în imagini care enumeră momente și situații specifice multor cartiere din orașe mari și mici ale României, modelate de aceeași istorie a urbanismului. Pentru autor, acestea sunt o ocazie de a-și reaccesa propriile amintiri din copilărie și de a le confrunta cu prezentul.

 

© Mnemonics

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog