RDW

Arhitecți și comunități

Arhitecți și comunități

text şi foto: Augustin IOAN

Biserică din lemn construită în 2003 de Fundația Habitat și Artă în România la Muzeul Satului Vâlcean, Bujoreni Autori: sculptorul Alexandru Nancu și arh. Augustin Ioan

Dragi colegi mai tineri, să îmi iertați tonul sfătos, care mi-a venit odată cu vârsta. Dar, la o asemenea temă, simt că am ceva de împărtășit, așa că federez aici tot felul de perspective asupra arhitecturii participative, imersate în social și ajutate de arhitect.

În primul rând, ca arhitecţi, veţi avea responsabilitatea juridică şi contractuală faţă de client, căruia trebuie să-i fiţi consultant în îndeplinirea ideilor acestuia. Cei care cred că rolul clienţilor este să le finanţeze delirul auctorial sunt nişte triste figuri. De regulă, vă vor spune că nu au fost înţeleşi sau, şi mai bine, că nu au vrut să facă niciun fel de compromisuri sau să se prostitueze. A nu construi, pentru ei, devine cea mai înaltă virtute şi dovada însăşi a moralităţii lor. Nu-i credeţi. De fapt, dacă au avut vreodată clienţi reali, nu au fost capabili de minime eforturi de negociere, de dialog, de diplomaţie. O casă reuşită e o casă negociată şi, cu excepţia cazurilor – rarisime, dar foarte interesante – când arhitectul îşi proiectează chiar casa visurilor (sau coşmarurilor) proprii, în rest nu trebuie să uitaţi că produsul final – de la casa domnului la Casa Domnului – nu este al vostru, ci al lor. Pe ei trebuie să îi reprezinte ca deziderat social, economic, de imagine şi, odată cu ei, pe voi, care aţi fost – sau nu, să ridicaţi clasa produsului final peste clasa clientului, acolo unde e posibil.
Pentru că, fiind reprezentanţi ai clientului dumneavoastră, veţi avea ocazii fericite, în care clientul dumneavoastră este unul necunoscut, sau colectiv. Fie că faceţi dezvoltare imobiliară, că proiectaţi un monument de for public sau chiar o instanţă a spaţiului public propriu-zis, veţi proiecta pentru o comunitate pluri-faţetată, dar necunoscută. Nu îi veţi cunoaşte, individual, decât cel mult pe liderii acelei comunităţi (primar, preot, finanţator). Cum veţi şti atunci să daţi glas şi chip imaginii dezirabile despre sine pe care o are respectiva comunitate? V-o veţi construi mental – sunteţi, printre altele, intelectuali. O veţi recompune, faţetată, din nenumărate altele. Veţi şti, probabil, să ridicaţi nivelul de auto-reprezentare a unei comunităţi până aproape de maximum: acolo unde se află modul în care comunitatea însăşi doreşte să fie privită, iar nu modul în care – realitate sau ficţiune – o privesc alţii, pentru că, în acest din urmă caz, de regulă, rezultatul va fi o insultă. Dar, totodată, nu trebuie să reprezentaţi o comunitate dincolo de capacitatea ei de auto-reprezentare, pentru că obiectul final nu va mai fi vreodată acceptat de comunitate ca fiind al său. Din cauza acestei rupturi între obiecte edificate şi comunitate avem şi squatting, avem şi refuz al aprecierii monumentelor ca fiind chiar ceea ce sunt: condensatori ai memoriei colective, avem şi lipsa de priză la contemporaneitate. De îndată ce va fi posibil, o comunitate fals reprezentată de edificiile sale colective le va abandona sau le va distruge.
Prin urmare, da, sunteţi datori spaţiului public şi comunităţilor din care proveniţi şi/sau celor pentru care lucraţi. Spre pildă, trebuie să ştiţi că, în perioada interbelică, aceea din care ne-au provenit şi edificii de bună calitate, şi mai multe cărţi de calitate, inclusiv despre arhitectură, decât s-au scris în perioada echivalentă de după 1989, era de bon ton ca arhitectul, altfel un domn din clasa mijlocie, să lucreze pro bono pentru zisa comunitate. Aşadar, acestei dăruiri de timp şi de vocaţie îi datorăm, spre pildă, bisericile din piatră atât de elegante ale lui Trajanescu de pe Valea Prahovei (Sinaia, Poiana Ţapului, Buşteni, Azuga). Arhitecţii găseau de cuviinţă să creeze cu titlu gratuit pentru concetăţenii lor mai puţin norocoşi decât ei, pentru a rezolva o problemă socială (locuinţe colective), sanitară, culturală sau, de ce nu, religioasă. În această capacitate de a dărui veţi găsi, nu rareori, capodopere. Căci nu neapărat în costul unei clădiri stă calitatea ei, ci mai degrabă în inteligenţa proiectării. Or, priviţi, vă rog, lucrările ingenioase ale celor de la Rural Studio (Samuel Mockbee, pe când trăia, şi studenţii săi), de la Architecture for Humanity sau, la noi, de la Habitat şi Art în România (Fundaţia HAR) pentru a înţelege ceea ce vreau să spun: a proiecta când nu ai nicio resursă la îndemână, pentru un scop nobil – acela de a-i ajuta pe semenii care au la fel de multă scânteie divină în ei ca şi tine – poate genera minuni. Minuni în sens profesional, în primul rând. Dar asemenea gesturi au şi virtuţi community building, împrejurul lor în timpul facerii, dar şi în timpul utilizării şi păstrării lor. Vă invit, aşadar, la o formă activă de implicare socială: voluntariatul. Las la o parte faptul că, din ce în ce mai mult, vine şi la noi moda de a avea în CV menţionată o asemenea activitate, fără de care în SUA nu te primeşte nimeni să te angajezi într-o slujbă cât de cât importantă. Dar voluntariatul în meseria noastră înseamnă a pune în practică nemijlocit şi caritatea, şi implicarea socială, dar şi expertiza profesională, la cel mai înalt şi mai nemijlocit nivel: acolo veţi putea, cu adevărat, să faceţi altora ceea ce doriţi să vă fie vouă făcut. Nu uitaţi: de câte ori veţi avea ocazia, dăruiţi şi dăruiţi-vă. Ca arhitecţi, de-abia de acolo veţi avea cu adevărat folos sufletesc.

Dacă m-ar pune cineva să vorbesc liber despre chestiunea locuirii astăzi, cu accent mai cu seamă pe locuirea colectivă, ar trebui să ating, oricât de scurt, măcar următoarele lucruri, pe care le las ca un punctaj care, poate, va naşte discuţii:
1.Criza conceptuală a locuirii colective (la toate nivelurile locuirea asistată, comunitară, condiţionată de nivelul ridicat de urbanizare, criză a modelului modernist, eşec al gândirii socializant-colectiviste etc.), foarte puţin discutată critic;
2.Criza gated communities (locuirea protejată de ziduri, izolarea de restul oraşului a unei comunităţi social „superioare”). Prin extindere, criza locuirii individuale de periferie bogată în SUA (cu rezultat: apariţia The New Urbanism. Orice nouă formă de aşezare – cartier satelit – repetă fractalic complexitatea întregului, adică include toate formele urbane, dar la scară redusă).
3.Noua intimitate post-Facebook; dedramatizarea ideii de confort, refuzul tipizării prin succesul DYI (a ajuns şi la noi: do it yourself, bricolaj; vezi Ikea şi celelalte lanţuri de home improvement).
4. Arhitectura „democratică”, „socialismul producţiei de spaţiu privat”: casa nu este un domeniu privilegiat al arhitectului, care nu este mai specialist în locuire decât clientul oarecare (v. Christopher Alexander şi al său Pattern Language). Informaţia (producerea şi consumul ei) devine componentă a locuirii şi chiar emblemă a statutului social: casa-ecran,
5. La sânul „Mamei Geea”: recuperarea şi auto-sustenabilitatea energetică legiferată în Occident transformă casa în maşină computerizată de salvat şi produs energia (casa îngropată, pompa de căldură, eficienţă a materialelor, faţadele inteligente, energie solară/eoliană, din deşeuri menajere etc.).
După care aş da şi exemple de bune practici în domeniul arhitecturii rezidenţiale contemporane şi al mediul ei înconjurător:
a) Rural Studio, Herzog / De Meuron, Mahti Senaksenaho, Fundaţia Habitat şi Artă în România (i.e. sculptorul Alexandru Nancu, Augustin Ioan and friends);
b) minimalism, poverism, materiale „as found” (nu neapărat naturale, dar care pot fi reciclabile), „umile”: revitalizarea materialelor naturale, o nouă întoarcere – culturală – la „natură”: chirpici, lemn, trestie, bambus, dar şi piatră naturală masivă;
c) casa-bricolaj (Casa Herczeg, Timişoara); aplicarea principiilor filosofice la arhitectură: pliul/faldul (MVRDV, Mecanoo, Rem Koolhaas); casa Möbius şi casa anti-oedipiană: o nouă miză a raportului public-privat în sens foucaultian, de bandă a lui Möbius (printr-o nouă dozare a temei transparenţei, relaţii diferite cu exteriorul, disiparea dihotomiei dintre public şi privat şi/sau a activităţilor diurne/nocturne), redescoperirea spaţiilor intermediare (curţi, prispe, cursive).
În încheierea unui astfel de discurs, aş face următoarea observaţie amară. La noi e totul de făcut şi toate erorile se repetă: apar gated communities, nu se discută despre locuirea socială, cei din ştiinţele socio-umane nu sunt teribil de interesaţi de investigarea locuirii colective după 50-60 de ani de aplicare, locuinţa individuală nu este experimentală în sensul noilor modele de locuire, ci doar – rar – în sensul expresiei, iar statul, prin ANL, deşi nu ar trebui să se mai afle pe această piaţă, construieşte aceleaşi blocuri, doar că mult mai prost.

Pentru aproape două decenii în care arhitectura aflată în proximitatea religiei a însemnat în primul rând biserici şi temple noi, o sete de spaţiu sacru – justificată de seceta atee – a dus la construirea câtorva mii de noi lăcaşuri de cult, de toate denominaţiile. Predomină, evident, cele ortodoxe, dar explozia este, poate, şi mai impresionantă atunci când privim (aşa cum am avut recent şansa, documentându-mă pentru un text despre temă) în ograda neoprotestantă. Chiar şi moschei au apărut destule, în Dobrogea, dar şi la Bucureşti. Apoi, febra s-a stins, piaţa de biserici s-a stins mai înainte ca o discuţie serioasă, informată să se fi produs, mai înainte ca prietenii mei, teologii cei noi, să fi intervenit, cu autoritatea lor, în dezbatere. Nu intru acum în acest subiect.
A apărut însă, mai recent, o nouă dimensiune a acestei proximităţi cu religia. Este vorba despre programele sociale comunitare. Nu mă voi ocupa aici deloc de cele care, pentru neoprotestanţi, bunăoară, reprezintă una dintre articulaţiile interioare ale credinţei lor. Voi spune doar că dimensiunea caritativă a început să îmbobocească şi în ograda ortodoxă şi că ea începe să aibă implicaţii arhitecturale. De unde am plecat, se ştie. Disputa teologică despre o doctrină socială a bisericii ortodoxe din România încă se poartă. La Bistriţa Vâlcii, cu vreo două decenii în urmă, am certat eu însumi o măicuţă tânără care gonea din incintă copiii strânşi ciotcă la cerşit (mănăstirea se învecina cu un orfelinat), în loc să îi hrănească şi să îi primenească, bucuroasă că, în fine, credinţa Domniei-Sale va fi găsit tărâm optim de ilustrare practică. Dimpotrivă, măicuţa aceea mi-a răspuns că ea se află în mănăstire ca să aibă grijă de Sfântul (i.e. de cuvioasele moaşte ale patronului spiritual al locului), iar nu de mucoşii aceia de afară!
În fine. Timpurile se schimbă. Aderarea la UE a adus promisiunea multor bani care pot fi accesaţi şi prin proiecte sociale. O vreme, chiar am proiectat after-schools, unde avea să lucreze, în cutare comună de Bărăgan, câte o coană preoteasă. Mi-e greu să-mi imaginez că poate avea grijă de sărmanii unei comunităţi altcineva decât comunitatea însăşi. Dacă sunt doar bani la mijloc, meseria de singur-purtător-de-grijă poate crea şi monştri de felul femeii care a ucis pruncul plasat în braţele sale de maică ratată. Or, grija comunitară îndeseşte urzeala plasei de siguranţă socială, pentru că tocmai cei în nevoie sunt chiar dintre ai săi, nu străini. Mai mult, această grijă întreolaltă este situată în proximitatea locuinţelor, ceea ce îi asigură vizibilitatea socială şi o fereşte de abandon. Iată de ce au apărut, ici şi colo, proiecte de caritate dedicate copiilor sau bătrânilor, sau ambelor categorii în căutare de ocrotire. Dacă sunt valizi, copiii şi bătrânii se pot ocroti reciproc: la biserica Ghencea, lângă care am locuit 12 ani şi a cărei poveste am spus-o într-un serial de pe TVR Cultural dedicat arhitecturii ortodoxe din România, un mic adăpost pentru bătrâni este luminat de prezenţa cotidiană a copiilor sărmani ai comunităţii, aduşi acolo spre a rosti Tatăl Nostru înainte de a prânzi şi, apoi, pentru a-şi face temele pentru a doua zi. Totul sub straşnica veghe a bunicilor-surogat găzduite de micul aşezământ, fericite de noul lor rost.
Dar tot prin grija unor iniţiative bisericeşti locale apar aşezăminte sociale în bună regulă care vor funcţiona prin grija comunităţii, sub veghea preotului paroh. Ele vor putea prelua de la statul în reflux câteva dintre funcţiunile caritative atribuite acestuia. Iată, spre pildă, părintele protopop Stelian Băducu face exact asta la Urziceni şi în satele dimprejur: identifică nevoile acelor comunităţi, deloc bogate, accesează fonduri europene şi, să sperăm, va începe curând să construiască. După câte ştiu, nu este singurul care caută, cu arhitecţi din urmă, bunele metode de a da o dimensiune locală expresiei community building. Pentru că, în asemenea locuri, unde singurul magnet social este biserica, împrejurul ei se vor construi mila colectivă, şi caritatea, şi grija. Sustenabilitatea acestor proiecte depinde integral de această îngrijorare întreolaltă a semenilor pentru cei rămaşi în urmă.
O a doua direcţie de preocupare edificabilă în umbra bisericilor o văd în arhitectura de urgenţă. Sub această sintagmă lucrează de multă vreme grupuri de caritate, care aleargă de la un tsunami la altul, de la un cutremur la altul şi de la un exil la altul, spre a conferi adăpost. Adăpostirea de urgenţă are şi ea, deja, o tradiţie, o colecţie de bune practici şi niţică teorie care să o întemeieze. La noi, catastrofele naturale au evidenţiat problema (n)udă. Statul nu este cel care să ştie şi să poată gestiona o criză instantanee. Nu o poate face în ditamai Statele Unite (vezi cazul Katrina), necum în România, unde nu are autoritate, resurse ori barem bunul-simţ de a recunoaşte aceste carenţe. Dar sunt ele carenţe care i se datorează integral statului? Ecouri între arhitecţi pentru o grupă de lucru în domeniu nu am găsit. Puteam, cei de la masterul de spaţiu sacru al UAUIM (2001-2009), publica deja un catalog cu cele mai bune scenarii post-catastrofă pe care, în cei opt ani de funcţionare, mai tinerii mei colegi le-au elaborat sub îndrumarea prof. dr. arh. Florin Biciuşcă şi a mea. A și făcut-o, de altfel, arhitecta Alina Florea, ca parte a unui doctorat despre această temă și, parcă, în pregătirea lucrurilor pe care le face acum cu Habitat for Humanity.
Pentru că, repet, nu e vorba despre proiecte de case, de containere, oricât de supra-proiectate vor fi fiind ele. Este vorba mai înainte despre un scenariu care se declanşează instantaneu şi automat şi care funcţionează ceas tocmai pentru că a fost reglat şi supra-repetat înainte. Cine este autoritatea coordonatoare? Unde se stochează kit-urile de adăposturi temporare? Cât de temporar este temporarul, dacă în locuri precum împrejurimile Istanbulului, imediateţea tinde să se cronicizeze, iar adăposturile de la Split au devenit case de lux, cu timpul? Cum se aduc kit-urile în zona de dezastru? Cine şi cât de repede le asamblează/umflă/depliază etc. (procedeele sunt infinite)? Sunt adăposturile de la capătul acestui lanţ lung şi complicat din materiale evanescente şi, deci, de unică folosinţă (precum casele din carton ale lui Shigeru Ban, din Nepal)? Sau, dimpotrivă, sunt ele din materiale rezistente şi se vor refolosi în următoarele tragedii (caz în care trebuie găsită şi o strategie de dezafectare a taberelor, la o anumită perioadă de timp după catastrofă)?

Nu ştim. Adică statul nu ştie. Nici arhitecţii nu văd în arhitectura pentru caritate o temă viabilă. Dar ar putea şti instituţii de felul Bisericii. Şi ea, ca şi statul, are dublă reprezentare: locală şi naţională. Spre deosebire de stat, are credibilitate şi poate mobiliza ajutorul. Este greşit ca statul să răsplătească lipsa de grijă a autorităţilor locale care, între două catastrofe, nu fac nimic pentru a le alunga pe următoarele. Este greşit ca statul să dea bani celor care nu şi-au asigurat bunurile din lene, ignoranţă sau, pur şi simplu, din construire fără autorizaţie. Arhitectura de la sate este, în măsură covârşitoare, pur şi simplu ilegală. Statul avea mijloace să pedepsească exemplar făptuitorii şi autorităţile locale complice. Nu a făcut-o. E în cârdăşie cu ei. Statul este de-al celor ce ne speculează lacrimile şi mâhnirea în faţa dezastrelor, cheltuind apoi din banii comuni spre a perpetua ilegalitatea.

Ajutorarea trebuie dăruită de colectivitatea însăşi şi doar acelora care au început deja să se ajute singuri. Celor care deja (re)construiesc ei înşişi, să li se dea mâna de ajutor lipsă. Celor care îşi cerşesc viaţa şi agoniseala de la stat să nu li se mai dea pomană electorală din banii noştri de taxe. Să le dea politicienii din banii lor personali milogilor şi puturoşilor, dacă ei chiar cred că e bine şi să sisteze generozitatea din punga altora. Să nu mai facă armata diguri celor ce nu şi le fac singuri. Să nu se mai risipească banii publici pentru cazuri televizabile, dar neclare. Pentru că, vai, nimeni dintre cei ce au tot strâns bani, din buget sau dincolo de buget (stat, televiziuni, biserici), nu a catadicsit vreodată să dea socoteală ce s-a făcut cu banii aceia strânşi prin şantaj sentimental de la amărâţi…

A dărui din timpul tău şi din grija ta semenilor este forma cea mai elegantă de a fi arhitect în cetate. Există şi la noi o tradiţie firavă în acest sens, una interbelică. Unii dintre cei ce am lucrat pentru biserici ştim că nici aceasta nu a fost o sursă de îmbogăţire instantanee. De regulă, proiectarea aceasta nu este aducătoare de cine ştie ce profituri şi adeseori arhitecţii sunt rugaţi să lucreze pro bono. Dar ceva din rapacitatea şi din ferocitatea cu care se fac astăzi arhitecturile de speculă imobiliară trebuie compensat, trebuie ispăşit. Bine ar fi ca un astfel de arhitect să practice ambele ipostaze. De laudă ar fi să vedem cum, în ofertă colectivă, OAR sau filiale ale sale să facă, instituţional, oferte de travaliu pro bono instituţiilor purtătoare de grijă. Bisericilor, spre pildă. Acest lucru, încă şi încă, nu se întâmplă. Grija nu este sistematică, generozitatea nu şi-a găsit articulare colectivă şi nici expresie edificabilă. Încă nu rentează să fii bun pentru semenii tăi.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog