RDW

Povești din București. Oameni ai marginilor

Povești din București.
Oameni ai marginilor

coordonator: Andrei MĂRGULESCU
text: Oana Maria ANGHEL, Andreea DOBRESCU, Ioana IORDACHE,
Andreea MORO, Eliza PALOȘ, Ioana RIZEA, Tudor RUSU, Patricia SAVU

© Andreea Dobrescu

Andrei Mărgulescu: CONTEXT

Împreună cu studenți-arhitecți, din ani diferiți ai Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, explorăm orașul, uneori ca parte a unui curs de fotografie, uneori spontan, dar întotdeauna în cadrul grupului nostru „Povești de oraș”. Ne interesează locuri marginale, nedorite și pline de ambiguități, acolo unde unele „mituri” urbane se confirmă puțin și se infirmă mult. Nu plecăm niciodată la drum cu idei sau criterii de studiu predefinite, preferând să „plonjăm” liber printre fragmente de oraș. Ajungem întotdeauna să vorbim cu oamenii locului și să aflăm de la ei povești despre viață, locuire și cartier. În acest articol-colaj câțiva dintre studenții și prietenii acestor aventuri au scris cu mult drag și au surprins în fotografii acest tip de experiență directă, spontană, personală și memorabilă construită din interacțiunea cu oamenii marginilor bucureștene.

INDUSTRIILOR, BUCUREȘTI

Sunt săraci, neîngrijiţi şi fără prea multe speranţe de viitor. Cred că aşa ar gândi majoritatea oamenilor care văd aceste fotografii. Pentru mine însă, lumea lor este fascinantă. Deşi, la prima vedere, este foarte diferită de mediul în care am crescut, interacţiunea cu ei mi-a adus aminte de copilărie şi de rarele momente când mă bucuram de libertatea de a alerga şi a mă juca în natură. Zâmbetul lor este autentic şi deschiderea cu care ne-au primit printre ei m-a impresionat iremediabil. Nu au multe lucruri, însă sunt dornici să împartă puţinul lor cu ceilalţi, începând cu acest imens câmp de joacă. (Andreea Dobrescu)

Îl cheamă Ion, iar numele are rezonanță de sas. Avea 20 de ani și puțin peste când a venit aici. Locuiește cu soția într-o casă la limita dintre un câmp și zona „India” (denumită așa de propriii locuitori) în Industriilor, București. S-ar împlini vreo 50 de ani de când crește oi pe-aici. Ne-a primit curios și călduros, în ciuda faptului că era la masă împreună cu fiul lui, serbându-i ziua. Copiii nu fac oierit, una dintre fete are slujbă la bancă, iar cealaltă lucrează la magazin. Băiatul este căsătorit și își vede de familia lui, vizitându-l doar ocazional, așa cum spune și domnul Ion: „La masă ne întâlnim, la muncă ne ocolim”. Pe vremuri, avea vreo șase sute de oi și capre, acum s-au împuținat şi are cam două sute. Are și porumbei, dar principala sursă de venit este din producția și vânzarea de lactate. Zice că merge bine, are un magazin la Trapezului. Inițial, avea la Piața Sălăjan, dar a plecat de acolo fiindcă patronul a făcut niște combinații cu spațiile și nu a mai putut rămâne. A văzut că eram curioși și ne-a întrebat dacă nu am vrea să gustăm din brânza lui. Am acceptat și ne-a adus la degustat aproape un kilogram. Fără sfială, aproape natural, câțiva colegi străini s-au oferit să cumpere, așa că a mai scăzut puțin din prețul inițial. Domnul Ion este vecin cu frații lui. Unul i-a murit anul trecut de alcoolism. Casele și blocurile noi din apropiere nu îl deranjează fiindcă îi mai aduc clienți. Are în curte camere de filmat, reflectoare și foarte mulți câini ca să-i gonească pe eventualii hoți dinspre zona „India”. În rest nu sunt probleme. Are câmpul urban în față, o gospodărie plină de animale și de liniște. Scenariul ideal.
(Ioana Iordache)

Mulți oameni ar crede că în zonele de periferie ale Bucureștiului viața are un alt ritm. Poate așa și este. Fostele zone industriale generau în adiacența lor spații libere tampon spre insulele de locuire urbană. Multe dintre aceste spații sunt neocupate și neconstruite, ceea ce constituie un prilej de „renaturalizare” a terenului. Ca atare, vegetația își face simțită prezența, printre marile spații lăsate libere. Un asemenea caz îl întâlnim și în zona Industriilor, acolo unde un mare câmp primește oamenii din jurul și din „miezul” lui. Fie că este folosit de copii pentru joacă sau într-un alt mod, depozit de materiale de construcții și, de ce nu, de lucruri uitate de alții, ce devin comori pentru cei ce le găsesc, acest spațiu este adoptat de oameni, care îl reintegrează orașului, oferindu-i o utilitate. Am aflat povești interesante, precum cea a domnului din imagine, care este originar din Eforie. Îi place să se plimbe însoțit de cățelușa lui, extrem de prietenoasă și sociabilă, pe acest câmp liber și întins de la marginea cartierului Industriilor. Locuieşte de mult în Bucureşti, iar recent s-a mutat la bloc aici, la marginea câmpului, pentru natură şi plimbări. Ar fi preferat ca oamenii să nu mai degradeze locul cu resturi de la noile construcții din zonă. (Andreea Moro)

© Andrei Mărgulescu

La început, pe câmpul urban din dreptul „Indiei”, aşa cum și-au denumit localnicii mica așezare improvizată, erau mai mulți copii care se jucau fotbal. Inițial, când ne-au văzut că ne apropiem, instinctul lor a fost să se ascundă, iar mamele au venit să îi ia în casă. Cred că un astfel de gest spune mult despre cum îi tratează lumea din jur, mai ales străinii. Doi dintre acești micuți, mai curajoși sau poate doar curioși, au rămas să ne întâmpine. Ne-am coborât la nivelul lor, fizic, pentru a ne arăta intențiile bune, de a ne cunoaște. Şi aşa a început o prietenie, fie ea și de o seară. În poză îi avem pe Cristina, 12 ani, și pe Claudiu, 9 ani, nu sunt frați, dar ea a zis că toți trăiesc ca o mare familie acolo. Încă din primele cinci minute, Claudiu ne-a arătat dezinvolt semnele de la operația pe inimă, ne-au povestit despre mama lor bolnavă şi despre greutățile din viața lor, nu cu autocompătimire, ci, dimpotrivă, cu mult calm și maturitate, ca și când ar fi lucruri normale. Ziua muncesc pământul vecinilor pentru bani și după-amiaza se joacă. Nu merg la școală, deși le-ar plăcea foarte mult. Cristina are o pasiune pentru sport, după cum se vedea deja din jocul de fotbal care se încinsese, dar, din modestie, a zis că nu știe să joace bine. M-a impresionat că nu era tristă, ci plină de viață și chiar fericită cu puținul pe care îl avea. Ne-a cântat și un colind de la ei și o melodie „tradițională”. I-a spus lui Nicole că ar fi fost foarte frumos să stăm acolo cu ei. Venind vorba despre casa lor, Cristina mă întreabă: „Voi aveți duș?”. Pentru mine, această experiență a fost o lecție pe care, deși ar fi trebuit să o învăț din facultate, am înțeles-o abia aici: ideea de comunitate. Deși noi îi marginalizăm, acolo am văzut oameni cu adevărat liberi, cu un câmp întreg ca loc de joacă, cu creativitatea reciclării „resturilor” altora, cu maturitatea de a accepta greutățile vieții și bucuria pentru ce rămâne după. Mă bucur că există acești oameni curați și frumoși, la care am găsit dorinţă de comunicare și sinceritate totală şi care nu vor decât șansa de a fi ascultați, pentru a ne arăta că sunt exact ca noi; ne sunt egali, chiar dacă nu locuiesc în centrul orașului, printre oameni uneori prea captivi și grăbiți. (Oana Maria Anghel)

FERENTARI, BUCUREȘTI

Suntem pe cale să intrăm pe cea mai rău famată stradă din Ferentari. Blocurile cu tencuială decojită sunt pline de antene parabolice. Balcoanele improvizate și rufele puse la uscat lângă ferestre spun însă o poveste mult mai domestică. Deodată, din spatele nostru se aud râsete de copii. O fetiță și un băiețel aleargă și se întrec, având pe fețe zâmbete până la urechi. Nu au ei treabă cu politici despre zonă, cu certuri și dispute sau cu orice alte probleme de adulți. Ei fac ceea ce știu cel mai bine: se joacă. Iar jocul lor îmi amintește de întrecerile de când eram și eu copil. (Eliza Paloș)

După gardul improvizat se află locul de joacă. Leagănele par a sugera că este într-adevăr un „loc de joacă”, deși am îndoieli că i se potrivește denumirea. O mare grămadă de gunoi stă între gard și leagăne, în timp ce o fetiță se joacă în spate. Spațiul este al copiilor și este invadat de mizeria adulților. Nu este numai o metaforă, este realitatea acestor micuți. Dar iată, într-un fel sau altul, viața continuă. Jocul trăiește, copiii se joacă. Chiar și aici. Chiar și așa. Oricum și oriunde, copiii aduc prospețimea lor. Şi viața merge mai departe.
(Eliza Paloș)

Viața nu este ușoară aici. O doamnă cu ochi expresivi îmi povestește cum se întreține pe ea și pe soțul bolnav dintr-o pensie de cinci milioane (lei vechi). Are un copil care nu o ajută, plecat în străinătate. Dânsa însă nu-l condamnă, spunând că „are și el dreptate”. Nu, viața nu este ușoară aici. Sunt drame peste drame, le văd, le simt, transpar și transpiră prin toți porii acestui loc. Și totuși, totuși, viața merge mai departe, cu o forță a cărei sursă îmi este greu să o disting. Există aici o naturalețe, o libertate, o degajare a acestor oameni și a acestui loc care transcende și depășește drama. Dincolo de tot și toate, viața îşi vede de drumul ei, iar arhitectura de aici se mulează pe acest proces viu și neîntrerupt. În improvizația lor, impresia mea este că arhitectura îi servește în loc să impună, așa cum simt că se întâmplă uneori în arhitectura „cu arhitect”. O ultimă lecție din această experiență: generozitatea oamenilor. În ciuda vieții și a greutăților, există loc de glumă, de bunăvoință, de înțelegere și de spirit ospitalier. Ce scuză avem noi, bucureșteni cu mai multe oportunități poate, să nu fim la fel de deschiși și de generoși? Cu timpul, cu energia, cu resursele noastre? (Eliza Paloș)

În Ferentari nu ajungi dacă ești turist în București. Și nici dacă ești bucureștean. Nu există obiective turistice, locuri pe care să le vizitezi sau lucruri despre care să afli din ghidurile turistice. Iar dacă ar fi să existe, sunt prea departe de centrul orașului și nu ai timp să te plimbi atât de mult. Chiar și așa, tot nu ajungi în Ferentari pentru că nimeni nu o să-ți recomande o plimbare aici. Eu am fost de două ori și ce am găsit? Nu obiective turistice, ci oameni cu povești. Iar oamenii te așteaptă în fața blocului, pe treptele de la intrare, pe băncile improvizate, în colțul străzii sau chiar la ferestrele apartamentelor. Cum te văd, te și întreabă cine ești și unde mergi, apoi îți povestesc despre ei, mai mult despre greutățile lor, decât despre altceva. Gălăgia și forfota grupurilor de oamenilor vorbesc despre folosirea spațiului public și despre comunități unite într-un cartier. De fapt, despre cât de greu este ca spațiul public să fie folosit de mai multe grupuri de oameni, de la copii la adulți, fără să se încurce unii pe alții. Și ei reușesc să facă asta! (Ioana Rizea)

„DELTA” VĂCĂREȘTI

Când ajungi în Delta Văcărești, trebuie să te oprești la casa cu gard albastru, aceea de pe marginea digului. Există mai multe case pe aceeași parte, însă doar aici îţi închipui că poți afla povești diferite de ale tale. Dacă în fața porții este liniște, în spatele ei se aud glasurile de copii. Nu te invită să intri în curte și nici nu te primesc dacă te auto-inviți. Este firesc, eram niște străini. La una din vizite, fata cea mare (sau așa părea) ne-a răspuns că dorește să îl consulte pe tatăl său înainte să ne răspundă la invitație. Tatăl era în drum spre casă și, chiar și așa, ne-a propus să îl sunăm pe mobil, să îi cerem voie. Sunetul de telefon închis ne-a ținut la poartă, noi pe o parte, copiii pe cealaltă parte. Erau veseli și vorbăreți și cu toții eram curioși: noi, cine sunt ei, ei, cine suntem noi și unde merge la școală fiecare dintre noi. (Ioana Rizea)

La periferie nu găsești vile și mașini scumpe, ci oameni fericiți, oameni care muncesc zi de zi din greu pentru a putea merge mai departe. Sunt cei care știu și au învățat să lupte. Aici locuiește Cătălin, într-o „casă colaj”, i-aș spune. Este un spațiu construit de el și gândit pentru el. Un spațiu format doar dintr-o cameră în care are o canapea, câteva obiecte de mobilier și o masă pe care stau foarte multe vase. Și-a cumpărat cărămidă pentru a începe să lucreze la sobă și tocmai când am ajuns terminase de turnat șapa. Un om foarte harnic, încercat de greutăți, dar mulțumit că a reușit singur să construiască ceea ce are. Un om care simte că ceea ce a construit este „al lui” și că este „acasă”. Atât de simplu. Fiecare obiect de aici are o semnificație importantă pentru el. O parte din plăcile cu care închisese perimetrul sunt salvate din incendiul care îi mistuise vechea locuință, aflată chiar la câțiva metri de cea actuală. Lumânarea de pe masă, spunea, este cea care a ars cu o seară înainte, probabil a muncit până târziu și avea nevoie de lumină. A fost plecat în străinătate pentru a câștiga câțiva bani în plus, însă nicăieri nu-i „ca acasă”! (Patricia Savu)

Un apus care dezvăluie o realitate în care bucuria este esența vieții, jocul și joaca dau contur și completează lipsurile și grijile. Sunt mai mult decât prieteni, sunt o familie. Merg împreună la școală, își ajută părinții la treburile gospodărești, dar nu uită niciodată să se bucure. Sunt liberi. Locul de joacă depășește spațiul curții, digul devenind teritoriul lor cu păpuși, mașinuțe și chiar ghiozdane. Nu voi uita zâmbetul uneia dintre fete care, deși la început părea că îi este teamă să vorbească cu noi, odată ce a prins încredere, ne-a povestit că îi place foarte mult să meargă la școală, limba română fiind materia ei preferată. Mai mult decât atât, ne-a deschis ușa pentru a ne arăta curtea. Era mică, țin minte că în mijloc era o saltea pe care era un munte de jucării. Fratele ei era și el lângă ea, se ascundea de noi, în spatele porții. Locuiesc pe digul Parcului Natural Văcărești de când s-au născut, merg în „Deltă” doar să se joace sau să ia apă. Stau într-o casă improvizată, dar nu se plâng, ci sunt mulțumiți că au un acoperiș sub care să se adăpostească. Nu își permit să viseze la mai mult, deoarece la vârsta lor sunt destul de maturi și știu care sunt posibilitățile. Părinții încearcă să îi ferească de griji și să-i educe astfel încât să poată rezista societății care îi „întâmpină” cu un bagaj mare de prejudecăți. Deși mama și tatăl nu erau acasă, fata ne-a dat numărul de telefon al părintelui ei pentru a cere voie să intrăm în curte. Acest lucru spune multe despre felul în care sunt crescuți acești copii, dar mai ales îmi arată că sunt oameni simpli, oameni care, de fapt, nu au nevoie de niciun ajutor, ci doar să fie integrați și priviți de la același nivel.
(Patricia Savu)

SĂLĂJAN, BUCUREȘTI

În Sălăjan, dintr-o stradă ajung în curtea bisericii, iar de aici până la imaginea de mai jos nu mai este decât chemarea blândă a unei doamne. Suntem invitați să mâncăm din coliva făcută de dânsa, primim și un pahar de apă înainte să apuce să ni se facă sete. În tot acest timp, doamna ne povestește despre biserică și cartier și despre cum aici „oamenii sunt buni”. (Tudor Rusu)

În Sălăjan, ca-n multe alte periferii, încă se povestește. Duminică dimineața, oamenii cartierului sunt strânși în jurul sticlelor de bere și al poveștii spuse de unul dintre ei. Se gesticulează, se țipă, se trăiește în acest spațiu ocolit de bucureștenii de rând. Observi deseori în periferii oameni deschiși, curioși și amabili care, de îndată ce te văd, așteaptă să-ți spui povestea. Masa din plastic din spatele garajelor devine pentru locuitori un reper, un centru, un loc de întâlnire. (Tudor Rusu)

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog