RDW

Arhitectura spaţiului public

Câteva gânduri de la conferinţa OAR din 26 februarie, din sala de spectacole a Casinoului din Sinaia

Am ales acest titlu generic pentru că spaţiul public ne interesează, pentru că ne uneşte şi ne desparte, ne atrage sau ne incomodează.
Spaţiul public e deopotrivă pentru prinţi şi cerşetori.
Spaţiul public ne enervează, e complicat şi e disputat.
Spaţiul public se construieşte, se păstrează şi se transmite mai departe.
Spaţiul public e construit din arhitecturi, e arhitectură a arhitecturilor.

Să vorbim despre arhitectura spaţiului public.

Constantin Goagea a moderat discuţia din primul grup de invitaţi, compus din Dumitru Borţun, Alec Bălăşescu, Cristi Puiu şi Dan Perjovschi. S-au definit noţiuni şi s-a explicat faptul că spaţiul public e un binom ai cărui termeni sunt atât în opoziţie, cât şi în conjuncţie.

Nu tot ceea ce nu e privat e public. Există spaţiul nimănui, neinvestit. Spaţiul public are mize şi este spaţiul valorilor împărtăşite. El trebuie să reflecte interesul public, care este o variantă negociată a binelui comun­, ne spune Dumitru­ Borţun. Spaţiul public este vital, este o condiţie a locuirii­. Antonimul spaţiului public este deşertul. Ritualul de trecere din spaţiul public în cel privat şi invers merită privit. Descălţarea celor care intră din scară în casă ne arată că spaţiul comun nu este apropriat.

Alec Bălăşescu spune că e necesară o extindere a interiorităţii în spaţiul public. Spaţiul public nu trebuie subordonat automobilului, care a devenit un fetiş. Probabil există o imposibilitate a comunicării şi oamenii se închid în propriul lor cap. Vedem­ imagini cu garduri şi ziduri pe care Cristi Puiu le-a fotografiat din maşină şi se întreabă de ce se protejează atât de puternic fiecare. În trecut, cetatea avea un singur zid în jurul tuturor, afară fiind barbaria, iar acum fiecare se refugiază în propria lui cetate.

În 1989 spaţiul public nu s-a dat, ci s-a câştigat, pentru ca mai apoi să fie preluat de alţii. Acolo unde a curs sânge se face acum reclamă la whiskey. E clar că spaţiul public a fost luat de altcineva în pose­sie. Mai este necesar spaţiul public în aceste condiţii, se întreabă Dan Perjovschi? Românii au un handicap de modernitate. Pub-ul, care vine de la public, barul este un spaţiu de sociali­zare, al tuturor, disponibil pentru interacţiune. La noi lumea nu stă la bar. Mai recent spaţiul public se virtualizează prin reţelele de socializare­ gen Facebook.

Cristi Puiu numeşte România o societate de tip Adibas, adica Adidas falsificat.

Constantin Goagea amintes­te un episod de singurătate pe plaja de la Vama Veche, unde pentru consolare i s-a propus să‑şi trăiască izolarea în societate, având ambele opţiuni simultane.

În concluzie, e nevoie de extinderea interiorităţii către spaţiul public. Trebuie încurajată relaţionarea. Desenaţi pe zidurile care vă separă!

La şcoală trebuie ca muzica, desenul şi sportul să fie luate în seamă mai mult decât celelalte. E nevoie de arbitru în spaţiul public, de informare şi dezbatere şi, nu în ultimul rând, putem fi singuri şi împreună, dacă vrem.

În cea de-a doua parte a discuţiei, Kazmer Kovacs i-a avut alături pe Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu şi Ciprian Mihali.

Trebuie să îi spânzurăm pe arhitecţi? Este titlul unei cărţi scrise de un jurnalist francez, de la care Kazmer Kovacs aduce întrebarea în discuţie. Cu cine împarte arhitectul responsabilitatea construirii?

Gabriel Liiceanu spune că arhitecţii trebuie să îşi asume singurătatea, izolarea, că opera nu rezultă din dialog între locuitori şi arhitecţi. Izolarea totală înseamnă răspundere totală. Arhitectul decide până unde poate fi împins compromisul. Primarii Bucureştiului nu iubesc Bucureştiul.
Andrei Pleşu a remarcat antecedentele ordinului în ceea priveşte discuţia despre starea spaţiului public şi citează Declaraţia de la Cluj, din 2008.

Mircea Cărtărescu spune că a trăit într-o lume fără arhitecţi, citându-l pe Wittgenstein: “unde nu este nimic de celebrat nu este arhitectură”. Arhitectura poate fi minunată şi când nu există deloc. Visam case, spune Mircea Cărtărescu, şi mi-am dorit un oraş personal.

Ciprian Mihali arată arhitectura ca fiind permanentă, dar discretă, afectând simţurile continuu. Oraşele devin nelocuibile pentru că arhitectura nu ne mai îngăduie să visăm. E o formă de mizerie simbolică. Arhitecturarea spaţiului public este un proces în care arhitectura are rolul de gest iniţiator. Spaţiul începe de la arhitectură, care, la rândul ei, este subor­donată eticii. Arhitectura este politică. Spaţiul public este fragmentat. Ciprian Mihali mărturiseşte că nu crede în estetică. Consensul omoară spaţiul public.

Kazmer Kovacs le cere invitaţilor să exprime ce aşteaptă de la arhitecţi, să le ofere recomandări.
Gabriel Liiceanu evocă­ “fiinţa de timp” aristotelică, spunându-le arhitecţilor să înţeleagă această dimensiune, dincolo de obiecte. Uciderea, demolarea nu înseamnă în cazul arhitecturii doar suprimarea obiectului, ci şi a timpului. Arhitectura se naşte din conflicte între trecut şi prezent.
Andrei Pleşu vorbeşte despre clădirile care nu obligă la nimic, care sunt nişte scule. Ceea ce ar fi de rezolvat nu poate rezolva nimeni! Andrei Pleşu se arată nemulţumit de oameni, de înfăţişarea, mersul, vorbele lor.

Mircea Cărtărescu crede că foarte puţini arhitecţi îşi pot realiza viziunea, dar întotdeauna rămâne calea refugiului în lucrul bine făcut.

Ciprian Mihali vorbeşte despre învă­ţare prin zdruncinarea certitudinilor. Andrei Pleşu cere concursuri de arhi­tectură şi nu licitaţii, după ce mai înainte făcuse referire la consecinţele dezastruoase ale urbanismului prin derogări, pronunţând “PUZ” ca pe o vorbă urâtă.

Kazmer Kovacs îmi cere să spun câteva cuvinte la sfârşit.

Mi-aş fi dorit ca discuţia la care am asistat să nu se mai termine. Nu cred că mai sunt altele de spus acum, dar mai sunt multe de făcut.

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog