La 26 februarie 1891, un număr de arhitecţi au constituit prima lor organizaţie profesională, Societatea Arhitecţilor din Regatul României.

După obţinerea personalităţii juridice, SAR reuşeşte, până în Primul Război Mondial, includerea profesiei în nomenclatorul meseriilor, înfiinţarea unei şcoli (deocamdată private) de arhitectură, editarea revistei “Arhitectura” şi discutarea în Parlament a unor acte normative privind exersarea meseriei de arhitect.

În perioada interbelică, a continuat organizarea in­ternă în condiţiile creşterii şi modernizarii sectorului imobiliar. Acum s-a emis un regulament pentru concursuri, s-a format Corpul arhitecţilor atestaţi, s-a deschis­ primul Salon oficial de arhitectură, s-a inaugurat sediul propriu. Subiecte (inclusiv limitarea concurenţei străine) prezente pe ordinea de zi a mai multor congrese, alături de implicarea în viaţa internaţională a profesiei. Membri ai SAR au participat la congresele de la Amsterdam, Roma, Paris, unii participând şi ca proiectanţi la diverse expoziţii internaţionale (afirmându-se la Paris şi New York).

După al Doilea Război Mondial (care a afectat şi profesia), administraţia comunistă desfiinţează birourile private de arhitectură şi Societatea Arhitecţilor. Arhitecţii care au putut evita represiunile regimului au primit în 1952 dreptul să se reorganizeze în cadrul Uniunii Arhitecţilor (din RPR, apoi din RSR, în fine din România). Fără arhitecţi era imposibilă reconstrucţia socialistă a oraşelor şi satelor. Concentrarea­ arhitecţilor într-o organizaţie controlabilă a constituit pentru putere, pe lângă etatizarea industriei construcţiilor, formarea marilor institute de proiectare, finanţarea din fonduri publice a programelor industriale şi de locuire colectivă, una dintre pârghiile construirii aşa numitei societăţi multilateral dezvoltate. Consideraţi drept funcţionari tehnici, salarizaţi ca atare, membrii UAR au beneficiat de un larg front de lucru concretizat într-o producţie vastă, parte cu valoare utilitară, parte prezentând un cert interes cultural.

După 1989, arhitecţii, fără a repudia varianta comu­nistă a SAR, au căutat şi alte formule organizatorice. S-au reorganizat din interior, fondând un număr de asociaţii profesionale locale şi readucând în discuţie organisme inventate în perioada interbelică. Se poate spune că arhitecţii au înfiinţat unele dintre primele structuri de piaţă liberală (atelierele private de ar­hitectură­), încercând să se adapteze din mers la apari­ţia noilor comanditari privaţi. Dar necesara legife­rare a dreptului de semnătură şi apariţia Ordinului Arhitecţilor din România au ridicat semne de întrebare legate de continuarea existenţei UAR.

Astăzi, însă, după un deceniu de viaţă paralelă şi exact­ 120 de ani de la înfiinţarea SAR, predecesoarea UAR, se poate afirma că aceste două organizaţii ale arhitecţilor pot fi complementare.