VECINUL DIN NORD… ARAD. Despre el și relația lui cu Timișoara

În momentul în care mi s-a propus să scriu despre Arad în numărul revistei Arhitectura dedicat Banatului, m-am gândit că este un gest normal, chiar reparatoriu. De prea multe ori zona Aradului este doar tranzitorie; și de la nord la sud (între Crișana și Banat) și de la est la vest (către și dinspre graniță). Apoi, arădenii nu uită perioada de subordonare față de Timișoara, din timpurile fostei regiuni Banat. Dorindu-i Aradului să aibă parte de un număr dedicat special lui, voi încerca, printr-o dublă privire (din interior și din exterior, așa cum se cuvine din partea unei persoane care îl percepe și îl evaluează în această dublă ipostază, oscilând săptămânal între cele două orașe), să-i fac cunoscute câteva dintre realitățile actuale și să-i relev relația cu Timișoara. În această privință, voi avea în vedere doar rolul școlii de arhitectură și dubla angajare a unora dintre profesioniștii construcțiilor, în special arhitecți. Evident, între Arad și Timișoara. Pentru a localiza în spațiu și a înțelege unele dintre fenomenele actuale, cred că se impune privirea lor într-o perspectivă istorică, timpurie și recentă.

Foarte scurtă istorie¹

Acte timpurii ale cancelariei regale maghiare atestă Aradul (Orod, Novak, Wrodi) ca un centru important al zonei, în care s-a desfășurat o dietă maghiară (1141), cu un castru regal (1177), sediu de Comitat (amintit în 1214), de Prepozitură și Capitlu (apărute documentar în 1156).

În evoluția habitatului zonal, Aradul este aproape cert că are două amplasamente. Primul este timpuriu (secolele XII-XVI), în actualul Glogovăț (Vladimirescu); al doilea, urmându-l cronologic, este deplasat pe actualul sit, ocupat neîntrerupt cel puțin din secolul al XVI-lea. Această realitate nu este foarte clară și sigură. Unii istorici plasează Aradul medieval (Orod-Novak-Wrodi) pe locul actualului oraș, în timp ce alții îl situează în amonte, pe Valea Mureșului, la Vladimirescu (Glogovăț), unde au fost descoperite vestigiile unei fortificații de pământ din secolele X-XI (socotită a fi Cetatea de Comitat) și unde se păstrează ruinele unei ample bazilici romanice din secolul al XIII-lea (probabil biserica complexului Prepozitură-Capitlu). De câțiva ani, cântărind argumentele și făcând unele cercetări proprii, am aderat la această ultimă formulă.

Arad (Orod) este atestat în 1329. În actul din 1388 este descris ca având trei părți: Capitlul și Prepozitura, orașul propriu-zis și aria locuită de români. După 1551, când este ocupat de Imperiul Otoman, datele sunt mai numeroase și este cert că se referă la amplasamentul actual, neexistând, pe de altă parte, niciun indiciu în privința mutării și motivelor sale.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, orașul este descris de Evlia Celebi și apare într-un plan schematic, dominantă fiind cetățuia care se va regăsi la începutul secolului al XVIII-lea, în primele planuri austriece (în special cel din 1707) și mai ales în cele de la mijlocul secolului (1753, 1755, 1765). Atunci cetățuia, amplasată într-o buclă a Mureșului, căpătase bastioane de artilerie de tip italian, iar aria așezării o înconjura pe trei laturi. În acele planuri se poate observa, deja, tendința de extindere spre nord, de-a lungul Mureșului, printr-o amplă piață de tip „lenticular”, care, în final, va măsura cca. 1.500 metri lungime. În intervalul 1762-1783 se edifică, într-o buclă a Mureșului, noua cetate bastionară austriacă, în paralel cu demolarea celei vechi. După trecerea pericolului de mutare a orașului (aflat în zona de protecție a cetății), în ultima parte a secolului al XVIII-lea și în secolul următor, Aradul se dezvoltă impetuos, aria lui mărindu-se mult spre nord, vest și est, inclusiv prin alipirea unor așezări inițial independente.

Structura stradală a centrului istoric (zona de sud, dinspre Mureș) conservă în mare parte traseele medievale târzii și din secolele XVII-XVIII. Piesele importante de arhitectură sunt exclusiv din secolele XVIII-XX.

Urbanistic vorbind, Aradul este structurat major N-S prin lunga piață lenticulată (Bulevardul Revoluției), prelungită dincolo de Mureș, în Aradul Nou, prin Calea Timișoarei-Banatului, spațiu-piață, de asemenea, lenticular. În afara lor, alte piețe importante sunt: Avram Iancu, Mihai Viteazul, Catedralei, Reconcilierii, gândite să adăpostească activități preponderent comerciale. În afara rețelei stradale din secolele XVII-XIX, centrul istoric conține numeroase clădiri edificate în ultima perioadă a acelui interval de timp (cu prelungire în prima jumătate a secolului al XX-lea), de stiluri diverse: Baroc, Neoclasic, Neogotic, Eclectic, Art-Nouveau-Sezession, Neo-Românesc, Modern.

La acestea se adaugă siturile arheologice, cele exact localizate fiind „Cetatea veche” și aria urbană din secolele XVII-XVIII (vizibile pe planurile din secolul al XVIII-lea).

Protecția acestor valori se concentrează în zona axului central Arad-Aradul Nou, cu extensii semnificative spre vest și est (articulează aria de protecție a cetății), zonă clasată ca ansamblu urban protejat ( LMI cod AR-II-a-B-00477) și având o suprafață aproximativă de 500 ha. PUZCP-ul la care se lucrează astăzi la „Proiect Arad” (șef proiect arh. Dana Popescu), aflat în faza finală, propune, pe lângă o amplificare a zonei protejate (cca. 600 ha), regulamente detaliate pentru fiecare tip de morfologie urbană².

Citiți textul integral în numărul 1/2013 al revistei Arhitectura – Număr special Timișoara

Credite foto:

2, 3, 5: Bujor Buda

restul fotografiilor: Angela și Teodor Octavian Gheorghiu

Note:

1. Această scurtă istorie este extrasă, cu unele modificări, din articolul meu Arad - valori de patrimoniu între protecție și distrugere, „Transsylvania Nostra“, 2/2010, cu biblografia aferentă.

2. Pentru detalii, vezi Elisabeta Cosma, Dana Cornelia Popescu, Preocupările planului urbanistic pentru zona construită protejată din Municipiul Arad, „Transsylvania Nostra“, 2/2012.