RDW

Despre arhitect, despre chemările şi datoriile lui

„Astăzi, cele mai multe dintre case nu plac decât la două persoane: proprietarului şi arhitectului. Casa trebuie să placă tuturor. Ceea ce o distinge de opera de artă, care nu este obligată să placă nimănui… Opera de artă este afacerea privată a artistului. Casa nu este o afacere privată. Opera de artă este adusă pe lume fără ca nimeni să-i simtă nevoia. Casa răspunde unei nevoi. Artistul nu este responsabil faţă de nimeni. Arhitectul e responsabil faţă de toată lumea… Opera de artă este prin esenţă revoluţionară, în vreme ce casa e conservatoare. Opera de artă se gândeşte la viitor, casa la prezent. Opera de artă smulge oamenii din comoditatea lor. Noi îi detestăm pe cei care ne smulg din comoditatea noastră şi vin să ne tulbure confortul. De aceea iubim casa şi detestăm arta… Asta înseamnă că, atunci, casa n-ar fi o operă de artă? N-ar fi arhitectura o artă? Nu, nu este. Numai o mică parte din munca arhitectului este de domeniul Artelor Frumoase: mormântul şi monu­mentul comemorativ… Artistul este propriul său stăpân, arhitectul este servitorul comunităţii… Sar­cina arhitectului este de a provoca emoţii juste.” (Adolf Loos, 1910)

Supravieţuiesc astăzi în societatea noastră cel puţin trei vocaţii majore, în sensul consacrat al acestui termen, de Beruf, deopotrivă chemare şi datorie: vocaţia de medic, vocaţia de jurist şi vocaţia de arhitect. Fiecare dintre ele se materializează într-o profesie care necesită anumite înclinaţii, pasiuni sau chiar un anumit talent. Fiecare din aceste vocaţii, în sensul de chemare, necesită din partea celui sau celei care alege să îi răspundă un anumit tip de răspuns şi mai ales o anumită responsabilitate. Aceasta, de altfel, dă vocaţiei dimensiunea sa de datorie. Medicul, omul legii, arhitectul, nu sunt doar oameni pasionaţi de meseria lor, ci, odată ce și-au asumat-o şi o exersează, ei sunt datori cu ea în faţa celorlalţi, răspund de practicarea ei pentru fiecare dintre deciziile pe care le iau.

Există însă cel puţin o diferenţă majoră între ges­turile vocaţionale ale celor trei. Dacă medicul şi juristul sunt chemaţi şi sunt datori să intervină atunci când are loc o întrerupere în cursul vieţii de zi cu zi, pentru a-i restabili continuitatea, „nor­malitatea”, arhitectul, în schimb, este el însuşi un făuritor de continuitate, de normalitate, de coti­dianitate.

Citiţi eseul integral în nr 4 / 2011 al Revistei Arhitectura.

*Text prezentat în cadrul Zilelor Arhitecturii, ediţia 2011, Cluj-Napoca şi pre­luat de pe blogul personal al lui Ciprian Mihali

Ciprian Mihali predă filosofie con­temporană la Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, fiind specializat in hermeneutică, fenomenologie, filosofie socială și filosofie politică. Zonele sale recente de interes sunt teoria spațiului, filosofia viului, post-co­munismul, bioputerea și filosofia dreptului.

A fost profesor invitat la Maison des Science de l’Homme, Univer­sité de Lille (Franța) și Ecole Normale Supérieure din Lyon (Franța).

Este autor al mai multor cărți, printre care Sensus communis. Pentru o her­meneutică a cotidianului (București, 2001), Inventarea spațiului. Arhitec­turi ale experienței cotidiene (București, 2001), Uzuri ale filosofiei (Cluj, 2006), Dublu tratat de urbanologie (cu Augustin Ioan, Cluj, 2009). Ca editor și co-autor a publicat Altfel de spații (Bucuresti, 2001), Artă, comunitate și spațiu public (Cluj, 2003) și Pouvoir et Vie (Cluj, 2004).

 

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog