RDW

Dreptul la adevăr. Arhitectul Octav Doicescu

Vedere din 2010 a clădirii Operei (foto arh. A.P.)

Este de salutat inţiativa ca în numărul inaugural al noii serii a revistei Arhitectura prima „efigie” prezentată să fie a prestigiosului arhitect şi eseist G. M. Cantacuzino. Într-un gest firesc, a urmat aceea a arhitectului Octav Doicescu, coleg de generaţie, un timp prieten şi partener în ale arhitecturii al lui GMC, pentru ca din 1948 fiecare să aibă destine diametral opuse, posteritatea apreciindu-i în multe privinţe total diferit.

În medalionul dedicat arhitectului Octav Doicescu1, apărut în numărul 2/2011, se face un portret extrem de luminos, dar lipsit de multitudinea de faţete pe care le are figura acestuia. Prezentarea corectă a întregii sale cariere, sub forma unei enumerări cronologice, îşi concentrează accentele mai ales pe lucrările şi contribuţiile teoretice din perioada interbelică2, tendinţă care rămâne constantă şi în interviul luat lui Adrian Doicescu, fiul arhitectului3. Referitor la activitatea din peri­oada comunistă, sub efectul charismei de necontestat a arhitectului Doicescu, se încearcă mai ales exonerarea sa de responsabilitatea implicării în ceea ce a însemnat realismul socialist în arhitectura românească.

Cu toate că într-un spaţiu restrâns cum este cel de faţă nu se poate face decât o apreciere foarte succintă, inevitabil schematică, a realismului so­cialist, trebuie totuşi reamintit că acesta nu a fost o mişcare culturală în sens estetic sau intelectual, generată de un grup de creatori aflaţi în căutarea unor noi forme de expresie, ci dimpotrivă. În fapt, realismul socialist a constat în acţiunea politi­co-ideologică a regimului comunist, desfăşurată la începutul anilor ’504, după modelul sovietic, prin care s-a urmărit subordonarea şi controlul total ale oricăror forme de manifestare culturală, constituind una din principalele pârghii prin care s-a fracturat societatea românească5. În arhitectură, realismul socialist, folosit ca formă de ideologizare a acesteia, s-a conjugat cu suprimarea statutului de liber profesionist al arhitecţilor şi înregimentarea lor în institutele de proiectare ale statului, dar şi prin alte măsuri normative şi instituţionale care au îngrădit, uneori până la lichidare, libertatea de creaţie în domeniu. Aplicarea acestui program complex al puterii comuniste s-a putut face numai cu colaborarea unor personaje din interiorul pro­fesiei.

Cu precădere din 1949, într-o atmosferă generală dominată de frica represiuniunilor politice bru­tale, care paralizaseră practic intelectualitatea ro­mânească, din prudenţă, mai sigur de nevoie şi de teamă, dar de multe ori din oportunism sau poate şi dintr-o convingere mai mult sau mai puţin naivă, multe nume de prestigiu ale arhitecturii interbelice s-au aliniat noilor cerinţe6, unul dintre acestea fiind şi cel al lui Octav Doicescu7. În situaţia sa, uşurinţa dovedită în promovarea formalismelor agreate în arhitectura realist socialistă se poate aprecia că a fost prefigurată de lucrările pe care le-a conceput în registru clasicizant încă din prima jumătate a anilor ’408, dar care reflectau alt context politic, ilustrat şi explicit în proiectul din 1942 pentru amenajarea la Chişinău a expoziţiei dedicate Basarabiei9.

În aceste condiţii, prezentarea personalităţii com­plexe a arhitectului Octav Doicescu este foarte dificilă şi plină de capcane, din cauza mai ales a parcursului său derutant din anii ’50, când a continuat să fie foarte activ profesional10, chiar dacă numărul de lucrări pe care le realizează este mai mic decât cel din perioada anilor ’30-’40.

Pentru participarea arhitectului Doicescu la pro­movarea arhitecturii realist socialiste edifica­toare este în primul rând concepţia clădirii Operei Naţio­nale11, proiectată de acesta la începutul anilor ’50, avându-i ca principali colaboratori pe arh. Paraschiva Iubu, Nicolae Cucu, Dan Slavici ş.a.

Ca şi în situaţia Casei Scânteii (1949-1955, arh. Horia Maicu, Niculaie Bădescu, Marcel Locar, Mircea Alifanti ş.a.), construcţia teatrului de operă trebuia să răspundă comandamentelor politice ale epocii, care impuneau ca şi aceasta să fie una din emblemele regimului comunist proaspăt instalat la putere şi este greu de crezut că arhitectul Octav Doicescu nu şi-a asumat în mod conştient îndeplinirea acestei misiuni. Impotanţa edificiului făcea necesară o relaţie de afinitate între arhitect şi comanditar, fiind o condiţie de la sine înţeleasă pusă de acesta din urmă pentru atingerea scopurilor propagandistice urmărite prin realizarea lucrării. Personalitatea puternică a arhitectului Octav Doicescu, probată de toată cariera sa, exclude posibilitatea ca el să fi fost în cazul proiectului pentru clădirea Operei numai un simplu executant al indicaţiilor unor activişti de partid sau/şi a unor consilieri sovietici. Amestecul acestora din urmă în tot ce se producea mai semnificativ atunci în România era ceva obişnuit şi recunoscut uneori chiar cu mândrie (cum a fost în cazul Casei Scânteii)12. Referitor la clădirea Operei, faptul a fost semnalat public din faza de elaborare a proiectului. Astfel, arh. Pompiliu Macovei, unul dintre campionii promovării realismului socialist în arhitectura românească, într-un articol din 1952, menţiona că primele studii propuneau … reproducerea aspectului unei biserici, rolul turlei de pe naosul tradiţional jucându-l volumul scenei, iar porticul pe cel al pridvorului deschis, obişnuit la bisericile noastre […] dar în urma criticilor, a ajutorului unor specialişti sovietici [s.n.] şi a perfecţionării neîncetate a studiilor s-a ajuns la o compoziţie echilibrată şi armonioasă… [sic!]13. Chiar dacă citatul este extras dintr-un text scris cu un limbaj de lemn, relatarea este veridică, fiind confirmată şi de mărturia uneia dintre principalele participante la elaborarea proiectului, arh. Paraschiva Iubu, care aminteşte de supervizările unui consilier sovietic (probabil un anume arh. Zverdin), dar şi a altor cadre politice14. De fapt, precizările de mai sus concordă în bună măsură şi cu informaţiile din articolul în discuţie, numai că modul lor de interpretare este total diferit. Schiţele menţionate în acesta, dar care nu sunt publicate15, s-ar părea că ilustrează nişte faze de studiu, mai mult sau mai puţin inspi­rate în raport cu rezultatul final al lucrării. Ele însă, oricât ar fi fost de frumos desenate, nu pot să-l scutească pe arhitectul Octav Doicescu de răspunderea producerii unei arhitecturii care se alinia realismului socialist, concretizată în primul rând prin concepţia generală a proiectului, a cărei paternitate nu i-a fost contestată de nimeni până acum.

În ceea ce priveşte folosirea unor modele din arhitectura tradiţională, inclusiv din cea bise­ricească, aceasta reprezenta o practică reco­mandată de promotorii realismului socialist, dar care era limitată la aplicarea lor mimetică, constând în raportări volumertrice strict formale sau reduse la simple reproduceri decorative, fără extinderi care să inducă alte conotaţii politice sau ideologice decât cele oficial acceptate16.

Evitând tentaţia oricărui derapaj17, arhitectura clă­dirii pentu Opera Naţională a respectat reţetele agreate de culturnicii realismului socialist, care cereau crearea de volume de o simetrie strictă, îmbrăcate cu decoraţii de sorginte clasică, amal­gamate cu elemente preluate din arhitectura româ­nească tradiţională. Chiar dacă unii comentatori au apreciat profesionalismul autorului, clădirea Operei, construită cu mijloace sărace în raport cu amploarea programului, este în fond un produs al realismului socialist specific epocii staliniste, prin care se materializa sloganul privind realizarea unei arhitecturi socialiste în conţinut şi naţionale în formă.

Cât a contribuit intervenţia altora în elaborarea proiectului nu se mai poate spune astăzi cu multă precizie, cum este greu de ştiut cât de convins şi de sincer a fost arhitectul Doicescu în demersul său profesional concretizat prin arhitectura clădi­rii Operei, aceste aspecte rămânând la nivelul speculaţiilor. Cert este că el a fost până la sfârşitul lucrărilor responsabilul proiectului, angajându‑şi întregul prestigiu profesional în realizarea aces­tuia, motiv pentru care a fost foarte apreciat de către oficialităţile comuniste18.

La scurt timp după inaugurarea din vara anului 195319, faţada principală a clădirii Operei a fost modificată în acelaşi spirit, într-o soluţie care a accentuat masivitatea construcţiei, prin reducerea porticului de la cinci deschideri la numai trei. Plinurile rezultate la extremităţile acestuia au primit în 1959 două basoreliefuri (cel din stânga de Zoe Băicoianu şi Boris Caragea şi cel din dreapta de Ion Vlad), iar pilaştrii dintre cele trei arcade centrale au fost încununaţi cu statui alegorice, este drept de bună factură artistică, dar aceste adaosuri, de dimensiuni relativ mici, nu au reuşit să atenueze impresia austeră pe care o degajă întregul ansamblu. Astăzi, aspectul controversat al clădirii Operei Naţionale a fost sporit în mod neinspirat prin vopsirea în verde-deschis a imen­selor suprafeţe tencuite ale acesteia.

Chiar dacă până pe la mijlocul anilor ’60, când a coordonat proiecul pentru Politehnică, arhitectul Octav Doicescu nu a mai avut, în general, respon­sabilitatea asumată direct în conceperea unor mari construcţii, datorită influenţei profesionale de care se bucura, el a jucat totuşi un rol important în direcţionarea multor lucrări de arhitectură, inclusiv de orientare realist socialistă (vezi, printre altele, cazul blocului cu portic din Piaţa Romană sau cel al blocului Dalles).

O posibilă concluzie în discuţia privind implicarea arhitectului Doicescu în promovarea realismului socialist poate fi şi o afirmaţie a lui G. M. Cantacuzino spusă în alt context, dar care este pertinentă şi în analiza de faţă, anume că… singurii cronicari care nu mint sunt construcţiile… În acest sens, clădirea Operei Naţionale din Bucureşti, mai mult decât orice text sau desen, constituie o mărturie greu de contrazis. De asemenea, ea aminteşte de o epocă în care societatea românească a fost subordonată total de o putere străină, care s-a dovedit ostilă, mai ales prin ideologia impusă cu sacrificarea valorilor democratice moderne, dar în primul rând a tradiţiei româneşti.

Spre final, dar nu în ultimul rând, trebuie exprimată şi surprinderea generată de modul în care au fost comparaţi arhitecţii Octav Doicescu şi G. M. Cantacuzino. Apelându-se la aşa-zise aspecte cuan­tificabile, se înclină balanţa în favoarea celui dintâi pentru că … a trăit cu aproapre 20 de ani mai mult […] a avut, totuşi, lucrări mai importante şi în număr mai mare […] a fost un poet al lucrărilor sale şi al urbanismului organic, promovat de el. În schimb, GMC este depunctat pe motivul apartenenţei soci­ale, …aristocrat prin naştere, şi-a stricat mai rău dosarul propriu în momentul în care tentativa sa de părăsire a ţării a eşuat; a ajuns deţinut politic, activitatea sa de arhitect fiind practic terminată…. De aici până la eticheta specifică anilor ’50, de duşman al poporului, pe care o poate sugera citatul de mai sus, nu mai este decât un pas. În rest, activitatea multivalentă a lui GMC, chiar şi din anii de marginalizare de la Iaşi, este expediată în câteva cuvinte şi pare a nu conta foarte mult. Ciudat, iar alte comentarii sunt de prisos.

Problemele puse în discuţie aici nu trebuie con­siderate ca făcând parte dintr-o încercare de diminuare a meritelor incontestabile ale arhitectului Octav Doicescu, ci sunt numai completări necesare ale profilului său bogat în lumini, dar având şi multe umbre, care-l fac până la urmă şi mai demn de interes. Cu certitudine trebuie să se renunţe la prezentarea marilor personalităţi numai din unghiurile apreciate ca fiind avantajoase, pentru ca ulterior să fie transformate în mituri. Cariera lui Octav Doicescu, care a fost de referinţă şi în perioada comunistă, inclusiv în anii stalinismului, a trebuit să străbată hăţişul complicat şi plin de compromisuri al epocii şi, inevitabil, a avut un traseu care poate să contrarieze. Cunoaşterea şi studierea sa sub toate aspectele, bune şi mai puţin bune, inclusiv încadrarea corectă în contextul istoric, sunt absolut necesare pentru construirea unui portret real al marelui arhitect care a fost acesta.

Până una alta, propun să fie admirat atât portretul din tinereţe al arhitectului Doicescu, aşa cum l-a schiţat Marcel Iancu într-un desen deja bi­necunoscut şi care datează din 1935, dar să privim cu aceeaşi atenţie şi la cel pe care l-a făcut arh. Gheorghe Dorin prin anii ’70.

NOTE:

1 Meşteşug şi artă – Prof. arh. Octav Doicescu (1902-1981), de drd. arh. Alin Toma Negoescu.

2 De asemenea, ilustrarea întregului articol se limitează numai la desene ale arhitectului Octav Doicescu din perioada antebelică (fără legende de identificare şi datare) şi nu este publicată nici o imagine a unei lucrări proiectate de acesta în perioada comunistă. Într-o prezentare a întregii activităţi a arhitectului Doicescu ele erau absolut necesare.

3 Publicat de acelaşi autor în numărul 3/2011.

4 În articolul de faţă, datările de acest fel se referă exclusiv la secolul al XX-lea.

5 Vezi analiza de ansamblu a realismului socialist făcută de Marin Niţescu, mai ales în literatură, dar care prin modul general de abordare se extinde la toată cultura românească (Sub zodia proletcultismului şi Dialectica puterii, Editura Humanitas, 1995) sau aprecierile succinte ale Marianei Celac privind mutaţiile care s-au produs după 1947 în practicarea arhitecturii (Timpul fracturii, postfaţă la volumul Despre o estetică a reconstrucţiei de G.M. Cantacuzino, Editura Paideea, 2010, p.108-109).

6 Mulţi creatori de renume care în anii ’50 au promovat realismul socialist, ulterior, încă din perioada anilor ’70-’80 sau mai ales după 1989, îşi vor exprima dezamăgirea tardivă faţă de comunismul real şi au încercat să-şi minimalizeze sau chiar să-şi facă uitat acest episod al carierei.

7 În acest sens trebuie menţionate şi opţi­unile politice probabil de stânga ale lui Octav Doicescu, manifestate încă din 1934, când a făcut parte, alături de prof. Petre Constantinescu-Iaşi, sculptorul Mac Constantinescu, scriitorul G. M. Zamfirescu ş.a., din asociaţia Amicii URSS, care era dirijată de PCdR şi Comintern (vezi în volumul Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Adrian Cioroianu, Editura Curtea Veche, 2005, p.115).

8 Este vorba de blocul din Str. Ştirbei Vodă, imobilul de birouri, fost Banloc, din Calea Victoriei sau centrala telefonică din Bdul Banu Manta.

9 Vezi în volumul Spaţiul modernităţii româ­neşti (coordonator Carmen Popescu), Editura Fundaţiei Arhitext design, Bucureşti, 2011, p.180-182.

10 Spre deosebire de alţi arhitecţi de pre­stigiu din perioada interbelică, care din motive politice îşi văd frântă cariera, cum s-a întâmplat cu I. D. Enescu, Constantin Iotzu, G. M. Cantacuzino ş.a. Probabil tot din cauze politice, arh. Nicolae Cucu va mai profesa după 1950 numai în calitatea de colaborator al unor arhitecţi agreaţi de regimul comunist, cum a fost Horia Maicu (la panteonul liderilor comunişti şi la Teatrul Naţional), dar şi Octav Doicescu (la proiectarea clădirii Operei, unde arh. Nicolae Cucu s-a ocupat de rezolvarea decoraţiunilor interioare şi a mobilierului).

11 Destinată iniţial a fi un teatru muzical care trebuia să-i revină în final trupei de operetă, artiştii de operă urmând să folosească provizoriu noua clădire, până la realizarea unui alt teatru de mai mare amploare. La începutul anilor ’50 pro­iectele pentru o altă clădire destinată special spectacolelor de operă, cât şi a Teatrului Naţional erau planificate a fi finalizate până în anul 1955. Teatrul Naţional s-a realizat până la urmă abia la sfârşitul anilor ’60, dar în cazul operei intenţia nu s-a mai materializat şi ca orice provizorat şi acesta s-a dovedit durabil, iar Opera Naţională funcţionează şi astăzi în clădirea terminată în 1953. Ideea realizării unui alt edificiu pentru Operă, cât şi pentru desfăşurarea Festivalului Cântarea României a fost reluată de N. Ceauşescu în anii 1987-1989, când pe latura de sud a Bdului Unirii, aproximativ pe la mijlocul porţiunii dintre pieţele Unirii şi Alba Iulia, a fost început un imens ansamblu de construcţii pentru această funcţiune. După decembrie 1989, lucrările, aflate la nivelul infrastructurii, au fost abandonate.

12 Vezi articolul Despre folosirea moştenirii trecutului în arhitectura „Casei Scânteii”, arh. Horia Maicu, revista Arhitectura şi Urbanism nr. 4-5/1952, p.9.

13 Vezi articolul Probleme de creaţie în arhitectura RPR, arh. Pompiliu Macovei, revista Arhitectura şi Urbanism nr. 9-10/1952, p. 55.

14 Vezi în volumul Arhitecţi în timpul dictaturii. Amintiri, Editura Simetria, 2005, p.152-155.

15 Cu certitudine că, având sprijinul Uniunii Arhitecţilor, se va încerca acoperirea respectivei lacune prin publicarea unei selecţii semnificative a desenelor arhitectului Doicescu, ca una din principalele acţiuni care vor marca în 2012 aniversarea a 110 ani de la naşterea sa.

16 În acest sens, vezi în articolele arhitecţi­lor Horia Maicu şi Pompiliu Macovei, citate mai sus.

17 Aşa cum s-a întâmplat în cazul Casei Radiodifuziunii din Str. G-ral Berthelot, pro­iectată în acelaşi timp dificil de arh. Tiberiu Ricci, Mihai Ricci, Leon Garcia, Jean Beral şi a cărei croială volumetrică se înscrie mai mult în cea specifică arhitecturii moderne practicate în anii ’30. În detalierea caroiajului care îmbracă faţadele corpurilor înalte este evidentă înrudirea cu soluţiile folosite de arh. Duiliu Marcu la clădirea din Calea Victoriei realizată între 1937-1941 pentru Ministerul Economiei (fostul sediu al Regiei Monopolurilor de Stat). Tot în articolul din revista Arhitectura şi Urbanism nr. 9-10/1952, p. 51, arh. Pompiliu Macovei critică aspru proiectul Casei Radiodifuziunii pentru …jocul funcţionalist şi complicat al volumelor […] ce exprimă direct structura de beton armat, iar proiectanţii erau apreciaţi a fi …pe poziţii cosmopolite…. Astfel de păcate însă nu erau depistate în cazul analizării proiectului pentru clădirea Operei. Pentru a scăpa de etichetarea de a fi …exemplul tipic al unei arhitecturi formaliste…, porticul care precede sala de concerte a Casei Radodifuziunii a trebuit să primească în proiect o decoraţie cu coloane clasice încununate de statui, la execuţia căreia s-a putut renunţa ulterior, datorită începerii desovietizării şi în arhitectură. La fel s-a întâmplat şi în cazul decoraţiilor interioare ale spaţiilor publice aferente sălii de concerte, în proiect prevăzute în forme clasicizate, dar simplificate până în 1960, când lucrarea a fost terminată. Chiar dacă în tratarea unor detalii se mai simt şi concesii făcute cerinţelor epocii când a fost realizată, Casa Radiodifuziunii constituie totuşi una dintre cele mai interesante construcţii din Bucureşti.

18 Fapt evidenţiat printre altele şi de acordarea unor importante distincţii, Premiul de Stat şi Ordinul Muncii, cât şi de prezentarea încă din faza de proiect a clădirii Operei în cadrul expoziţiei Arhitectura în RPR, deschisă la Moscova în vara anului 1952 şi în care se făcea un prim bilanţ al noii arhitecturi socialiste din România (vezi revista Arhitectura şi Urbanism nr. 9-10/1952, p. 3-20)

19 Construcţia s-a finalizat într-o primă eta­pă cu ocazia Festivalului Tineretului din august 1953, motiv pentru care, de regulă, clădirea Operei este încadrată printre edificiile realizate pentru desfăşurarea acestuia, fostul Stadion 23 August, teatrele de vară din parcurile foste 23 August (astăzi Parcul Naţional) şi Nicolae Bălcescu (astăzi Parcul Bazilescu) şi Cinematograful Înfrăţirea între popoare (astăzi Teatrul Masca), toate fiind considerate ca ilustrări notabile ale realismului socialist în arhitectura românească.

Comments

comments

Comments
19 Responses to “Dreptul la adevăr. Arhitectul Octav Doicescu”
  1. Camilo Baciu spune:

    Un articol odios , scris de un frustrat de mahala .

  2. liliana nicolescu spune:

    Domnul Alexandru Panaitescu isi intituleaza articolul „Dreptul la adevar”. Vedem de la inceput cum trateaza domnia sa aceasta notiune, considerindu-se deci singura instanta care detine adevarul absolut. Sub tonul suficient care se degaja din aproape fiecare fraza, am simtit ura care tine loc de argument de notorietate. Nu foloseste cuvintul „totalitar”, atit de drag catedrei de arhitectura a domnilor Augustin Ioan si Sorin Vasilescu si asta ma mira. Ar fi putut. Daca argumentele domnului Panaitescu tin de o gramatica a formei recent si insuficient asimilata, cunostintele in legatura cu opera arh. Octav Doicescu se limiteaza la demonstratia concluziei indecente la care vrea sa ajunga: arh. Octav Doicescu a colaborat cu puterea comunista. Pentru asta, nu se sfieste sa puna in contradictie doi oameni care au fost prieteni, au lucrat impreuna, s-au ajutat reciproc, opunind traiectoria arh. G.M. Cantacuzino celei a arh. Doicescu. Lasind deoparte aceste insidioase comparatii, si admitind ca arh. Octav Doicescu a contribuit la realismul socialist, cum pretinde domnul Panaitescu… Ei bine, acest realism socialist este de cea mai buna factura pentru ca are in spate un om de talent, geniul unui arhitect ramine indiferent de canoanele care i se impun, si nu stiu citi arhitecti actuali sunt capabili, cu toata libertatea pe care o au, sa faca macar un sfert din ce a realizat arh. Doicescu in anii 50 si dupa.
    Arh. Octav Doicescu era, in 1926, membru fondator al asociatiei „Amicii Americii”. Este un fapt pe care domnul Panaitescu il ignora. poate insa afirma ca „În acest sens trebuie menţionate şi opţiunile politice probabil de stânga ale lui Octav Doicescu, manifestate încă din 1934, când a făcut parte, alături de prof. Petre Constantinescu-Iaşi, sculptorul Mac Constantinescu, scriitorul G. M. Zamfirescu ş.a., din asociaţia Amicii URSS, care era dirijată de PCdR şi Comintern”. Spre amintire, „si altii” erau Marcel Iancu, Petre Pandrea, Tudor Vianu, Haig Acterian si Ion Hudita, membru marcant PNTCD. Domnul Panaitescu ne acorda el insusi un contra-argument, vorbind de proiectele monumentului pentru intregirea neamului din Basarabia, din anii 40.
    Toata aceasta istorie culmineaza cu prezentarea portretelor arh. Doicescu, autorul supunind atentiei noastre un al doilea portret al arh. Doicescu, diferit, zice el, de cel facut de Marcel Iancu: cel pe care l-a făcut arh. Gheorghe Dorin prin anii ’70. Ce vrea sa spuna cu asta? Am fi foarte curiosi sa stim de ce cu insistenta ne recomanda sa privim acest portret-caricatura. E vreun dedesubt pe care ar trebui sa-l banuim?
    Oricum, articolul domnului Panaitecu destinat denigrarii arh. Octav Doicescu inainte de o posibila onorare a memoriei sale, cu ocazia a 110 ani de la nastere, nu este deloc o interventie în sensul „cunoasterii”, ci mai curind un atac premeditat pentru subminarea comemorarii.

  3. Ioana Christenson spune:

    Un articol descalificant, pentru cel care l-a scris, pentru revista care il publica si pentru Uniunea Arhitectilor din Romania, din a carei conducere face parte si autorul articolului. In numele adevarului este o sintagma de imprumut. In numele calomniei, al urii, al selectivitatii memoriei, al mistificarii adevarului istoric, erau titluri mai potrivite continutului acestei odioase „demascari” de sorginte comunista.

    • Mtropolis spune:

      Acest domn Panaitescu care face in anul 2000 case Bauhaus nomenclaturii din Corbeanca , fost membru de partid ( Arh. Doicescu nu a fost membru de partid ) , ia informatii de pe Net si face un cloaj ce-i serveste argumentatia . Toate cladirile zise ‘ Opera’ din Europa erau neoclasice , mai mult sau mai putin gigantice sau inzorzonate de statui sau baso-reliefuri . Nu stie ca autorul Operei i-a dat de lucru lui Arh. Cucu care impreuna cu Doicescu se ocupa de interioare . Domnul Panaitescu disociza insa munca lui Cucu si a lui Doicescu din nestiinta . Daca Doicescu din anii 26 facea parte din asociatia ” Amicii Americii ” inseamna ca era agent CIA ! ( asa vrea sa insinueze autorul apartenenta lui Doicescu , prin Amicii URSS : vezi doamne , Kominternul era in spate ! ) . Tapul ispasitor a fost infine aratat cu degetul, ca Lenin : Arh. Doicescu ar fi introdus realismul socialist in Romania . Oare membrii Uniunii Arhitectior sunt de acord cu noua teza ivita in paginile revistei lor ?

  4. M. Noica . spune:

    Era mai bine ca Horia Maicu sau Porumbescu sa faca Opera ? Cred ca nu . Mai studiati documente , informati-va bine inainte de a gasi tapul ispasitor . Proportiile-s bune , volumul comensurabil , restul sunt speculatii ieftine …

  5. drd.arh.Alin Toma Negoescu spune:

    Sunt autorul celor doua articole aparute in nr. 2 si 3 ale revistei ARHITECTURA , despre Octav Doicescu . Restituirea personalitatii acad. prof.dr.arh. Octav Doicescu o socotesc a fi o cerinta obiectiva , o datorie a generatiei noastre . Studiind arhiva de proiecte si de articole – aflata la UAR , am fost coplesit de uriasa munca depusa de marele arhitect si profesor al nostru , de talentul si dragostea sa pentru traditiile tarii in care s-a nascut si a lucrat pana la moartea sa in 1981 . Asa ca, la 67 de ani, am hotarit sa ma inscriu la doctorat avand ca tema monografia Octav Doicescu ! Acum sunt in anul Ii si am implinit 68 ani .
    Fata de arh.Sandu Panaitescu , mai tanarul meu coleg de la Metrou, am .cateva ” avantaje ” importante : l – am prins in scoala pe Profesor in perioada 1961- 1967, cand l-am avut profesor de atelier pe prof. Tiberiu Ricci ( un alt exponent al perioadei ), am strans marturii de prima mana de la Prof. Peter Derer , de la arhitectii Paraschiva Iubu, C tin. Jugurica etc , am studiat perioada interbelica si am tinut cont de marturiile parintilor mei care au trait in aceasta perioada fasta a tarii . – Am achizitionat pentru colectia proprie foaia cu antet Gusti, Popovici, Doicescu a pavilionului Romaniei de la Targui international New York 1939 – 1940 . – Din arhiva D. Gusti , donata Academiei Romane, am achizitionat fotografia facuta cu prilejul deschiderii World Fair- NY 1939 , in care apar Sarah Roosevelt – mama presedintelui american , D. Gusti- comisarul Pavilionului Romaniei si O. Doicescu – arhitectul Casei Romanesti si a Pavilionului Romaniei .
    – Am intregit lunga lista a lucrarilor lui O. Doicescu cu casa Noica – Capra din str. Mantuleasa 28A.
    – Am primit de la Dl. Andrei Doicescu fotografii inedite cu tanarul O. Doicescu , membrii ai familiei sale , extrase din presa vremii despre activitatea lui OD, comentarii pertinente etc. „Apartenenta ” lui Doicescu la epoca comunista , la realismul socialist va aparea in albumul omagial ” 110 ani de la nastere ” in 2012 , nuantata , luminile si umbrele personalitatii Profesorului vor fi prezentate in lumina dragostei pentru adevar. In acest sens , rog pe cei care poseda materiale care au apartinut Profesorului , pe cei care l- au cunoscut direct si pot da marturii pro si contra acestuia , sa se adreseze revistei Arhitectura sau subsemnatului la tel. 0766249293 sau 0216191876 sau pe Email : alintomanegoescu@yahoo. com pentru a fi coautori la cea mai completa monografie pe o dorim cu totii ; pana acum „Horia Creanga” este considerata cea mai completa ..In final , ii multumesc colegului Panache Panaitescu care a riscat mult postand materialul despre realismul socialist al lui OD , , dar care ne va ajuta pe noi toti care iubim scoala nationala de arhitectura sa-l incadram corect pe Profesorul nostru in epocile diferite in care a activat . Cum spuneam in interviul mentionat : A FOST UN MARE PREZENT . Sa incercam sa ne ridicam la inaltimea staturii sale . Parere personala ,sau poate nu numai a mea . Cer ajutor confratilor arhitecti in realizarea cartii cu cei mai multi autori, coautori, colaboratori . E si istoria noastra , nu numai a lui OD . Astept raspunsuri la conturarea lui OD si nu la conturarea colegului AP.

    • Ion Ionescu spune:

      Dupa parerea mea daca ajunge cineva sa scrie profesor cu P este …. grav, sau cel mult poate emite pareri doar extrem de subiective si emotii. Imi pare rau ca nu se pot face dezbateri decat la nivel lacrimogen / patetic. Mitizarea persoanelor este cel putin bizara din punctul meu de vedere, e ca si cum la o varsta venerabila poti fi inca fan Elvis strangand suvite de par ale Regelui. Succes pe mai departe dar ma tem ca demersul va fi cel mult amuzant daca nu jenant.

      Cu scuzele de rigoare, o seara buna.

  6. http://atelieruldearhitectura.blogspot.com/2011/10/anii-50-incercari-de-preluare.html

    Iata cum era privita in anii 50 de catre purtatorii ideilor oficiale incercarea promovarii unei arhitecturi inspirate din arhitectura traditionala romaneasca.
    As dori un raspuns la articolul din link-ul de mai sus in primul rand din partea d-lui arh. Alexandru Panaitescu dar si din partea d-lui Alin Toma Negoescu o pozitie clara, de istoric de arhitectura.
    Eu am multe de spus despre articolul arh. Alexandru Panaitescu, astept insa putin, poate primesc un feedback la articolul din anii 50.
    arh. Liliana Chiaburu

  7. liliana nicolescu spune:

    Domnule Ion Ionescu, cred ca este de preferat subiectivismul suficientei si cinismului cu care atacati dumneavoastra, invocind dezbaterea dar plasindu-va in afara ei, intr-o sfera nu lacrimogena si patetica ci mahalageasca si destructiva. Ce va dreptul la acest aer de superioritate? Sunteti un specialist? Ati construit ceva care merita sa fie facut public? Aveti un trecut sau un prezent de arhitect care sa merite acest nume, scris cu litera mare?

  8. Arh. Buliga I. spune:

    Citesc cu stupare interpretarile rau voitoare la adresa Profesorului O. Doicescu ( cu P , pentru ca de ani de zile asa s-a scris prin revisele de specialitate ) . Deci , daca nu gandim bine , Domnul Panaitescu vorbeste de Realismul Socialist . Dar stie Domnia sa ce-i realismul socialist inafara debilelor analize ale lui Augustin Ioan si Sorin Vasilescu care si-au facut un fond de comert cu tema ‘ Arhitectura totalitara ‘ si nimic mai mult . Domnul Panaitescu ataca problema Operei Romane . Perfect . Acest stil eclectic bazat pe neoclasic il gasim la teatre sau opere din Occident in nenumarate variante, cea americana , cea italiana , cea franceza , cea nordica . Pagina revistei nu-mi ingaduie sa public fotografii cu exemple relevante despre aceste similitudini si sincronisme in arhitectura salilor de spectacol din tari apusene care nu au cunoscut dictaturi . Interventia Domnului Panaitescu este un avatar al urii fata de un om , nu fata de o creatie de o viata a unui arhitect ce-a creat gelozii sub toate regimurile din Romania . Este cunoscut sindromul de complex si frustare a unui plagiator care nu-i in stare sa-si creeze un stil , o personalitate proprie . Inafara unei vile cubiste copiate din planurile Bauhaus ( vila de nouveau riche de la Corbeanca ) , nu se vede cine-i acest fost lucrator la Metroul din Bucuresti care-i o lucrare anonima . Dar sa nu ma lungesc : Arhitectura romaneasca actuala este scabroasa iar Domnul Panaitescu stie asta si se refugiza in tehnica constructiilor caselor de lut ( idee furata de la Serban Sturza ) sau in monografii despre manastirea Vacaresti ( cu fotografii facute de straini , sau de colegi ai Domniei sale , mai curajosi . Deci ne aflam in fata unui pseudo escroc ( nu inteleg pe Arh . Derer ca tolereaza prezenta lui Panaitescu in breasla arhitectilor ) , Augustin Ioan si Sorin Vasilescu sunt deja o povara pt. studenti . Intreaga scoala de Arhitectura romaneasca este distrusa de aceste personaje ce se gargarisesc cu presupuneri , dar nu construesc nimica , viseaza poate la turnuri in Taiwan sau in Shaghai . Romania este o tara distrusa , se mai afla intamplator pe Harta Europei si nu memoria lui G.M. Cantacuzino va va face sa iesiti din marasm .

  9. Viorica Demu spune:

    Apelul autorului articolului privind cele doua caricaturi , cu insinuarea ermetica ca „ceva nu merge ” , intra in catgoria denuntului , in Europa condamnabil prin legea ” delictului de facies ” si ma intreb de ce nu i se face un proces acestui ‘ revizionist ‘ de factura legionara .

  10. Viorel Marinescu spune:

    Autorul articolului pacatuieste doar prin opinia care pare putin diferita de cea a celor care comenteaza, nu inteleg de ce nu suntem indreptatiti la a avea opinii divergente … Pacat, este inca un caz in care in loc de dezbatere avem invective lansate de cei care din incompetenta sau din neasumarea propriilor cariere se ascund in spatele unor nume asa zise Mari…. Trist daca si subiectele totusi ajunse la nivel de istoric sunt tratate ca mai sus !

    • sonia spune:

      o „opinie putin diferita de cea a celor care comenteaza” sau „de ce nu suntem indreptatiti la a avea opinii divergente”: iata, un aspect fundamental la care autorul unui articol trebuie sa reflecteze: de ce nu i se permite orice ? Pentru simplul fapt ca, e direct responsabil, in calitatea sa de formator de opinie; libertatea de expresie nu inseamna, automat, ca putem comenta ceva, fara un fundament cultural solid, fara o documentare foarte precisa si fara o argumentare foarte serioasa a punctelor de vedere personale: altfel, vom continua sa ne balacim intr-un haos, intr-un semidoctism cu false pretentii intelectuale… si, din pacate, multe din cele ce se scriu in aceasta revista par a nu tine cont de aceste adevaruri fundamentale!

  11. J. Nicolet spune:

    Fragment dintr-un interview luat de arh. Mariana Celac regizorului, arhitectului, scenografului Liviu Ciulei publicat în revista Zeppelin n° 55.

    Noiembrie 2006
    Liviu Ciulei la „Arhitectura”
    Interviu de Mariana Celac

    M.C. Teatrul e hranit mereu de artele plastice. Dar din arhitectura se hraneste?
    L.C. Foarte mult. Schitele mele de la inceput erau arhitecturale, aproape toate. Nu stiam altfel si doream sa impun in Bucuresti, in Romania, o modernitate teatrala. Se faceau decoruri picturale (dupa scoala austriaca). In afara teatrului de avangarda, a spectacolelor pe care le faceau Marcel Iancu si Ion Sava, spectacolele foloseau decoruri clasice, cu frunze atarnate, cu coloane pictate, cu pereti pictati care mai si tremurau putin.
    M.C. Chiar in anii treizeci, mediul vizual al spectacolului de teatru „de public”, „curent” – la Teatrul National sau la compania Bulandra de pilda – era deci foarte conservator.
    L.C. Da, cu cateva exceptii. Cum spuneam, lucruri mai noi s-au facut la Iasi unde era Sava. Mai era Maican tot de la Iasi – si cam atat. Sava era cel mai inovator, el era foarte impresionat de lucrari ale lui Bragaglia din Italia, care a fost un pre-precursor al scenografiei moderne, impreuna cu Gordon Craig si cu Adolphe Appia.
    Sava a murit din pacate in ‘46, ultimul spectacol l-a facut cu mine. Pe urma au aparut si altii, a aparut arhitectul Toni Gheorghiu, care era foarte talentat si eu l-am impins sa mearga spre scenografie. Astfel s-a creat un fel de curent, a urmat arhitectul Ion Oroveanu, un talent extraordinar. Si Paul Bortnovski, cu un simt al spatiului absolut, cu totul deosebit. E un mare scenograf.
    Eu am inceput sa fac teatru in 1946, asa ca am putut desena cateva decoruri moderne pana in 1950, cand au venit sovieticii.
    Cand a venit perioada realismului socialist am fost obligati la un naturalism imitativ. Am facut asemenea decoruri. Tin minte, am avut de facut un decor pentru o piesa, „Deputatul de Baltica”. Trebuia sa obtin stampila consilierului sovietic ca decorul sa intre in atelier, la executie. Ca sa primesc respectiva stampila am facut 17 variante pentru un singur decor. Consilierul sovietic era foarte al dracului. La un moment dat facusem decorul pentru o piesa, „Cetatea de foc”, si stateam langa regizor. „Actorul ala cine este? Dati-l afara!” a ordonat consilierul, facand un gest cu un singur deget. Era Ion Manolescu, cel mai mare actor roman.
    M.C. Asemenea personaje erau peste tot, si la Opera, nu?
    L.C. Si la Opera si in cinematografie. In cinematografie era un consilier si mai obtuz, am avut si acolo decoruri care au fost refuzate. Cel de la teatru era un smecher mare, era scenograf la Teatrul de Comedie din Moscova si cand s-a intors a aplicat multe lucruri mai moderne preluate de la noi.
    Prin 1958 am facut eforturi de a ma elibera de constructie, de formatia mea arhitecturala. Cateodata am reusit, cateodata nu, formatia mea revenea. „

  12. Silviu Mohan spune:

    Descopar azi niste discutii despre sexul ingerilor in interesanta revista ‘Arhitectura’ care mai nou a devenit un fel de anexa a securitatii . Vad ca pe Liviu Ciulei nu-l incrimineza nimeni pentru faptul ca l-a interpretat pe Lenin in teatru si asta cu mult pathos . Nici pe Mariana Celac care venita de la studii din Moscova devine secretara de partid la ‘ Ion Mincu ‘ . Si nici de Derer nu se leaga nimeni , el care era nemultumit ca nu intra in PCR in anii 80 . Ultimii doi nu au lasat in urma mare lucru insa deci , ma opresc aici .

  13. Solomon Emil spune:

    Trebuie sa amintesc cititorior revistei Arhitectura despre Expozitia ” Munca Legionara ” ce s-a desfasurat in anul 1940 si care a legitimat noul STAT LEGIONAR al lui Antonescu si H. Sima ? Cred ca da : La sala Dalles s-au precipitat sa expuna toti artistii si Arhitectii apropiati de extrema dreapta . Printre Arhitecti erau G.M. Cantacuzino si Constantin Joja . Grafisti si pictori : Geo Zlotescu , Gheorghe Vanatoru , N. Stoica , Alexandru Bassarab ( prieten intim al lui Zelea Codreanu ) ,Serban Zaina , Cristea Grossu . Au aparut pe simezele de la Dalles portretele lui Avram Iancu , Mota si Marin , si inevitabilul legionar Alexandru Cantacuzino , ruda apropiata cu G.M. Cantacuzino . Am fi dorit ca Alexandru Panaitescu sa-si explice apetenta pentru aceste personaje de trista amintire . Cu stima , Emil Solomon . Israel .

Trackbacks
Check out what others are saying...
  1. […] numai pentru că la dată aniversară, răspunsul nepotrivit (”Dreptul la adevăr. Arhitectul Octav Doicescu”) la articolul omagial al arh. Alin Negoescu din revista ”Arhitectura” nr. 3/2011, a generat […]



Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog