RDW

Jocul cu foile de sticlă

De la inventarea ei, trei mii de ani i-au trebuit sticlei să se afirme ca material de construcţii, adică să participe la separarea spaţiilor. Când s-a întâmplat însă, intrarea şi-a făcut-o într-un mod magistral. Vitraliile ofereau revelaţia unui spaţiu aflat dincolo de limita spaţială a catedralei. Dar şi dincolo de limita spaţială a lumii noastre, pentru că ferestrele gotice nu permiteau privirii accesul la exterior prin transparenţa fizică a sticlei, ci sugerau o lume magic iluminată de cuvântul domnului, prin celălalt sens al noţiunii de transparenţă. Acest al doilea sens este capacitatea arhitecturii de a permite conştiinţei să pătrundă prin straturile ei organizaţionale şi să-i discearnă mesajele.

De fapt, îi bănuim pe constructorii medievali – oameni şi ei ca toţi arhitecţii – că, odată cu reali­za­rea golurilor mari, or fi fost tentaţi să creeze lu­­measca transparenţă, cel puţin către lumina zilei, dacă tehnica sticlei nu permitea vizibilitatea clară a contururilor, fără deformări. Probabil că doar imperativul mistic, de care răspundeau be­ne­ficiarii, a colorat sticla şi a pervertit astfel re­alitatea în fantasmagorie. Dar ceea ce n-au reu­şit constructorii medievali, adică perceperea simul­tană a mai multor spaţii reale, s-a realizat câteva sute de ani mai târziu.

Euforia transparenţei, în sensul literal al noţiunii, a început odată cu amplele umbrele de sticlă cu şasiu metalic, din era victoriană a industrializării. Sere, gări şi palate de cristal cuprindeau o lume fără a o izola. Nu era puţin lucru, şi nu mă refer doar la tehnică. Înlocuirea limitei opace cu o suprafaţă transparentă şi asocierea cu lumina nu numai că permiteau comunicarea dintre interior şi exterior, dar creau şi senzaţia de dilatare a spaţiului.

Triumful absolut al transparenţei în arhitectură, mai ales ca valoare denotativă, s-a datorat însă erei moderniste. Din începuturile ei face parte şi arhitectura expresionistă a sticlei colorate, care a pâlpâit o vreme, dar care, individualistă, ludică şi conotativă cum era, s-a stins curând, nemaigăsindu-şi locul într-o Europă dramatic lovită de crize. Fusese inventată de Bruno Taut în 1914, la Glaspavilion, şi imaginativ dezvoltată de poetul vizionar Paul Scheerbart, a fost apoi integrată în neoplasticism şi inconsecvent curtată de Le Corbusier. Din arsenalul ei de semnificaţii, nostalgia catedralei purtătoare de sens social şi simbolul cristalului au dispărut definitiv, dar farmecul frivol al sticlei colorate şi visul lui Scheerbart despre o arhitectură integral din sticlă1 aveau să fie resuscitate la sfârşitul aceluiaşi secol al XX-lea.

Tendinţa victorioasă a fost trasată de Gropius, în 1911, cu Uzinele Fagus, pe urmă cu peretele cortină de la Dessau. Scheerbart, poetul, visase interioare scăldate de razele lunii şi soarelui nu doar prin ferestre, ci prin întregi pereţi de sticlă. Şi iată cum peretele în întregime vitrat a devenit, în 1925, piesa de rezistenţă a unei noi ideologii. Transparenţa a rupt-o acum cu artisticitatea şi cu ambiguităţile trecutului şi s-a definit tranşant şi univoc, odată pentru totdeauna (adică până prin 1975), atât în sens literal, cât şi al semnificaţiilor estetice – acestea din urmă programatic lipsă.

În sens literal, noua arhitectură a glorificat transpa­renţa ca virtute fizică, susţinută de performanţele tehnice din industria sticlei şi a metalului. Trans­parenţa nu se obţinea doar cu ajutorul sticlei, ci era favorizată de structurile uşoare, cu secţiuni reduse la minimum. Transparenţa se obţinea şi din întrepătrunderea spaţiilor, din amovibilitatea deschiderilor, din materialitatea luminii, şi toate aveau ca afect continuitatea spaţială. Interiorul şi exteriorul puteau fi unul şi acelaşi spaţiu – iată virtutea supremă a transparenţei. Iar expresia ei ultimă: pavilionul lui Mies de la Barcelona.

Citiţi eseul integral în nr 4 / 2011 al Revistei Arhitectura.

Notă:

1 Într-unul dintre romanele sale de ficţiune despre arhitectura de sticlă, eroul parcurge din avion: un centru expoziţional şi muzical într-un zgârie nor la Chicago, un cămin de bătrâni pentru piloţi în Insulele Fiji, un tren suspendat în India, o vilă suspendată în Insulele Kuria Muria din dreptul statului Oman… toate din sticlă, de regulă colorată.

Anca Sandu Tomaşevschi este Conf. Dr. Arh. la Universitatea Spiru Haret și la Facultatea de Con­strucții a Universității București.

A ținut rubrica Eseu a revistei Arhitec­tura o perioadă îndelungată de timp.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog