Efigii

Un inginer: Alexandru Cișmigiu

Răscolind prin noianul de amintiri legate de mentorul meu, mulțumesc sorții care m-a adus în contact cu un asemenea om. Voi încerca să isto­risesc câteva crâmpeie ce îmi răsar în memorie din ceea ce el numea într-o dedicație „...apropierea umană, în virtutea celor cinci decenii pline de desțeleniri în știință”. În lumea de astăzi, faptul de a fi inginer cons­tructor este privit cu un anumit dispreț. Se vorbește despre inginerie ca despre o meserie învățată de nevoie, foarte la modă în comunism și, deci, demnă de disprețuit, la care cei cu adevărat „ajunși” au renunțat, rușinați că au trecut prin ea. Câteva excepții, inginerii de informatică și cei de tehnologii foarte noi. În lumea în care am profesat nu era chiar așa. Tradiția și etica meseriei erau mai puternice, se adăugau o răspundere reală apăsătoare, adesea o pasiune, uneori o dăruire incredibilă, chiar o căutare a unei viziuni. Intuiția comportării materiei și a formei în care se întrupează aceasta erau pentru inginerul proiectant necesare și esențiale, proiectele se ela­borau mai tihnit, exista un anumit timp de reculegere, tehnica de calcul automat nu era considerată scop în sine, verificările bazate pe formule simple și intuitive fiind folosite cu succes. Ca tânăr inginer, cooptat din 1960 (o distincție deosebită) în cercul apro­piaților profesorului, am apreciat cu oarecare scepticism intensa sa preocupare legată de fenomenul seismic, căci mi se părea exagerată. Trăind fenomenul 4 Martie 1977, mi-am dat seama nu numai că nu aveam dreptate să minimalizez preocuparea seismică, dar aceasta ar fi trebuit să fie încă și mai cuprinzătoare! La rugămintea profesorului, am tradus în engleză prima normă seismică românească elaborată împreună cu ing. Titaru, pentru a o trimite la Congresul seismic de la Tokio: după ce a citit-o, profesorul s-a exprimat: „Sună bine, pruncule!”. A fost un motiv de mare satisfacție pentru mine. Cel mai important articol din literatura noastră tehnică de construcții îl consider a fi „După 4 Martie 1977” (Arhitectura nr. 4/1977), autor Alexandru Cișmigiu. Mă întreb în prezent ce s-a ales din „ ...îndemnul spre o aspirație la coerență, în activitatea viitoare a cuplului Arhitect-Structuri” de la finele articolului. Și constat cu durere că în prezent domnesc o lipsă de colaborare și chiar divergențe între cele două specialități complementare. În ultimii ani, am strabatut de mai multe ori cu iubitul profesor drumurile Moldovei și Bucovinei, oprindu-ne la multe biserici la care se aplicaseră ingenioasele sale proiecte de consolidare. Preoții răsplăteau această acti­vi­tate umplându-ne port-bagajul mașinii cu sticle de vin roșu, foarte apreciat de profesor, dar reprezentând bineînțeles un onorariu cât se poate de modest. La care Ștabul (așa îi ziceam noi profesorului) îmi spune să ascundem sticlele la el în birou, să nu le ducem sus în locuință, să nu vadă d-na Ciișmigiu că n-aduce ceva mai substanțial! Dăruire și modestie exemplare! După accidentul vascular, cerându-mi să continui îndrumarea structurală și verificarea pentru finalizarea proiectului noii catedrale ortodoxe de la Bacău, i-am solicitat, pe patul de suferință, mai multe păreri tehnice: deși vorbirea îi era afectată, mintea sa era clară precum cristalul iar sfatul său a constituit o importantă încurajare pentru activitatea mea. Alături de memorabilii mei profesori de la Facultatea de Construcții, Alexandru Gheorghiu, Aurel Beleș, Mihail Hanganu, Victor Popescu ș.a., alături de ing. Petru Vernescu, consider pe profeso­rul Cișmigiu unul din principalii părinții ai mei, îndrumători în ale tehnicii, dar și un exemplu de apropiere umană. Profesorul Alexandru Cișmigiu a fost un inginer! A întruchipat într-un înalt grad atribuțiile acestui concept. Nu pot spune mai mult! [gallery link="file" order="DESC" columns="4" orderby="ID"]