Piața Presei Libere

Răscolind prin noianul de amintiri legate de mentorul meu, mulţumesc sorţii care m-a adus în contact cu un asemenea om. Voi încerca să isto­risesc câteva crâmpeie ce îmi răsar în memorie din ceea ce el numea într-o dedicaţie „…apropierea umană, în virtutea celor cinci decenii pline de desţeleniri în ştiinţă”. În lumea de astăzi, faptul de a fi inginer cons­tructor este privit cu un anumit dispreţ. Se vorbeşte despre inginerie ca despre o meserie învăţată de nevoie, foarte la modă în comunism şi, deci, demnă de dispreţuit, la care cei cu adevărat „ajunşi” au renunţat, ruşinaţi că au trecut prin ea. Câteva excepţii, inginerii de informatică şi cei de tehnologii foarte noi.

În lumea în care am profesat nu era chiar aşa. Tradiţia şi etica meseriei erau mai puternice, se adăugau o răspundere reală apăsătoare, adesea o pasiune, uneori o dăruire incredibilă, chiar o căutare a unei viziuni. Intuiţia comportării materiei şi a formei în care se întrupează aceasta erau pentru inginerul proiectant necesare şi esenţiale, proiectele se ela­borau mai tihnit, exista un anumit timp de reculegere, tehnica de calcul automat nu era considerată scop în sine, verificările bazate pe formule simple şi intuitive fiind folosite cu succes.

Ca tânăr inginer, cooptat din 1960 (o distincţie deosebită) în cercul apro­piaţilor profesorului, am apreciat cu oarecare scepticism intensa sa preocupare legată de fenomenul seismic, căci mi se părea exagerată.

Trăind fenomenul 4 Martie 1977, mi-am dat seama nu numai că nu aveam dreptate să minimalizez preocuparea seismică, dar aceasta ar fi trebuit să fie încă şi mai cuprinzătoare! La rugămintea profesorului, am tradus în engleză prima normă seismică românească elaborată împreună cu ing. Titaru, pentru a o trimite la Congresul seismic de la Tokio: după ce a citit-o, profesorul s-a exprimat: „Sună bine, pruncule!”. A fost un motiv de mare satisfacţie pentru mine.

Cel mai important articol din literatura noastră tehnică de construcţii îl consider a fi „După 4 Martie 1977” (Arhitectura nr. 4/1977), autor Alexandru Cişmigiu. Mă întreb în prezent ce s-a ales din „ …îndemnul spre o aspiraţie la coerenţă, în activitatea viitoare a cuplului Arhitect-Structuri” de la finele articolului. Şi constat cu durere că în prezent domnesc o lipsă de colaborare şi chiar divergenţe între cele două specialităţi complementare.

În ultimii ani, am strabatut de mai multe ori cu iubitul profesor drumurile Moldovei şi Bucovinei, oprindu-ne la multe biserici la care se aplicaseră ingenioasele sale proiecte de consolidare. Preoţii răsplăteau această acti­vi­tate umplându-ne port-bagajul maşinii cu sticle de vin roşu, foarte apreciat de profesor, dar reprezentând bineînţeles un onorariu cât se poate de modest. La care Ştabul (aşa îi ziceam noi profesorului) îmi spune să ascundem sticlele la el în birou, să nu le ducem sus în locuinţă, să nu vadă d-na Ciişmigiu că n-aduce ceva mai substanţial! Dăruire şi modestie exemplare! După accidentul vascular, cerându-mi să continui îndrumarea structurală şi verificarea pentru finalizarea proiectului noii catedrale ortodoxe de la Bacău, i-am solicitat, pe patul de suferinţă, mai multe păreri tehnice: deşi vorbirea îi era afectată, mintea sa era clară precum cristalul iar sfatul său a constituit o importantă încurajare pentru activitatea mea. Alături de memorabilii mei profesori de la Facultatea de Construcţii, Alexandru Gheorghiu, Aurel Beleş, Mihail Hanganu,

Victor Popescu ş.a., alături de ing. Petru Vernescu, consider pe profeso­rul Cişmigiu unul din principalii părinţii ai mei, îndrumători în ale tehnicii, dar şi un exemplu de apropiere umană.

Profesorul Alexandru Cişmigiu a fost un inginer! A întruchipat într-un înalt grad atribuţiile acestui concept. Nu pot spune mai mult!