Zoltan Takacs

Prof. dr. arh. Zoltan Takacs este șef de atelier de proiectare la anii IV-V în cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”

București și șef al Departamentului „Sinteza de proiectare” al aceleiași universități. În paralel cu activitatea didactică, Zoltan Takacs este și director al firmei de arhitectură ARTEC SRL.

Zoltan Takacs s-a născut pe 20 august 1934 la Târgu Mureș. Este absolvent al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” București, iar în anul 1989 devine doctor în arhitectură cu teza de doctorat intitulată „Aportul tehnologiilor industriale în arhitectura clădirilor social-culturale și administrative”.

Între anii 1996 și 1998 este membru al Comisiei Tehnice de Urbanism și Amenajarea Teritoriului a Municipiului București și membru al Comisiei tehnice de avizare a Ministerului Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului.

Între 2007 și 2008 este membru al Comisiei Tehnice de Urbanism la Primăria sectorului 1 din București.

Distincții:

01.12.2002 - Ordinul Național „Steaua României” în gradul de Cavaler prin Decret nr. 877/01.12.2002,

Brevet SR/NR.CAV.284, NR.CRT. 49487

07.07.2011 - Premiul „Opera Omnia” acordat de OAR în cadrul celei de-a IX-a ediții a Anualei de

Arhitectură

Interviu cu prof. dr. arh. Zoltan Takacs, realizat de arh. Raluca Ionescu în iulie 2011 la București.

Raluca Ionescu: Ce reprezintă pentru dumneavoastră premiul acordat de Ordinul Arhitecților?

Zoltan Takacs: Reprezintă foarte mult. Reprezintă, în primul rând, plăcerea de a avea recunoașterea cole­gilor mei, a foștilor mei studenți, a foștilor mei colegi sau a actualilor colegi și așa mai departe. Pentru mine a fost un eveniment adevărat. Efectiv, este o cinste și o plăcere aprecierea colegilor. A fost chiar o mică surpriză. Alături de activitatea de proiectare, cea des­fășurată în facultate a constituit pentru mine, spun sincer, o formidabilă satisfacție, cu care mă laud.

R.I.: Cum vă amintiți școala la începutul carierei dum­neavoastră didactice și cum o vedeți astăzi?

Z.T.: Școala pentru mine a fost o surpriză. Eu sunt din provincie. La mine în Târgu-Mureș (eu sunt de origine clujean… și am venit de la coada vacii) aveam tot ce‑mi trebuie, știam nemțește, ungurește, românește, dar știi cum e, aici e București. Pentru mine a fost o surpriză fantastică paleta de profesori pe care am găsit-o atunci aici. Asta se întâmpla în 1960. Au fost niște oameni de o cultură, de o civilizație și de un profesionalism extraordinar, niște oameni care au făcut cinste acestei școli și țării, de jos până sus. Am avut și noroc că am devenit studentul lui Ascanio Damian, rector pe vremea aceea. Tot noroc a fost, spun sincer, că deja din anii facultății (anul 4-5) am început să lucrez cu profesorul Cezar Lăzărescu și m-a luat în colectivul lui. Era o mare personalitate. A fost un colectiv de lucru extraordinar și cele mai formidabile lucrări pe vremea aceea au fost făcute de el: Aeroportul Otopeni, Sala Polivalentă și nu mai vorbesc despre zecile de hoteluri de la mare – Mamaia, Eforie Nord, Eforie Sud și nu numai, Ambasada Chinei din România și multe alte lucrări. Am lucrat apoape 10 ani împreună și, ca să spun sincer, adevărata meserie de acolo am învățat-o, am furat-o, mă rog, m-a și plătit destul de bine pentru vremea aceea, nu cine știe ce.

A fost o cinste pentru mine și o șansă că am făcut această facultate și am lucrat în cadrul ei. Mă mândresc sincer când discut cu rudele mele din Germania și din Ungaria: „Mă, pe tine te-a luat…”; „Nu m-a luat nimic, să știi că așa a fost atunci”. S-a făcut un sondaj prin anii ’60 sau ’70 referitor la învățământul superior din fostele țări comuniste: RDG, Ungaria, Cehia, Polonia. În România erau două facultăți de talie mondială: Fa­cultatea de Medicină din București și Școala de Arhi­tectură „Ion Mincu”, tot din București. A fost o paletă de profesori excepționali: Duiliu Marcu, Alifanti,

Doicescu… academicianul Doicescu. Am avut un no­roc formidabil că am fost 4 ani de zile asistentul său. Se știe că, în 1939, profesorul Doicescu a câștigat un concurs internațional pentru un pavilion de expoziție la New York și a fost premiat de președintele Statelor Unite de atunci. De atunci și până a murit în 1981 a primit în fiecare an o felicitare de anul nou din Salo­nul Oval. Nu a mai existat așa ceva. Au fost niște oa­meni nemaipomeniți. Foarte mulți dintre ei au lucrat înainte de al Doilea Război Mondial în Anglia, în Franța. Am avut un profesor de matematică care a terminat șef de promoție la Sorbona. Aștia erau profesori. Cine a mai fost… Petre Antonescu! Deci, asta însemna pe vremea aceea intelectualitatea. Și spun sincer, am avut această șansă să fiu elevul lui Damian, să lucrez în echipa lui Cezar Lăzărescu și să fiu asistent și al lui Doicescu. Au fost niște oameni..., bine, erau și condițiile materiale altele, nu ca acum. Încerc să sugerez care este sistemul meu de gândire, de jude­cată. Pentru mine a fost un eveniment liceul și școala tehnică de construcții din Târgu-Mureș, unde am luat cât de cât legătură cu meseria, dar aici am învățat ce trebuie.

Am aici un caiet cu niște lucrări ale cadrelor didactice din facultate, pe vremea când a fost rector Ascanio Damian, și la un moment dat ne-a dat un fel de schiță la toți asistenții. Pe cuvântul meu de onoare. Și din păcate au fost unii care au și fost dați afară din facultate. Pe atunci erau profesori Peter Derer, Victor Ivaneș, Iurov Cozma, Apostol Eugen, Marcu Vasile, Ochinciuc Mircea, Olteanu Toma, Takacs Zoltan, Tănăsoiu Radu și mulți alții. Privind lucrarea mea, îmi plăcea să fac pe grozavul. Ceilalți făceau niște chestii banale. Încă de pe atunci erau gărgăuni în capul meu și am fost foarte apreciat de Ascanio Damian, am primit și un premiu. Asta se întâmpla în anul 1969. Deci îți dai seama că îmi plăcea arhitectura. Îl știam deja pe Richard Meier și pe Le Corbusier, care îmi plăceau la nebunie. Trebuie să știi că, înainte de al Doilea Război Mondial, Bucureștiul a fost numit Micul Paris și nu degeaba. Și acum mai găsești imagini surprinzătoare. Vin arhitecți străini și-i mai plimb prin oraș. E o casă pe Calea Victoriei, un magazin de muzică. Vizavi de Muzica, pe partea cealaltă, e un bloc de locuințe cu o fațadă concavă. Extraordinar! Și acum, dacă stai să te uiți, te impresionează. Formidabil! Nu mai zic de Horia Creangă și de alți mari arhitecți, oameni cu o evo­luție formidabilă pentru vremurile acelea. Și Horia Creangă a lucrat și el în Franța și în alte părți. Eu poves­tesc lucrurile astea ca să știi încotro privesc și care a fost și pentru mine o surpriză formidabilă când am venit din Ardeal la București.

Așa trebuie să gândească arhitecții secolului 21. Desigur sunt unii care au rămas pe vremea goticului, e foarte în regulă, nicio problemă, dar trebuie să privești înainte. Le spun studenților mei: „Voi trebuie să învățați, că atunci când va veni vremea voastră, voi va trebui să proiectați OZN-uri”.

Citiți interviul integral în numărul 3 al revistei Arhitectura