Alegorie, alteritate sau imaginea fidelă a arhitecturii unei epoci?

A inventa instrumente noi înseamnă a inventa spații noi.

A se aventura în spații noi înseamnă a depăși limitele lumii cunoscute, existând chiar pericolul de a se pierde. Pe măsură ce tehnologia deschide noi domenii spațiale cu potențial de locuire, au loc noi transgresiuni, iar acestea pretind crearea de noi forme de arhitectură. Inevitabil, nefamiliarul devine familiar, pe măsură ce trecera timpului metabolizează imaginile și formele stranii și le transformă în (noi) locuri comune. Transformările, în special cele rapide, determinate de progresul tehnologic și mutațiile care fracturează instantaneu și iremediabil definițiile și concepțiile cunoscute, au devenit o constantă a culturii moderne.

În termeni biologici, interesul crescând față de „celălalt”, de „alter”, indică o deplasare epistemologică a accentului, de la modurile liniare de evoluție la cele ramificate: apar noi specii de teorii, de practici, de discipline și, în final, noi specii de ființe. Alogeneza se referă la „străinul din interior”, sau mai bine spus la procesul de evoluție și metamorfozare a unei specii, până în punctul în care noua ramură devine complet străină și diferită de originile sale.Producția antropomorfică renascentistă a noțiunii filosofice de ființă umană a urmat unei ere preocupate de producția teocentrică a noțiunii filosofice de Dumnezeu. Nașterea Omului a condus la prăbușirea teocentrismului, Nietzsche dând sentința: „Dumnezeu a murit”.

Cu alte cuvinte, alocentrismul centrifug dă acum la o parte antropocentrismul, tot așa cum acesta înlocuise teocentrismul, și aduce sub lumina reflectoarelor străinul, cealaltă față a monezii umane, care vine să ia locul supraomului nietzschean.

Citiți textul integral în nr 1 / 2012 al Revistei Arhitectura.