Articole tematice

Bastionul Theresia, Grădina cu Vise?

La aproape un an de la inaugurarea oficială, o nouă prezentare a proiectului reabilitării Bastionului Theresia din Timișoara poate părea la prima vedere redundantă, prin prisma nenumăratelor prezentări, fie în paginile revistelor naționale de arhitectură, fie pe simezele expozițiilor de profil. Găzduit luna trecută în mansarda generoasă a corpului central, Festivalul de arhitectură Arhitext - Fluențe a distins proiectul curții de onoare cu un premiu la secțiunea amenajări exterioare. Premiul este cu atât mai important cu cât el a venit din partea unui juriu prezidat de Pierre von Meiss, teoretician pe al cărui filon teoretic și poetic arhitectul Marius Miclăuș și-a clădit o mare parte a propriului discurs, atât în spațiul practicii profesionale, cât și în mediul academic. În contextul tematicii noastre, am considerat benefică distanțarea în timp față de momentul „recepției finale”, ea fiind capabilă să pună în lumină relația de compromis între proiect și produs finit, între intenție/concept și realitățile post-utilizării. Încercăm astfel, prin discuția cu arhitectul Marius Miclăuș, să reexaminăm poziționarea actuală a acestui produs de arhitectură, din perspectiva intențiilor și conceptelor ce l-au generat.

Cristian Blidariu: La începutul anilor 2000, clădirea Bastionului Theresia și, în special, curtea de onoare a acestuia se aflau într-o avansată stare de uzură fizică, oferind un aer trist și prăfuit întregului ansamblu. Deși în anii ‘90 ansamblul a adăpostit o serie de instituții culturale și de spații muzeale importante pentru oraș - muzeul etnografic, biblioteca județeană, prima librărie de artă din oraș, una din primele și cele mai de succes cafenele artistice ale orașului (ce găzduia săptămânal diverse manifestări și concerte de jazz), ateliere ale Uniunii Artiștilor Plastici, încet, acest aer boem a fost perturbat de o serie de spații mai puțin adaptate unei clădiri monument istoric. Noii chiriași de la sfârșitul anilor 2000 au parazitat clădirea prin signalistica improprie și instalații aparente, au alterat elementele de fenestrație, tâmplăriile atent desenate la momentul primei restaurări făcute în anii ‘70 fiind treptat înlocuite și modificate cu altele noi, din aluminiu ori din pvc, necorelate în contextul ansamblului. La un moment dat, curtea de onoare, transformată într-un parcaj banal și neprimitor, adăpostea peste fântâna centrală un expozor improvizat pentru mașinile unui showroom găzduit în corpul sudic. Dincolo de probleme de utilizare însă, clădirea Bastionului a suferit, în deceniul nouă, o serie de degradări structurale importante, cauzate în mare parte de construcția în vecinătate a clădirii Schelei de Petrol, în special în zona corpului sudic, care, din cauza epuismentelor realizate, s-a tasat suplimentar față de restul ansamblului. O altă problemă sesizată la vremea respectivă a reprezentat-o grădina de pe zidurile bastionului, care, lăsată într-o stare de semi-sălbăticie, a generat în timp o vegetație invazivă, cu rădăcini extinse, ce a penetrat bolțile de zidărie, producând fisuri suplimentare. Sesizând această situație, dar și oportunitatea accesării unor fonduri structurale, ce ar fi permis o intervenție substanțială asupra ansamblului, autoritățile locale au lansat, în anul 2004, un concurs ce avea ca temă găsirea unei soluții de restaurare și reabilitare a acestuia. Proiectul cu care ai câștigat acest concurs se numea „Grădina cu vise”. Ce propunea acest concept față de status quo-ul acelui moment?

Marius Miclăuș: Conceptul propus de noi în etapa concursului național a fost continuu transformat, însă a rămas în aceeași temă. În termeni simpli, ne-am dorit o intervenție prudentă asupra monumentului, dar repus într-un context nou, contemporan. Părțile „tari” ale proiectului sunt, de fapt, grădina (nerealizată încă) și curtea de onoare - care, la modul cum este configurată, îți permite să percepi zidurile istorice din unghiuri diferite și fragmentat. Aici se cuvine să mărturisesc faptul că ne-am dorit într-un fel să împingem lucrurile către perioada în care trăim, iar nostalgia pentru „ruine” să nu mai fie atât de prezentă. Doream să învingem teama pe care o resimt, eu, cel puțin, în societatea românească, a folosirii spațiului public și a asumării timpului pe care-l trăim. Este evident că aici se pot aduce critici și chiar „le aștept”, dar aceasta a fost, să-i spunem, viziunea.