La aproape un an de la inaugurarea oficială, o nouă prezentare a proiectului reabilitării Bastionului Theresia din Timişoara poate părea la prima vedere redundantă, prin prisma nenumăratelor prezentări, fie în paginile revistelor naţionale de arhitectură, fie pe simezele expoziţiilor de profil. Găzduit luna trecută în mansarda generoasă a corpului central, Festivalul de arhitectură Arhitext – Fluenţe a distins proiectul curţii de onoare cu un premiu la secţiunea amenajări exterioare. Premiul este cu atât mai important cu cât el a venit din partea unui juriu prezidat de Pierre von Meiss, teoretician pe al cărui filon teoretic şi poetic arhitectul Marius Miclăuș şi-a clădit o mare parte a propriului discurs, atât în spaţiul practicii profesionale, cât şi în mediul academic. În contextul tematicii noastre, am considerat benefică distanţarea în timp faţă de momentul „recepţiei finale”, ea fiind capabilă să pună în lumină relaţia de compromis între proiect şi produs finit, între intenţie/concept şi realităţile post-utilizării. Încercăm astfel, prin discuţia cu arhitectul Marius Miclăuș, să reexaminăm poziţionarea actuală a acestui produs de arhitectură, din perspectiva intenţiilor şi conceptelor ce l-au generat.

Cristian Blidariu: La începutul anilor 2000, clădirea Bastionului Theresia şi, în special, curtea de onoare a acestuia se aflau într-o avansată stare de uzură fizică, oferind un aer trist şi prăfuit întregului ansamblu. Deşi în anii ‘90 ansamblul a adăpostit o serie de instituţii culturale şi de spaţii muzeale importante pentru oraş – muzeul etnografic, biblioteca judeţeană, prima librărie de artă din oraş, una din primele şi cele mai de succes cafenele artistice ale oraşului (ce găzduia săptămânal diverse manifestări şi concerte de jazz), ateliere ale Uniunii Artiştilor Plastici, încet, acest aer boem a fost perturbat de o serie de spaţii mai puţin adaptate unei clădiri monument istoric. Noii chiriaşi de la sfârşitul anilor 2000 au parazitat clădirea prin signalistica improprie şi instalaţii aparente, au alterat elementele de fenestraţie, tâmplăriile atent desenate la momentul primei restaurări făcute în anii ‘70 fiind treptat înlocuite şi modificate cu altele noi, din aluminiu ori din pvc, necorelate în contextul ansamblului. La un moment dat, curtea de onoare, transformată într-un parcaj banal şi neprimitor, adăpostea peste fântâna centrală un expozor improvizat pentru maşinile unui showroom găzduit în corpul sudic. Dincolo de probleme de utilizare însă, clădirea Bastionului a suferit, în deceniul nouă, o serie de degradări structurale importante, cauzate în mare parte de construcţia în vecinătate a clădirii Schelei de Petrol, în special în zona corpului sudic, care, din cauza epuismentelor realizate, s-a tasat suplimentar faţă de restul ansamblului. O altă problemă sesizată la vremea respectivă a reprezentat-o grădina de pe zidurile bastionului, care, lăsată într-o stare de semi-sălbăticie, a generat în timp o vegetaţie invazivă, cu rădăcini extinse, ce a penetrat bolţile de zidărie, producând fisuri suplimentare. Sesizând această situaţie, dar şi oportunitatea accesării unor fonduri structurale, ce ar fi permis o intervenţie substanţială asupra ansamblului, autorităţile locale au lansat, în anul 2004, un concurs ce avea ca temă găsirea unei soluţii de restaurare şi reabilitare a acestuia. Proiectul cu care ai câştigat acest concurs se numea „Grădina cu vise”. Ce propunea acest concept faţă de status quo-ul acelui moment?

Marius Miclăuș: Conceptul propus de noi în etapa concursului naţional a fost continuu transformat, însă a rămas în aceeaşi temă. În termeni simpli, ne-am dorit o intervenţie prudentă asupra monumentului, dar repus într-un context nou, contemporan. Părţile „tari” ale proiectului sunt, de fapt, grădina (nerealizată încă) şi curtea de onoare – care, la modul cum este configurată, îţi permite să percepi zidurile istorice din unghiuri diferite şi fragmentat. Aici se cuvine să mărturisesc faptul că ne-am dorit într-un fel să împingem lucrurile către perioada în care trăim, iar nostalgia pentru „ruine” să nu mai fie atât de prezentă. Doream să învingem teama pe care o resimt, eu, cel puţin, în societatea românească, a folosirii spaţiului public şi a asumării timpului pe care-l trăim. Este evident că aici se pot aduce critici şi chiar „le aştept”, dar aceasta a fost, să-i spunem, viziunea.

Citiți textul integral în nr 1/2012 al revistei Arhitectura.