Actualitate civis

Urbanism contra naturii. Gânduri pe marginea unor recente „reabilitări” centrale urbane românești

În 2000, la sfatul lui Șerban Sturdza, publicam, sub același titlu - „Pârjolirea, tăierea și murdărirea la români“, în două reviste românești (Octogon, 1/ 2000, și Focus Vest, din 20 aprilie 2000) un text (să-i spunem satiric) care îi plăcuse, împotriva feluritelor maniere în care se distrug (fără nicio logică și lipsind o țintă lesne detectabilă) zonele verzi ale țării. Credeam, atunci, că agresivitatea la care făceam referire este un soi de răfuială în familie, între român și fratele său codrul, fără un scop anume, și prin asta cu atât mai greu de înțeles, controlat și corectat. Mi-am amintit de textul cu pricina citind recent un articol din Arhitectura, 6/2011, la rubrica „Actualitate civis“, numit „Dialog între public și proiect“ și semnat de Gál Zoltán. Articolul prezintă (tonul este evident satisfăcut) maniera în care dialogul dintre profesioniști (tineri arhitecți și studenți) și comunitatea urbană locală a condus la propunerea a trei maniere de „reînnoire“ a pieței centrale din Târgu Secuiesc, un spațiu în care valoarea istorică se împletește cu cea morfo-urbanistică, binom cercetat exemplar, acum două decenii, de un veteran al istoriei arhitecturii1. La o privire generală, procesul implicării tinerilor profesioniști în reabilitarea unui spațiu urban central - constituirea unor grupuri de lucru multidisciplinare, dialogul cu orășenii și rezultatele prefigurate - este unul de bună calitate, putând să fie exemplu pentru alte mici (sau mari) orașe. Privind, însă, atent, simulările 3D, m-a frapat lipsa arborilor, lesne putând fi comparată cu masivul consistent de vegetație înaltă pe care îl știam de mult timp și vizibil în fotografiile aeriene publicate la pag. 12. Putea fi o consecință a stilului adoptat de modelator, dar textul face lumină: opțiunea profesioniștilor a fost de a suprima vegetația înaltă din piață din cauza umbririi exagerate, limitelor de utilizare a pieței și dificultății de percepție asupra întregului spațiu urban (pag. 12). Asta, în ciuda faptului că autorul recunoaște că optica locuitorilor (deci a celor care vor utiliza spațiul respectiv) nu coincidea cu concepția grupului de profesioniști: „Punctul sensibil pentru locuitori a fost abordarea vegetației“ (pag. 12). Interesant este că reperele pozitive pe care le ia în considerare articolul (Sibiu, Baia Mare, Piața Unirii din Cluj-Napoca etc.) sunt realizate prin aceeași superioară ignorare a opțiunilor locuitorilor (câteodată și a unor numeroși profesioniști) de către proiectanți. Țin minte discuțiile aprinse în legătură cu Baia Mare (în timpul avizărilor reabilitării pieței centrale), cele din Sibiu (privitoare la toate cele trei piețe), rezistența preotului catolic de la „Sf. Mihail” (care își proteja arealul verde din jurul bisericii) și protestele organizațiilor tinerilor maghiari la Cluj-Napoca (împotriva mineralizării pieței centrale). Un exemplu extrem de recent și care face să curgă multă cerneală este Alba Iulia (în special referitor la Parcul Custozza), unde unul dintre proiectanții „reabilitării“ orașului istoric (fortificațiile și zona intra muros) considera ca fiind foarte firesc ca „opinia și conceptul“ lui de arhitect să fie mai presus de toate celelalte puncte de vedere. În speță, la Alba Iulia, ale mai multor mii de orășeni care au semnat petiții împotriva mineralizării parcului și ale câtorva zeci de experți în peisagistică, sociologie, urbanism, arhitectură, istorie și arheologie care au scris sau s-au manifestat în acea direcție. În afară de asta, argumentele „tehnice“ ale respectivului semănau până la identitate cu cele de la Târgu Secuiesc: specii de arbori nevaloroase și neîngrijite, care cresc prea repede, nearmonios dezvoltate etc., etc. Încercând să trag o concluzie, trebuie să spun ca sunt dezamăgit. Aveam o speranță care tinde să mi se prăbușească. Speranța că tinerii profesioniști din Secuime (arhitecții fiind școliți în mare măsură la Timișoara și fiind foarte bine cotați), ar ști să respecte unitatea și organicitatea relației oraș-natură în ansamblul ei, sub toate formele pe care le îmbracă și ar ști să o protejeze. Adică, ar ști să analizeze complex și corect o realitate deja istorică (pâlcul de arbori din piață și relația lor cu mediul urban), n-ar cădea în capcana „deficiențelor de percepție a spațiului urban din cauza arborilor“, n-ar crede că o plantă este inventată de om și doar în scop estetic și, mai ales, ar respecta dorințele utilizatorilor care n-ar trebui să fie considerați (jignitor până la urmă) doar „nostalgici“ sau „tradiționaliști“. Rapid, câteva argumente pentru un alt tip de abordare. Discutând despre percepția spațiului urban (sau a arhitecturii), cele mai primare (simple, învățate la școală) reguli ajung la concluzia că un spațiu gol este inferior (estetic) unuia „mobilat“, că o percepție progresivă acumulează mult mai multă informație decât una globală, că arborii constituie filtre „dinamice“ ale percepției, diferite în funcție de vârstă și anotimp și multe altele. Dacă discutăm despre calitatea aerului, despre umbră, despre confortul urban corect evaluat, verdele și în special arborii au un rol fundamental care transcende simplului rost ambiental sau estetic îndeobște urmărit de profesioniști. În fine, o piață nu trebuie să fie neapărat un spațiu al „evenimentelor“ (de prea multe ori forțate sau subculturale) sau doar al evenimentelor (cum este gândit și cel care trebuie să ia locul Parcului Custozza, la Alba Iulia), la fel cum un centru istoric nu trebuie să se transforme într-un mall. Finalul concluziei este o constatare: morbul „arhitectului-demiurg“ continuă să facă ravagii chiar în cadrul micilor comunități și fiecare generație de arhitecți trebuie să-i plătească tribut, indiferent cât s-ar scrie sau comunica împotriva lui. Deocamdată atât (promit să revin nu peste mult timp cu o dezvoltare a temei), invitând la descifrarea, chiar conotativă, a titlului și, mai ales invitându-i pe tinerii confrați din sud-estul Transilvaniei la o reevaluare a relației dintre oraș și natură. Păstrați, dragi tineri colegi, arborii din piața din Târgu Secuiesc! Restul ideilor voastre, foarte bune de altfel, nu vor avea de suferit, ci dimpotrivă! Notă 1. Mă refer la cercetarea manierei de structurare a parcelării definind piața centrală, ca urmare a unor particularități de legislație secuiască urbană, permițând împărțirea transversală a parcelei în cadrul procesului de succesiune și rezultând un fel de „alei de familie” (udvarterek) legând piața de străzile din spate, proces explicat, cred, pentru prima oară de Gheorghe Sebestyén, în O pagină din istoria arhitecturii României - Renașterea, București, 1987, pag. 99-102