Arhitecturi în creștere

mânadelucru

» Dorin Ștefan Adam / Mădălina Iftimi / Artenian Soldea

Simina Dron: Ce înseamnă Mânadelucru? Dorin Ștefan Adam: Numele Mânadelucru a apărut mai târziu decât echipa propriu-zisă. Niciodată, în firmă, nu am fost mai mult de cinci oameni. Un birou foarte mic, poate nu foarte atipic prin numărul mic pentru ceea ce se întâmplă în birourile de arhitectură din România. Cred că doar la scară mică poți să faci ceva deoarece, de îndată ce numărul angajaților crește, cred că se instituționalizează foarte mult lucrurile și regulile după care ar funcționa. Devine o societate comercială cu manageri, cu pronunțat caracter economic, în care activitatea trebuie să crească constant ca să rămâi în piață și cred că e un risc mai ridicat ca arhitectura să devină doar o afacere. Suntem un birou mic, mai bun sau mai prost, dar cu mult entuziasm și facem toate cu destul de mult efort. Numele Mânadelucru… De îndată ce am terminat facultatea, am deschis o firmă cu dorința de a practica, de a avea un „certificat de naștere” și de a pune ștampile pe planșe. Prima firmă a avut un nume total neinspirat - Arhitectonic. A doua era Mânadelucru, venită în contextul în care Mădă voia, cu niște prietene, să facă o afacere cu obiecte de scară mică, serie scurtă și confecționate de ele. Maria Mădălina Iftimi: Am făcut o mică afacere și am vândut perdele, perne, făcute cu materiale cumpărate pe banii părinților, second-hand, și confecționate cu mașina de cusut a mamelor prietenelor. Era absolut neprofitabilă. D.Ș.A.: Era un atelier de producție, meșterind ceva. Din foarte mici bucăți. Până la urmă și arhitecura este despre micile bucăți puse împreună. Revenind la nume, a treia firmă - Humaniac - avea un nume foarte apropiat de cel al unui magazin de pantofi (Humanic) văzut în Viena și pe care de fiecare dată îl pronunțam greșit, dar îmi plăcea rezonanța lui. Toate firmele erau pe considerentul impozitului pe venit, adică o cifră de afaceri de 100.000 euro. Părea un fel de viitor prognozabil profitabil. Dar două dintre firme deja le-am închis. Deci a fost o prognoză de scurtă durată. A rămas Mânadelucru pe care am luat-o tot mai în serios, pentru că la început totul plecase cumva mai în joacă, sub impulsul unei dorințe de proaspăt absolvent. Prima intrare pe piața de arhitectură a venit la terminarea studiilor. Am lucrat cu Dan Marin și Zeno Bogdănescu, după care m-am desprins, de unul singur. Primele case au fost făcute cu toată neștiința, cu toate dubiile și cu totală nesiguranță, dar cu foarte multă încredere din partea clienților, câștigată prin determinare. Lucrurile deveneau cumva mai vizibile și poate că seriozitatea aplecăriii față de un proiect și a responsabilității interioare trebuie să capete cumva un sens, o maturitate. Revenind la oamenii din birou, astăzi suntem trei arhitecți: Maria M.M.I., Artemian Șoldea și D.Ș.A. Din vechea gardă, doar eu cu Mădă mai suntem în noua formulă restrânsă. Mădă, între timp, a absolvit facultatea. Cumva cu ea lucram din timpul studiilor ei. Am fost asistent la grupa ei și așa ne-am cunoscut, iar lucrurile au crescut de la zero. S.D.: Aveți vreo lucrare sau vreun client abandonat? D.Ș.A.: Nu îmi aduc aminte. Sunt foarte încăpățânat, iar de multe ori mă enervez și vociferez mai mult decât să ajung să pun în practică deciizile luate la supărare și să fie ferme și irevocabile. În orice situație caut mereu un sens. Greu abandonez sau „arunc din barcă” pe cineva (chiar dacă asta unora li se pare că o fac). Mi s-a întâmplat să fiu acuzat de un pragmatism inexplicabil printr-o distanțare față de cineva, dar nu mă caracterizează. M.M.I.: Și la școală, când mai povesteai despre un proiect, explicai în etape, iar acum, când stăm cu toți la birou și ne gândim cum să facem, spui direct: gata, facem așa. D.Ș.A.: Da, e și o pierdere de răbdare. S.D.: Sau un câștig de experiență. D.Ș.A.: Nu întotdeauna. Fiindcă nu ne arogam niciodată un câștig de experiență, deși am văzut că experiența vine dacă muncești și, implicit, faci greșeli. Experiența se câștigă prin greșeli, dar și prin lucruri bune. Mi-e greu să cred că facem lucruri bune. Nu știu de ce oamenii vorbesc de bine sau de rău. De ce o critică e favorabilă sau defavorabilă? În orice caz, aș aprecia critica. În acest sens cred că toate anualele și bienalele de arhitectură înseamnă o critică și mă bucur că sunt din ce în ce mai multe, și asta înseamnă o seriozitate și o responsabilitate. Dar nu o responsabilitate artificială în genul: care e moda? Care e juriul? Cum să faci ca să câștigi? Ne raportăm la fiecare casă ca la un lucru nou, ca și cum nu am ști nimic. Fiecare casă, deși am greșit la multe altele până atunci, e ca emoția unui nou-născut, doar că graba de care vorbea și Mădă strică mult. M.M.I.: Eu mi-am pus pe monitor un post-it cu „Nu mă grăbesc!”. D.Ș.A.: Eu vin în birou și îi grăbesc pe ceilalți. Graba, da, este o problemă. Și am mai observat încă ceva: clienții vor să fii lângă ei cât mai mult timp și la un moment dat intră cu totul în viața ta, și asta poate fi foarte obositor. S.D.: Dacă îți devin cumva prieteni, atunci lucrurile sunt cu mult mai dificile, mai ales că am trecut prin experiența asta. D.Ș.A.: Nu aș zice prieten, ci mai degrabă apropiat și atunci te simți dator, și ești parte din viața lui, și pierzi o libertate pe care trebuie să o ai. Trebuie să îți păstrezi o minimă libertate de gândire, de luare a deciziilor, justificate profesional. Adesea clienții ne-au crezut în virtutea determinării noastre, a credibilității care o aveau direct față de noi ca persoane, înainte de a se convinge până la capăt de capacitățile profesionale. Clienții au venit de fiecare dată prin recomandările altor persoane cu care am avut un contact sau pentru care am proiectat câte ceva, deci după o experiență față în față. M.M.I.: Dar asta poate fi o ocazie să experimentezi, deoarece clienții nu au cultura necesară să își structureze părerile. Și atunci îți permiți să testezi, să faci un exercițiu. Citiți textul integral în nr 1/2012 al revistei Arhitectura.