Ex libris

Castelul Peleș, expresie a fenomenului istorist de influeță germană

Cartea pe care o prezentăm, având un predominant caracter de studiu monografic, situează în centrul ei problema definirii stilistice a Castelului Peleș, a calității acestuia de monument relevant pentru fenomenul istorismului european. Urmărește, în același timp, integrarea cazului Peleș în fenomenul arhitecturii rezidențiale de tip germanic din secolul al XIX-lea, prin precizări de terminologie aplicată edificiului (conceptele de romantism-istorism-eclectism cu subdiviziunile aferente), prin analize stilistice și prin interpretări ale contextului arhitectural și istoric. În perioada în care își fac apariția primele publicații despre Castelul Peleș (intervalul 1893-1933), trei dintre studii, cele mai ample, denumite de noi, generic, monografii istorice, sunt redactate de către istorici de artă de prestigiu (Jakob von Falke și Alexandru Tzigara-Samurcaș fiind cei mai reputați dintre ei, cărora li se adaugă și Léo Bachelin, literat cu preocupări de istoria artelor, bibliotecar al Casei Regale), dar scrise la comandă regală, sunt parțial redevabile unei perspective subiective. Se impunea o cercetare monografică concepută din perspectiva istoriei artei și a arhitecturii, care să acopere un spectru mai larg de probleme privind arhitectura rezidențială din secolul al XIX-lea și care să fructifice pentru acest studiu de caz bibliografia ultimelor decenii dedicată istorismului și eclectismului. Volumul este compus din șapte capitole care abordează subiectul din mai multe perspective: probleme de istoria arhitecturii și a comenzii de arhitectură, specifice secolului al XIX-lea; probleme de aplicare a conceptelor denumind direcții stilistice - Romantism, Istorism, Eclectism - în cazul Castelului Peleș; contextul arhitectural de referință pentru edificiu, respectiv aria reședințelor germane de factură istoristă. Capitolul Carol I connaisseur, colecționar, comanditar de pictură ține, mai ales, de domeniul colecționismului și tratează în mod evident personalitatea protagonistului din acest unghi de vedere, văzută în complementaritate cu cea a comanditarului de arhitectură. Ultima secvență tratează subiectul din perspectivă istorico-sociologică și se referă la funcțiile simbolice ale castelului, strâns legate de opțiunile stilistice ale comanditarului. Caracterele stilistice ale arhitecturii Peleșului nu au fost până în prezent dezbătute prin corelări între conceptele ce denumesc direcțiile stilistice și analize aplicate. De aceea, am considerat că se impune utilizarea metodei analizei și a descrierilor de arhitectură, în care folosim o terminologie precisă ținând de aceste noțiuni cu subdiviziunile lor. Bibliografia folosită cu precădere este cea referitoare la fenomenul istorismului, publicată în limba germană, în ultimele patru decenii. Această bibliografie tratează fenomenul istorismului de pe teritoriile imperiilor austriac și german și, mai concret, arhitectura rezidențială de sorginte germană, din secolul al XIX-lea, răspândită în aria europeană prin comenzile principilor germani, domnind în afara granițelor naționale. Ecourile acestui fenomen arhitectural sunt la ora actuală, pe plan internațional, în curs de cercetare. Din parcurgerea literaturii recente despre fenomenul istorismului, în general, s-a conturat pentru noi fundalul pe care se cuvenerea inserat cazul reședinței regale de la Sinaia. Menționăm astfel, selectiv, lucrările cercetătorilor Renate Wagner-Rieger și Walter Krause, Historismus und Schlossbau, München, 1975; Dieter Dolgner, Historismus, München, 1993; Hermann Fillitz, Werner Telesko, Der Traum vom Glück. Die Kunst des Historismus in Europa, catalog expoziție, Viena 1996 ș.a. Bibliografia valorificată de noi include și puncte de vedere ce aparțin studiilor elaborate de cercetători francezi (François Loyer, Claude Mignot), englezi (Shona Kallestrup), italieni (Luciano Patetta), români (Marian Constantin) etc. Studiul Shonei Kallestrup (Art and Design in Romania 1866-1927. Local and international aspects of the search of national expression, Colorado, 2006) este probabil cea mai consistentă și originală exegeză publicată în străinătate despre fenomenul artistic și arhitectural românesc, iar lucrarea cercetătorului Marian Constantin (Palate și colibe regale din România. Arhitectura și decorația interioară în slujba monarhiei, București, 2007) este prima publicație de istoria artei și arhitecturii, publicată în țară post 1989, care tratează arhitectura regală din România. Constituie o contribuție semnificativă la studiul patronajului regal în domeniile arhitecturii și decorațiunilor interioare. În cercetarea aspectelor, prezentate anterior, valorificăm documente inedite, identificate de noi în România, Austria și Germania, în următoarele fonduri: Arhiva Muzeului Național Peleș; Arhivele Naționale Centrale Istorice; Arhiva ebenistului Bernhard Ludwig, Viena; Arhiva princiară a familiei de Hohenzollern-Sigmaringen. Arhiva Muzeului Peleș cuprinde planuri de arhitectură, fațade, schițe de detalii, neaduse la lumină până la lucrarea noastră, provenind din atelierele Wilhelm von Doderer, Johannes Schulz von Straßnitzky și Carel Liman, cei trei arhitecți ai edificiului. O serie de informații inedite le-am descoperit în corespondența lui Carol I cu membrii familiei sale și cu Ludovic al II-lea al Bavariei, aceasta din urmă inedită, fonduri păstrate la Arhivele Naționale Istorice Centrale. Scrisori și facturi emise de firme și ateliere germane, vieneze, italiene care au lucrat pentru Casa Regală și, în mod special, pentru Castelul Peleș ne-au permis reconstituirea parțială a mecanismelor de comandă regală. Arhiva de la Viena a decoratorului Bernhard Ludwig conservă desene și schițe ale firmei Ludwig, elaborate pentru ultima perioadă de construcție a castelului (1896-1914) și un consistent fond de fotografii ale complexului regal de la Sinaia. În Arhiva princiară de la Castelul Sigmaringen am consultat albume de fotografii, în parte inedite, care documentează prima etapă de construcție (fotografii ale Mariei Szöllöszy), precum și cea de-a doua etapă. Investigații în literaturile de limbă germană, franceză, engleză și italiană, cu referire la arhitectura secolului al XIX-lea, publicate în ultimele patru decenii, ne sugerează faptul că, pentru a defini fenomenul artistic specific acestui veac, majoritatea istoricilor de artă și ai arhitecturii operează cu precădere cu termenii Istorism și Eclectism și mai puțin cu cel de Romantism. Termenul de Istorism este cercetat și folosit prioritar în sfera lumii germane (cel puțin până către mijlocul anilor 1980, perioadă când apare și în alte literaturi). Termenul de Eclectism este utilizat, în general, de către specialiștii francezi, englezi și italieni. Am considerat necesar să clarificăm în ce măsură termenul de Istorism (Historismus / în germană; Historicisme - în franceză; Historicism - în engleză) poate să aibă semnificații distincte prin nuanțe pentru cercetătorii de limbă germană, franceză, engleză. Omologarea termenului științific de Historismus pentru domeniul istoriei artei are loc în cadrul simpozionului Historismus und bildende Künst (München, 1963), pentru ca ulterior consacrarea aceleiași noțiuni privitoare la fenomenul arhitecturii central-europene să aibă loc la simpozionul Historismus und Schlossbau (München, 1975), organizat de Renate Wagner-Rieger și de Walter Krause. Renate Wagner-Rieger, personalitate-cheie a reevaluării Istorismului în zilele noastre, stabilește o cronologie a Istorismului în trei secvențe, care are rolul de a limpezi evoluția acestui fenomen în Europa Centrală: Istorismul romantic (c. 1750-1800); Istorismul sever (c. 1800-1848); Istorismul târziu (c. 1848-post 1900). Punctul de vedere al istoricului de artă german Peter Feist (1991), care confruntă cele două noțiuni, Istorism și Eclectism, decelează două tendințe în cadrul Istorismului: Istorismul monostilistic și Istorismul eclectic, cel monostilistic fiind opus Ecle­ctismului. Binomul lui Feist - Istorism monostilistic și Istorism eclectic - acoperă aproape fără divergență terminologia istoricului de arhitectură Claude Mignot (1983), binomul referitor la Eclectism: Eclectism tipologic și Eclectism sintetic. Am ales să aplicăm pentru lectura cazului Peleș conceptele teoretice elaborate de Peter Feist. În cadrul problematicii de arhitectură, un aspect pe care ne-am propus să-l aprofundăm a fost determinarea contribuției comanditarului și delimitarea ei de cea a arhitecților, identificarea mecanismelor comenzii regale adresate profesioniștilor în domeniu, specifice secolului al XIX-lea. Capitolul 4 cuprinde și profilurile celor trei arhitecți principali ai castelului: Wilhelm von Doderer (1825-1900), Johannes Schulz von Straßnitzky (1844-1923) și Carel Liman (1845-1929). Având în vedere că arhitectul Johannes Schulz nu beneficia de un studiu monografic, iar contribuția sa la construcția Castelului Peleș era parțial cunoscută, ne-am propus să o identificăm, diferențiind-o de cea a predecesorului său, Wilhelm von Doderer. În ceea ce-l privește pe acesta din urmă, am reușit să stabilim partea sa de contribuție, atât ceea ce s-a construit și păstrat (opera de inginerie - fundațiile etc.), cât și proiectele desenate (fațade, planuri, secțiuni), nerealizate, în bună parte inedite până acum. Din analiza acestor contribuții și prin identificarea implicării decizionale a regelui s-a conturat cu claritate rolul său decisiv în comandă, în opțiunile stilistice prezente în arhitectura castelului, evoluția gustului său de la istorismul monostilistic al primei etape, la cel pluralist din cea de-a doua. Conectarea comanditarului la teoriile contemporane privind arhitectura și decorația interioară din epocă a determinat, cu siguranță, dincolo de necesitățile de amplificare a spațiilor pentru reprezentare și de bună funcționare a ansamblului, evoluția opțiunilor lui Carol I către un evantai stilistic bogat, din care nu lipsesc nici accentele Sezession. Principele Carol I considera lumea germană un factor civilizator. Alegerea de către ctitor a stilului neorenașterii germane pentru Castelul Peleș (apre­ciat ca stil național în epoca proclamării Imperiului german), capătă, dincolo de aspectul de gust artistic, semnificația unui program politic. Un model stilistic cu valoare recunoscută la nivel european este oferit de Carol I societății românești. Trăsăturile definitorii ale neorenașterii germane în arhitectură se regăsesc la Castelul Peleș: varietatea volumetriei și a formelor, tipologia pitorească a siluetei monumentului, flexibilitatea planului cu o dezvoltare organică, adaptabil tuturor tipurilor de funcțiuni, componenta Fachwerk, arhitectura spectaculoasă a acoperișurilor ș.a. Devenirea monumentului prin opțiunile succesive privind volumetria și plastica fațadelor poate fi citită și interpretată prin analiza comparativă a celor două etape, datorate arhitecților Wilhelm von Doderer - Johannes Schulz (etapa I) și Johannes Schulz - Carel Liman (etapa II). Acest demers analitic, comparativ, reprezintă una dintre contribuțiile prezentului volum la reconstituirea fazelor configurării edificiului, la punerea în evidență a aspectelor stilistice și compoziționale definitorii pentru istorism, la identificarea punctuală a lexicului specific, utilizat de arhitecți și comanditar. În prima fază (1883), dominanta majoră stilistică la exterior și la interior este dată de neorenaște-rea germană, singura excepție fiind la interior, două încăperi decorate diferit (stilurile neootoman și neorococo). Interpretând în cheie germană de lec­tură fenomenul istorist și adoptând, după cum am precizat anterior, terminologia lui Peter Feist, înscriem edificiul din prima etapă Istorismului mo­nostilistic. În faza a doua (1890-1914), intervenții funda-mentale întreprinse asupra volumelor, fațadelor și interi­oarelor edificiului au îmbogățit evantaiul stilistic existent anterior, adoptându-se pluralismul stilistic, respectiv Istorismul eclectic. În volum conturăm contextul mai larg, arhitec-tural, al reședințelor istoriste de tip aulic, în care se situează ctitoria din România a lui Carol de Hohenzollern. Cazul reședinței de la Sinaia se cuvine raportat la secvența germanică a acestei arhitecturi, atât la edificii ridicate în arie germană, cât și la cele situate în alte state, unde comanditarii erau tot principi germani. Contribuția noastră constă în identificarea unor similitudini de concepție între demersurile de ctitor ale regelui și cele ale omologilor și contemporanilor săi, principi germani, comanditari de castele. Restructurarea vechilor reședințe familiale (medievale și renascentiste), recupe-rarea ruinelor istorice spre a fi înglobate în edificii noi, de tip romantic, s-au impus în secolul al XIX-lea drept curent de răspândire europeană, ai cărui protagoniști au fost monarhi, principi, burghezia bogată. Léo Bachelin, bibliotecarul regal, aprecia că reședința regală de la Sinaia (cea din prima etapă, 1883) nu își găsește termeni de comparație cu vechile palate regale și imperiale (Louvre, Versailles, Sanssouci/Potsdam, Schönbrunn etc.), ci, mai degrabă, cu edificii contemporane, precum castelele Miramare, Babelsberg, Neuschwanstein sau Livadia. Dintre ele am ales să analizăm cu deosebire două exemple de castele relevante în comparația cu reședința de la Sinaia: Neuschwanstein (Bavaria, 1869-1886) și Miramare (Austro-Ungaria, Trieste, 1852-1871). Selecția noastră cuprinde însă și cas­telele Sigmaringen, Hohenzollern, Stolzenfels, Babelsberg – proprietăți ale familiei de Hohen­zollern, precum și reședințele Pena (Portugalia) și Euxinograd (Bulgaria). O zonă esențială a cercetării noastre, complementară cu cea dedicată comenzii de arhitectură și deschizând o perspectivă îmbogățită, a vizat personalitatea colecționarului de artă veche și a comanditarului de cópii după vechii maeștri. Achiziționând picturi de vechi maeștri și comandând altele noi după lucrări celebre, Regele Carol I și-a creat, conform unei politici culturale specifice secolului al XIX-lea, o pinacotecă privată ce cu­prindea atât galeria de „tablouri vechi”, cât și galeria de cópii. Ne-am propus să completăm imaginea colecționarului de tablouri vechi, conturată în bibliografia de până acum (vezi în special textul lui Theodor Enescu, 1994), prin focalizări precise asupra precedentelor mai puțin cunoscute în detalii și necântărite ca semnificație: educația artistică, exemplul familial referitor la colecționism și la fondarea de muzee. Ne-am propus, de asemenea, să reconstituim imaginea colecționarului deținător al unui ansamblu de colecții variate în castelul-muzeu (pictură, arte decorative, arme, numismatică), ca și cea a curatorului și conservatorului. Problematica copiei ne-a preocupat în ideea unei posibile definiri a gustului estetic al regelui, a reperelor sale artistice, a concepției sale de coloratură romantică și eclectică, tipică pentru colecționismul secolului al XIX–lea. Operată de rege însuși, selecția operelor ce urmau a fi copiate reflecta, în mod evident, preferințele tematice ale regelui, reperele sale stilistice din istoria picturii (școlile venețiană, flamandă, germană, franceză), conservate în câteva dintre cele mai importante muzee ale Europei. Dincolo de aspectul educativ, în concepția lui Carol I, edificiul și colecțiile adăpostite în interior trebuiau să devină implicit instrumente politice, expresia imaginii României în Europa. Colecțiile contribuiau la creșterea aurei reședinței regale, suveranul apreciind acest ansamblu – clădirea și colecțiile – drept operă de artă totală / Gesamtkunstwerk. Atent la ceea ce au făcut alți principi, în alte zone europene (în plin Romantism sau în perioade apropiate cronologic de fenomenul Peleș), Carol I a ales în mod voit pentru ctitoria sa un teren neconstruit ce devenea locul simbolic al întemeierii monarhiei române. Resuscitând o tradiție medievală legată de castele, Regina Elisabeta a completat demersul întemeietorului de dinastie, prin prelucrarea și imaginarea unor legende legate de situl pe care se construia reședința (volumele Poveștile Peleșului și În robia Peleșului). Monumentul a fost gândit de la început de comanditarul ce îndeplinea cu luciditate un act de întemeiere, drept „castel regesc”, leagăn al dinastiei, loc de decizie politică, asociat cu simbolistica cuceririi Independenței de stat. Castelul Peleș, nu palatul din București, este învestit de rege cu semnificația fondării României independente și moderne. În paralel cu intervenția arhitecturală și artistică, regalul comanditar desfășoară în mod programatic, în relație cu ctitoria sa, un ansamblu de demersuri simbolice, cutume de sorginte medievală, cu valoare aproape rituală, îmbrăcând un caracter public și festiv, pe care din perspectivă contemporană le putem defini drept istoriste. Concepția grafică a cărții aparține arhitectului designer Octavian Carabela, iar fotografiile se datorează arhitectului Andrei Mărgulescu. Castelul Peleș expresie a fenomenului istorist de influență germană autor Ruxanda Beldiman, Simetria 2011 304 pagini, Format [cm] 22 x 29,7 cm Limba română, rezumat în limbile engleză, germană și franceză, full color Bibliografie, index, ISBN 978-973-1872-22-3 Cartea a apărut cu sprijinul Uniunii Arhitecților din România – UAR, cu fonduri din taxa pentru Timbrul Arhitecturii; cu sprijinul Ordinului Arhitecților din România – OAR, cu fonduri din taxa pentru Timbrul Arhitecturii; de asemenea și cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național și al Lafarge.