Note de călătorie. Experiența americană

Am încheiat socotelile cu America. New-Yorkul s-a șters din zare, intrând în lumea fără de hotare a amintirilor. E a cincea zi de când locuesc acest vapor care alunecă pe o mare decolorată, sub un cer mohorât, într-o rectilină și monotonă liniște. Nici vânt, nici valuri. Doar, din când în când, o perdea de ceață repede străpunsă. Noaptea viitoare primele faruri ale Europei se vor vedea sclipind în zare. Aștept cu înfrigurare regăsirea vechiului continent. De acum știu un lucru: mă simt iremediabil european. Nicăieri nu m-am simțit mai străin ca în America. Obișnuit să călătoresc mereu spre izvoarele culturii europene, până în munții Persiei și în deșerturile arabice, m-am simțit deodată acolo, la New-York, în mijlocul unei civilizații opuse nouă care, întorcând cu hotărâre spatele trecutului, a încercat, sub firma libertății, să croiască un chip nou civilizației și idealurilor umane.

Înainte însă de a încerca să definesc punctele de care m-am lovit și motivele părtinirii mele, mă grăbesc să spun că o lume în devenire ca aceea a Statelor Unite nu poate fi judecată în totalitatea ei de un călător grăbit. Acel călător poate simți simptomele unei crize, explica unele nedumeriri și lăsa altora, care vor veni mai târziu și vor fi adâncit problema, sarcina concluziilor. Și poate că n-aș fi scris măcar un rând, de aș fi fost numai un turist venit să admire zgârie-norii din New-York, confortul trenurilor Pullman și luxul drumurilor care străbat acel continent dela un ocean la celălalt. Dar la New-York am trăit și am lucrat în meseria mea². Și a lucra, a avea răspunderi, a risca, dă îndată vieții o valoare mai reală. E ca o casă pe care o cunoști și o judeci pe dinăuntru.

Dacă prima mea imagine a New-Yorkului e pur arhitecturală, înscriindu-se în liniile dure ale unei nemiloase măreții, amintirea pe care o păstrez, după aproape 3 luni de viață zilnică în insula granitică a Manhatanului, e numai umană. Arhitecturile cu luxul lor de materiale și fantasticul proporțiilor lor cad aproape în domeniul nepăsării. Dacă păstrez din acea experieneță americană o caldă amintire, dacă această experiență a fost valabilă pentru mine, dacă cred în viitorul acestei imense națiuni în devenire, dacă am o adâncă stimă pentru experiențele lor reușite ori nu, e din cauza calității umane întâlnite acolo. Și nu vreau să vorbesc de o elită, dar de media bărbaților americani (căci despre dânșii este vorba). În Europa, am auzit vorbindu-se mereu de grosolănia și de mojicia Americanilor, parcă Europa ar fi o academie de înaltă etică și de bună purtare. (Pentru moment, în toate țările cutreerate n-am găsit încă echivalentul mitocanului nostru național.) Aspectul americanului este monoton, ca și nivelul social aproape mereu același, ca și gusturile lui și felul lui de viață standardizat prin sistemul economic. Aceleași fețe, aceleași gesturi, aceeași cordialitate. În dosul ochelarilor, aproape totdeauna o privire albastră și interogativă. Americanul este un anglo-saxon fără complex de superioritate. El vorbește repede despre neajunsurile vieții sale, de grijile lui sociale. Calitatea lui dominantă este bunătatea. E un om de omenie, serios și camarad. Funcționar, inginer, arhitect, doctor, muncitor ori hamal, ținuta lui e cam aceeași. Numai mâinile lor diferă. Unii își pun mai multe întrebări, alții puține, ori deloc. Dar toți trăiesc la fel, toți sunt scalvii civilizației făurite de ei și ai femeilor pe care le iubesc. Femeia și civilizația s-au asociat pentru a exploata și a uza bărbatul până la moarte. Femeia și civilizația americană au potrivit astfel lucrurile ca să mențină totul într-o veșnică nestabilitate. Divorțul e o metodă și familia nu există. Statutul și femeia iau bărbatului toți banii pe care îi câștigă. Pentru un bărbat american, femeia este un Paradis care trebuie veșnic răscumpărat. În fața acestui destin, în mod instinctiv, bărbații trăesc între ei. Cluburile lor sunt cetăți în sânul cărora ei regăsesc, grație camaraderiei, puțină fericire. Toate acestea dau vieții în New-York o tristeță care nu se simte dela început, dar care cu timpul te înconjoară crescând mereu ca o progresivă întunecare (cel puțin pentru un European). (...)

Citiți textul integral în nr 1/2012 al revistei Arhitectura.

¹ Articol publicat în "Revista Fundațiilor Regale", an VI, 1 septembrie 1939, nr. 9, p. 582-588,

² În anul 1939, G.M. Cantacuzino a realizat Pavilionul României la Expoziția Universală de la New York, în colaborare cu arhitectul Octav Doicescu - Mirela Duculescu, "George Matei Cantacuzino (1899-1960) Arhitectura ca temă a gândirii", Editura Simetria, 2010, București, p. 146