Eseu

Orașul ca o reprezentare

Tout l'univers visible n'est qu'un magasin d'images et de signes auxquels l'imagination donnera une place et une valeur relative.

Baudelaire

Alegoria bunei guvernări și efectele ei asupra orașului

În sala de consiliu a palatului Signioriei, din Siena, se află 35 de metri de frescă pictată, în anii 1338-1339, de Ambrogio Lorenzetti, la comanda Comunei. Se numește „Alegoria bunei și relei guvernări și efectele lor asupra orașului și zonelor câmpenești”. Pe peretele din dreapta, ni se înfățișează cum o administrație guvernată de înțelepciune, dreptate, mărinimie și pace are drept efect un oraș înfloritor, pulsând de activități și cu oameni mulțumiți. Natura înconjurătoare, stăpânită benefic, întregește tabloul idilic. În atmosfera patriarhală a orașului medieval, construcțiile sunt familiar conectate la străzile și piețele publice, în care meșteșugarii produc și comercianții vând produse, elevii învață de la profesori binevoitori și constructorii înalță clădiri.

Pe peretele din stânga, lăcomia, vanitatea, corupția, înșelătoria și discordia guvernanților, adică imoralitatea politică, conduc în oraș la… nu se mai vede la ce, fiindcă fresca e deteriorată. Dar fiind vorba despre o viziune subiectivă, nu ne oprește nimeni să ne imaginăm. Putem vedea acolo, de exemplu, străzi pustiite, pe care aleargă doar cai spumegând în galop, biciuiți de mutre schimonosite de nervi, urlând din loc în loc, unele la altele. Praful, goarnele asurzitoare și pericolul au alungat cetățenii de pe pavajul acum desfundat, vegetația e uscată, armonioasa atmosferă civică e distrusă. Câmpurile stau pârloagă. Constructorii demolează frumoasele case și construiesc ziduri înalte și drumuri late pentru mai multe care în viteză și călăreți furioși. Oamenii, care nu pot totuși să renunțe la activitățile lor și la viața socială, s-au refugiat în niște case uriașe, greu de cuprins în imagine. În interiorul lor s-au regrupat un fel de orașe-prăvălie, dar nici asta nu încape în imagine, ci ar trebui un detaliu interior separat. Dar oricum, cred că tocmai am luat-o razna în timp, cu vreo 674 de ani.

Alegoria ne-o permite însă. După ce artiști ai tuturor timpurilor și-au permis-o fără autorizație, au legitimat și teoreticienii proiecția alegorică drept mijloc privilegiat de comunicare publică a unor sensuri mai complicate. Jean-François Lyotard, de exemplu, spunea că, în calitatea ei de énigme du visuel, o alegorie chiar fantezistă are calitatea de a induce o interpretare precisă în raport cu rezultatul interogării directe a fundamentului gândirii vizuale, stereoscopice. Cum ar fi în cazul nostru, decât o analiză urbană cu felurite interpretări, mai bine o poveste cu o concluzie coerentă. Știu și eu? Poate că mai bine amândouă. Prima metodă ar fi a urbanismului, cu rigorile și erorile lui, iar a doua ar fi a criticii, despre care Northrop Frye spunea: orice comentariu arhitectural este o interpretare alegorică și dovedește afinitatea dintre alegorie și critică.

Alegoria lui Lorenzetti este, în fond, un comentariu critic. Astfel de alegorii, cu sensuri sociale și politice, sunt în general de două feluri: sunt fie proiecții ale unei dorințe, propuneri, ideal sau iluzie, fie o reprezentare critică a unei realități. Autorii lor din trecut erau fie puterea, fie învățații și artiștii. Istoria veche ne-a transmis mesaje alegorice ale regilor despre puterea lor necuprinsă sau ale Bisericii ca purtător de cuvânt și executant al puterii divine, adică idealuri ale lor proprii în raport cu poporul. Paradoxal, deși ocupația filosofilor e înțelegerea realității complexe, prin viziunile lor cerebrale ei au fost la fel de departe de sensibilitatea publică. Doar artiștii, atunci când au luat pulsul vieții civice, au atins cel mai adesea nervul dureros al comunității.

Lorenzetti n-a diferențiat planul real de cel ideal. El a surprins critic calitatea mediului urban prin lentilă politică, socială, morală, economică, estetică și urbanistică. Interpretarea lui era parțial inspirată din realitatea mediului lui, parțial imaginativă și idealizată. Le-a unificat însă într-un unic act estetic, tot așa cum spațiul public urban din reprezentarea lui relaționează integrator arhitectura de masă cu arhitectura reprezentativă și cu energiile umane.

Dar, apropo, ce-o fi făcut buna guvernare din Siena ca să integreze atât de mulțumitor sinergiile urbane? Lorenzetti pare să ne spună că idealul bunei guvernări era același cu al său și mai ales același cu al întregii comunități. Așa cred și eu că a fost. Și mai cred că acel moment de apogeu al Evului Mediu a fost primul și ultimul în care chiar așa s-a întâmplat. Ca-n basmele medievale.

Cât din mentalul colectiv se regăsește în visele despre fericire din alegorii și cât din aceste vise s-a și realizat e o temă recurentă a istoriei și istoriei artelor. O să încerc și eu o scurtă privire înapoi, pe urmă una de jur-împrejur și, în fine, în propria ogradă. Scopul e apropierea de un răspuns la întrebarea: cum să facă azi o guvernare democratică pentu a-i împăca pe capitaliștii pragmatici cu elita culturală idealistă și cu un public obtuz, dar de la care își extrage banii și așteaptă în continuare votul?

Găsind, desigur, soluții pentru dorințele cele mai îndreptățite. Și mai ales identificându-le ca atare din rândul intereselor financiare (oricât de lipsite de noblețe), din rândul aspirațiilor înalte și de lungă perspectivă ale elitei (oricât de nerealiste), din rândul dorințelor derizorii ale maselor (oricât de mediocre) și hai și din rândul ambițiilor proprii (oricât de dezavuate). Și mai ales empatizând totuși cu fiecare dintre ele și satisfăcându-le pe toate într-un fel, dar cu justă măsură (temperatio, în fresca lui Lorenzetti). Și luptându-se să nu se lase condusă de micile mizerii juridice, contabile, tehnice, demagogic politico-jurnalistice ori de interese de grup. Știu că în practică nu sunt mici și că au și ele dreptatea lor parțială, dar tocmai de aceea trebuie just așezate într-o ierarhie, în vârful căreia să stea interesul orașului pe termen lung. Știu că e ușor de zis.