Alexandru Beldiman. Un arhitect de semnatură

Françoise Pamfil: Prima întrebare care își asumă rolul de abrupt - este profesia de arhitect, în România, în declin?

Alexandru Beldiman*: Greu de spus, arhitectura se practică cu totul altfel decât am fost învățați. La schimbările care au urmat începând cu 1990, am reacționat cu toții bâjbâind; mie mi-au trebuit câțiva ani ca să înțeleg ce înseamnă și cum se practică o profesiune liberală.

F.P.: Putem spune că, după 20 de ani de arhitectură practicată în condiții relativ noi, acum atingem un moment de luciditate, de decantare sau de continuare latentă a unui amalgam aberant?

A.B.: Arhitectura se practică în condiții neîndoielnic noi. În afara condiției deja menționate, proprietatea privată asupra terenului este cea care a schimbat total tema. Semne de decantare? Poate, dar timide. Calitatea arhitecturii? … există fără îndoială și arhitectură de bună calitate, dar puțină. Diversele manifestări de tip bienală sunt o oglindă fidelă a nivelului la care ne aflăm.

F.P.: În ce măsură este sau nu necesară o revizuire a educației de arhitectură, nu ca formare de arhitect, ci ca om care înțelege disciplina aceasta din perspectiva unui client?

A.B.: Având în vedere dificultățile pe care le-am avut ca să înțeleg această relație, îmi închipui că este necesar să fie învățată încă din școală. Existența unui client cu dorințele lui, cu teribila lui lipsă de cultură în domeniul arhitecturii, urbanismului și, în general, al artelor vizuale trebuie luată în calcul. Este necesar ca arhitectul să fie și pedagog, și aceasta nu este la îndemână tuturor. Cred că este nevoie să fie învățate lucruri noi în facultățile de arhitectură, nu în ultimul rând deontologia profesională. Un dialog pe această temă încă din anul I s-ar impune pentru a evita apariția unor cazuri ca acela semnalat recent la conferința Ordinului, din noiembrie, când o colegă ne-a relatat uimirea și dezaprobarea unui tânăr confrate față de codul de deontologie al Ordinului, al cărui rost nu-l înțelegea. Pedagogia pe care se cuvine s-o desfășoare arhitectul trebuie dublată de o politică de stat în educarea societății într-ale artelor vizuale. Așa se face, de exemplu, în Italia, unde din clasa a 5-a se învață istoria artelor și arhitecturii, materie obligatorie la Bacalaureat.

F.P.: În ce măsură, într-un viitor critic de încă 20 de ani, suntem pregătiți noi, românii, să răspundem ideii că poate arhitectura nu mai trebuie să fie o arhitectură a obiectelor minunate, amplasate, ci să fie un proces care acceptă provocarea, că de fapt principala sarcină a arhitectului este să integreze ideal nevoia societății, nevoia clientului și să-și asume dimensiunea de proces, nu de soluție?

A.B.: Am să mă refer la o carte pe care am citit-o recent, „La revolution de l’amour", a filosofului francez, Luc Ferry. În finalul cărții are un capitol despre arta contemporană intitulat, citez din memorie… „Effets de la revolution de l’amour... sur l'art et la politique”, în care, evocând lucrarea „Le veau en formol”, a lui Damien Hirst, și „Le homard à l'Hélium”, de Jeff Koons, spune cu o anumită ironie, dar și cu autoironie, că nu înțelege acest fel de artă. Pentru el arta presupune existența unei importante componente estetice, pe care el nu o regăsește în arta contemporană. Extrapolez aceasta afirmație la arhitectură vrând să spun că dimensiunea estetică rămâne pentru mine foarte importantă; sigur, putem discuta - chiar foarte mult - despre ceea ce înseamnă estetică în arhitectură la începutul secolului 21, dar aceasta este o altă discuție. Consider în continuare că obiectul de arhitectură este important, atâta doar că el trebuie să se nască dintr-o atentă judecare a contextului urban, natural etc., și că atunci când este cazul trebuie să stabilească un dialog cu ceea ce preexistă, adică după mine avem de-a face cu un proces, deci obiectul nu exclude procesul. Componenta estetică este totuși una dintre cele trei exigențe ale lui Vitruviu și ea rămâne valabilă, indiferent de ce spun unii și alții. Două proiecte relativ recente mi se pare că exprimă la nivel superlativ ceea ce ar trebui să însemne intervenția arhitectului în cetate: proiectul lui Șerban Sturdza și al echipei PRODID, pe care o conduce, privitor la strada Pictor Verona, și proiectul echipei conduse de Andrei Șerbescu pentru extinderea Universității de Arte. Ambele sunt cazuri de școală.

F.P.: Tocmai în ideea arhitectului care nu are încontro și trebuie să fie el însuși pedagog, și tocmai în ideea lipsei de cultură atât a privatului, cât și a statului, hai să ne jucăm - un scenariu utopic, idealist și un scenariu cumplit, apocaliptic - care va fi treaba arhitectului peste 50 de ani în România?

A.B.: Cred că nu putem vorbi numai despre soarta arhitectului în România, ci de soarta arhitectului în Europa, dacă nu în lume. Deunăzi a fost aici arhitectul francez Marc Barani, care a deschis ciclul de workshop-uri cu studenții, organizat de Institutul Francez împreună cu UAUIM la inițiativa lui Richard Edwards, remarcabil conceptor și organizator de evenimente arhitecturale și educativ arhitecturale, fost PDG al Centrului „Claude Nicolas Ledoux” de la Arc et Senans. În discuția pe care am avut-o înainte de conferință, Marc Barani punea în evidență faptul că - deși apar lucrări tot mai interesante din punct de vedere al calității arhitecturale și tot mai spectaculoase, că apar tot mai multe cărți și publicații de arhitectură - arhitectul are din ce în ce mai puțină putere, ceea ce este un fapt real.

F.P.: Și foarte grav.

A.B.: Fapt pe care am început să-l sesizez din 1991, când am devenit membru în consiliul UIA. În toată această perioadă de timp - sunt exact 20 de ani de atunci - constat o pierdere a puterii arhitectului exponențială, fapt ce se va repercuta în multe - în primul rând, în calitatea arhitecturii, pentru că, pierzând puterea, înseamnă că alții cu o altă educație o vor avea… și cu alte interese, de exemplu, cel exclusiv de a face bani… și nu numai.

F.P.: Ce alternative există?

A.B.: Înainte de orice trebuie puternic întărită pregătirea profesională. Ea va trebui făcută cu o acribie cu care nu suntem obișnuiți. Provocările generate de ecologie, de apariția noilor tehnologii și a noilor materiale - care evoluează într-un ritm tot mai accelerat - sunt date care cer o pregătire continuă. Inițiativa Ordinului Național de a organiza anual evenimentele de la Hotelul Marriott merge în acest sens; este un câștig pentru breaslă, dar efortul trebuie să fie mai intens. În lupta pe care o avem de dus, dimensiunea culturală rămâne unul din atuurile cele mai importante dacă nu cel mai important. Această carte trebuie jucată cu o intensitate mult crescută. La evenimentul desfășurat la Marriott, de altfel foarte bine organizat, am fost martori la prezentări ale unor confrați de o calitate intelectuală nepermis de slabă. Punerea în evidență a dimensiuni culturale a profesiei noastre este ceea ce scoate arhitectura din condiția de simplă marfă, cum tinde să fie astăzi considerată.

Citiți interviul integral în nr 1/2012 al revistei Arhitectura.

* Arhitect, absolvent al Institutului de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, București, în 1967, președinte UAR între 1990-1999, președinte al Fundației pentru Arhitectură și Urbanism Simetria din anul 1999. Membru al consiliului UNESCO România din 2008.