Profil

„Arhitectura caută să fie atotînțelegătoare. Ea adună, compune, unește” - arhitect Aurelian TRIȘCU

Stimate domnule profesor doctor arhitect Aurelian TRIȘCU, revista ARHITECTURA are onoarea să vă aibă ca invitat. Vom începe cu o întrebare din registrul grav. Este prestigiul profesiei de arhitect în regres?

O casă este un univers pentru cel care o locuiește. Și pentru cel care o face. În mod firesc, multe elemente care aparțin universului material și spiritual se regăsesc în arhitectură. Rolul de a le cuprinde continuu în ansamblul culturii și civilizației nu se referă doar la prestigiul arhitecturii, ci și la obligațiile sale. Arhitectura caută să fie atotînțelegătoare. Ea adună, compune, unește. În oraș, oferă spații pentru comunitate. Legile invită la consultări și la dezbateri publice înainte de aplicarea unor proiecte.

Și totuși întâlnești adeseori pledoarii care despart în loc să lege, neglijează sau chiar hulesc domenii și componente importante. De altfel, în ultima vreme, sunt frecvente astfel de atitudini în multe alte domenii ale societății noastre. Pornind de aici, se conturează o convingere care se consolidează în timp. Ea privește relațiile absolut necesare dintre oameni, procese, structuri, legăturile benefice dintre Vechi și Nou, conlucrarea (chiar și în aceeași persoană) dintre generalist și specialist, folosirea laolaltă a intuiției și a rațiunii. Fiecare astfel de binom, cu termeni aparent potrivnici, trebuie să fie privit ca parte constitutivă cu elemente necesare, în egală măsură, în politicile de organizare a spațiului public și privat, de întreținere și de protecție, de menținere a echilibrului între natură și arhitectură.

Au spus-o mulți, în diverse feluri. Printre ei, arhitectul japonez Kisho Kurokawa care, în timpul unei vizite făcute cândva în România, se referea la „Arhitectura simbiozei”. Și observa, împreună cu noi, ritualul de edificare a unei (biete) case țărănești, trăirea ei în Cosmos, conviețuirea cu gospodăria, cu vecinii, cu urmașii.

În ce mod v-a format pregătirea de arhitectură și care au fost reperele/modelele dvs.?

Această înțelegere a complexității și a unității întregului a fost înlesnită de experiențe succesive. După familie, biserică și învățământul pre-universitar a urmat ceea ce atunci era Facultatea de Arhitectură din cadrul Politehnicii. Școala a fost un loc de întâlniri cu oameni adevărați de la care aveai multe de învățat. G. M. Cantacuzino desena minunat și te plimba prin toate culturile. La Atelier, Duiliu Marcu împărtășea experiența unor remarcabile realizări. Aveai posibilitatea să asiști, în alte ateliere, la corecturi făcute de profesori din diferite generații, ca N. Nenciulescu, Octav Doicescu sau Haralamb Georgescu.

La Urbanism, Cincinat Sfințescu, personalitate activă în organisme internaționale de specialitate, era însoțit de Dinu Vernescu, cu preocupări științifice (ca problema însoririi optime), și de Radu Laurian, care publicase de curând o excelentă cărțulie despre estetică. Alături de ei și împreună cu alții, Richard Bordenache, Gheorghe Petrașcu, Gheorghe Simotta, transmiteau nu doar înțelegerea diverselor ramuri ale profesiunii, dar și a trăsăturilor propriului profil.

Considerați că admosfera școlii românești de arhitectură transpare astăzi? Comunicarea dintre și din ateliere era o emulație culturală. La rândul lor, studenții mai mici sau mai mari marcau spiritul școlii. Proveneau din medii diferite, aveau preocupări variate, dar se căutau și se regăseau într-o comunitate dominată de prietenie și de voie bună. Conviețuirea în atelierele de proiectare, construcții, relevee, desen ornamental sau modelaj avea ca fundal momente de comunicare spontană, dintr-o lume a culturii lipsită de gratuități, care oferea chiar și învățăminte. Uneori, îți atrăgea atenția studentul Liviu Ciulei, care recita cu voce tare din Shakespeare, ori studentul Paul Bortnovski, care explica unei boboace câte ceva din proiectul său de diplomă „Sediul Uniunii Arhitecților”, iar studentul Liviu Popa, cu mânecile suflecate, randa cu tușuri colorate o perspectivă din lucrarea unui coleg mai tânăr, care-i ceruse o părere.

Ați optat să faceți în plus față de studiile arhitecturale și studii de filosofie. Cum ați luat această decizie?

Pentru că, în anii ’40, Școala de Arhitectură, cum o numeam toți, nu avea în programă materii opționale, urmam în paralel cursuri la Facultatea de Litere și Filosofie. Era comod: localurile se găseau peste drum unul față de celălalt.

Și aici aveam să văd cum se întâlnesc și se suprapun noțiuni, discipline, domenii, ajutându-se reciproc și împlinindu-și conținutul. Mulți dintre studenții care frecventau Filosofia veneau de la Matematică, Drept, Medicină. Ca și ei, cel preocupat de arhitectură găsea la tot pasul elemente și obiective comune. De la Mircea Florian (la Filosofie generală, metafizică și epistemologie) aflai mai multe despre evoluție, echilibru, armonie, despre timp și spațiu, materie, mișcare, ritm. El considera că „filosofia este mai aproape de concret decât celelalte științe”. La Estetică, Mihail Ralea evidenția elementele comune ale artelor plastice: linia, volumul, culoarea, lumina și legile generale după care se unesc elementele. La un curs inedit de Psihologie experimentală, Zapan analiza fenomenul iluziei optice-geometrice. Fără să știu că peste 20 de ani voi lucra în învățământ, urmam și cursuri de pedagogie. G. E. Antonescu, care preda Pedagogie generală/metoda de educație colectivă, arăta că „oamenii sunt egali în natură; diferența rezultă din influența mediului și a educației”. Iar Constantin Narly, la Istoria pedagogiei, susținea teza „educație prin convingere”. O lucrare practică la Psihologie mi-a oferit prilejul să discut cu colegii de la Arhitectură despre motivele care i-au făcut să urmeze această școală. Răspunsurile acopereau o plajă nebănuit de largă.

Cum se corelau cursurile la cele două facultăți? Care a fost la Arhitectură proiectul de diplomă?

Arhitectura rămânea, în mod continuu, pe primul loc. Școala era solicitantă, dar eforturile se echilibrau cu rezultatele. Lucrarea mea de diplomă a fost proiectul pentru un centru foresterier pe Valea Arieșului. O hală pentru gatere, cu grinzi-peron înșiruite două câte două determinau o navă cu două colaterale. Pentru căsuțele muncitorilor se propunea un prototip. Totul era din lemn. Cu vreo zece zile înainte de predare, trecând prin atelier, Ricci, asistentul lui Duiliu Marcu, se întreba dacă n-ar fi fost bine să cuprindă și o piesă social-culturală. Avea dreptate și am făcut-o, cu o sală de spectacole, la scara modestă a locului. Găndindu-mă însă la teatrul de la Bayreuth, cel construit la cererea lui Richard Wagner, am deschis spatele scenei către peisaj. Școala te îndemna să visezi (frumos).

Citiți interviul integral în nr 1/2012 al revistei Arhitectura.

„Și astăzi încă, ospitalitatea este cinstită în multe colțuri ale lumii. Dovadă sunt maramureșenii, care te găzduiesc adeseori fără să primească plată, spunând că și ei or avea trebuință să fie bine primiți dacă ies în lume. Iar în Alpi, la 2.473 metri altitudine, L’hospice Grand Saint-Bernard adăpostește, de 1.000 de ani încoace, călători aflați în dificultate...”