Concursuri

Concurs

Dosar Tematic

CONCURS

text: Stephane Perianu

caption><img src= Am fost solicitat, în mod amical, să-mi exprim opinia cu privire la concursurile de arhitectură, în general, și la experiențele personale, în acest domeniu, în particular. Vast exercițiu, cel de a-mi pune ideile într-o oarecare ordine!
Spre deosebire de alte tipuri de competiții, concursul de arhitectură este destinat nu numai încoronării unui câștigător, ci, în special, să aleagă propunerile cele mai interesante, cele care se detașează prin pertinența răspunsului la exigențele multiple și riguroase ale unui program. Desigur, a se afla printre autorii aleși este, fără îndoială, o satisfacție și un plus de notorietate. Un mod de afirmare și de punere la încercare ce atrage și stimulează.
Așa m-am aruncat și eu în arena concursurilor încă din studenție, făcându-mi ucenicia în umbra celor mai rodați și, singur sau cu bunii mei prieteni, mai târziu, cu mai multă îndrăzneală, îndată ce m-am simțit stăpân pe propriile mele capacități. Cu răbdare, efort și tenacitate, rezultatele n-au întârziat să apară. Pentru această perioadă de început, îi datorez arhitectului Octav Doicescu, mentor excepțional, fin critic și de bună judecată, de a mă fi acceptat și călăuzit. Concursurile m-au atras și mai târziu, când împrejurările m-au obligat să zbor cu propriile-mi aripi, în România și apoi în Franța, unde împreună cu frații Dan și Mihai Munteanu am creat propriul nostru Cabinet.

Dacă majoritatea țărilor lumii, în multe domenii, se aliniază la modelul anglo-saxon și implicit american, Franța a cultivat cu îndârjire propriile sale concepte. Teama de dezorientare, probabil, pentru întreprinderile micii mijlocii, dar și un handicap important pentru economie, în general, prin obligația de a funcționa pe două sisteme diferite în schimburile internaționale. Această particularitate atinge și domeniul construcțiilor, inclusiv cel arhitectural. Exersarea arhitecturii este supusă unei legi specifice începând din anul 1977, urmare probabilă a cazurilor de nepotism sau diverse neregularități în atribuirea comenzilor publice. Legea obligă, deci, a atribui comanda publică de o anumită importantă, numai prin concurs.
Procedura se desfășoară schematic, în modul următor:
Clientul public (le Maître d’ouvrage) începe prin a comanda programul operațiunii, prin licitație, unui Birou de studii specializat. Programul definește detaliat întregul ansamblu de exigențe ale subiectului, modul de funcționare, sectoarele de activitate etc. El fixează (eventual) costul realizării. Un anunț este publicat într-un jurnal reprezentativ din domeniului construcțiilor. El precizează condițiile de participare și datele limită ale actelor de candidatură, precum și data limită de predare a proiectului. Candidații își alcătuiesc echipa (Maîtrise d’oeuvre), în care arhitectul este mandatar, coordonator și principal interlocutor al clientului. Echipa cuprinde, de asemeni, birouri de structură, instalații, economiști și diverse alte discipline, ca decoratori, acusticieni etc. Mandatarul negociază cu fiecare valoarea onorariilor respective. Echipa formată își procură programul și regulamentul de participare și alcătuiește un dosar pe care îl trimite clientului. Un juriu, numit și prezidat de client (sau reprezentantul său) la care participă, printre alții, doi reprezentanți ai Ordinului Arhitecților, judecă si reține cele mai credibile candidaturi (3 sau 4 în general) și comunică rezultatul celor aleși. Judecata se face pe baza punctelor atribuite diverselor criterii, ponderate procentual. Importanța valorii onorariilor este preponderantă, urmată de funcționalitate. Calitatea arhitecturală este, de multe ori, o preocupare minoră. Element pozitiv, proiectele admise în concurs sunt remunerate, la nivelul unei faze incipiente de studiu (avant-objet).
Acest mecanism care pare făcut să asigure un rezultat echitabil, a fost aplicat, la început, sub o formă simplă și ușor de urmat. Cu vremea, încercările de deturnare au început să apară. Persoanele învestite de puteri locale la diverse niveluri acceptau cu dificultate să împartă cu un juriu puterea (de aparentă) regaliană. Compoziția juriului va cuprinde deci personalități „de încredere”. Confrații noștri, aleși de prin împrejurimi, vor avea tot interesul să nu displacă celui ce va putea fi un client în viitor. Cât despre criteriile de judecată, manevrarea procentajelor este un joc maleabil. Arhitecții și echipele lor, cei situați în regiunile respective considerau legitim să profite de sumele investite de stat sau de regiune, de unde anumite presiuni, tacite, dar eficace, în acest sens. De multe ori costul lucrărilor este fixat dinainte. El este rareori stabilit în raport cu nivelul calitativ al exigențelor, ajungându-se câteodată la situații de-a dreptul caricaturale. Este o poartă deschisă unor derapaje ulterioare, de care doar echipa „favorită” va avea privilegiul să beneficieze.

Institutul de Biologie

Noi intrasem în acest joc cu încredere și optimism. Puține referințe, insuficient de cunoscuți și fără relații, dar nu aveam de ales. Cu timpul, numărul și calitatea referințelor au crescut, iar unele noi cunoștințe au devenit relații. În perioada de început, am realizat câte zece concursuri pe an și am câștigat o bună parte din ele. Participarea era un demers relativ simplu. O scrisoare de intenție, o listă de referințe și un certificat de inscripție și solvabilitate în registrul administrativ. Trei sau patru pagini cu totul! Azi, același demers cere un album de referințe ilustrat cu date precise pentru fiecare realizare, cost, an de punere în funcțiune etc., o notă de motivare pentru subiectul în concurs, de preferință pe mai multe pagini, evitând desigur de a mărturisi că unul din principalele motive este cel de a-și asigura existența, notă inventată ca pură și inutilă piesă birocratică, precum și un dosar conținând toate documentele administrative și bancare. Am evaluat costul actual al unui astfel de dosar de candidatura la circa 2000 € de multiplicat, în funcție de numărul de dosare cerute și de cel al concursurilor susceptibile de interes.
Inconvenientele citate mai sus au devenit cu timpul mai frecvente și mai sclerozate. Desigur, nu toate concursurile suferă de aceste neajunsuri ș o pot certifica, dar tendința merge, din păcate, în acest sens nefast. Poate că sistemul a atins limita sa de credibilitate și e nevoie de a reflecta la ceva mai puțin greoi, mai deschis și mai inovator.
Nu sunt foarte la curent cu situația din alte țări, puținele noțiuni sunt cele trăite cu ocazia concursurilor la care am participat. Cred însă că scoaterea în concurs este rezervată unor subiecte de o anumită importanță, care să merite o căutare cât mai largă, eventual internațională. Participarea este rareori gratuită, iar produsul, în timp, personal și furnituri, este costisitor, limitând astfel accesul. Am participat la câteva în cursul unei cariere destul de îndelungate și am avut satisfacția ca unele să fie fructuoase. Aceste concursuri sunt organizate, în mare, pe aceeași structură, fie în USA, fie în Japonia, Egipt sau România. Elveția rezervă concursurile arhitecților autohtoni. Unul singur la acea dată, și nu știu dacă s-a mai repetat de-atunci, a făcut excepție, la care am participat, în alianță obligatorie, bizară atitudine, cu un cabinet elvețian. Sunt concursuri de idei înainte de toate și puține trec pragul realizării. Evenimente remarcabile, purtătoare de tendința și evoluția epocii, și poate de ceva speranțe pentru viitor.

Piața Revoluției

Unul din concursuri mi-a părut că merită reflecție. A avut loc la Londra, pentru una din clădirile din Trafalgar Square. Un cabinet englez ne-a solicitat pentru a participa, în alianță, partea engleză fiind interesată numai de realizare în șantier. Competiția se desfășura în două faze, prima servind a reține un număr redus de proiecte pentru faza decisivă. Juriul era compus din arhitecți, o pură emanație a Royal Institute, clientul, o societate privată, nu păstra decât o poziție consultativă. Proiectele reținute în faza decisivă, zece, dacă îmi amintesc bine (printre care și al nostru), bine finalizate, au fost judecate, iar dintre ele juriul propunea clientului cele trei mai meritorii, urmând să și-l aleagă clientul pe cel preferat. Această formulă îmi pare interesantă în măsura în care imaginea arhitecturală și inserția ei urbană e garantată de persoane avizate și competente, dar care lasă clientului mândria alegerii definitive. Desigur că un astfel de model nu este poate aplicabil oriunde, dar merită reflecție.
Concursurile în domeniile Artelor și Arhitecturii nu sunt o invenție a timpurilor moderne. Renașterea italiană le-a utilizat deja pentru a sublima realizări de interes capital.
Basoreliefurile porților Batisteriului din Florența, opera lui Lorenzo Ghiberti, ce marca începutul Renașterii, au fost rezultatul unui concurs, în 1401, la care fuseseră invitați, printre alții, Brunelleschi, Lamberti, Della Quercia, mari maeștri ai vremii. Propunerile lui Ghiberti, tânăr și aproape necunoscut, obțin unanimitatea juriului, decizie la care aderaseră fără rezerve și o bună parte din concurenți. Ei simțiseră prospețimea unui suflu nou, irezistibil. Minunată lecție de onoare și demnitate fără urmă de invidie sau nemulțumire.
Filippo Brunelleschi a obținut, prin concurs, realizarea cupolei Domului Santa Maria del Fiore. Decizie delicată pentru un juriu ezitant, deoarece proiectul lui prevedea o execuție fără schelă, procedeu inovator și prea puțin convingător. Arhitectul a reușit totuși să realizeze o cupolă de dimensiuni mai reduse, prin același procedeu și să obțină astfel acordul pentru începerea lucrărilor, doi ani mai târziu, în 1420.
Două exemple, printre altele, pentru capacitatea de emulație pe care o poate degaja punerea în concurență. Evident că salturile calitative depind în mare măsură și de intuiția și acuitatea celor din juriu, de a găsi sămânța cea bună.
Pentru Arhitectură, confruntarea de idei în concurs trebuie promovată ca o necesitate vitală. Am fost și rămân cu fermitate adeptul acestui principiu. De altfel, îi datorez în bună parte întreaga carieră. Modelul francez are meritul de a permite unui număr important de arhitecți, și mai ales celor tineri, să participe la această confruntare, într-o ambianță necrispată, purtătoare de optimism. Ca tot ce este model, el trebuie înțeles și adaptat particularităților locului, reținând doar ce este prielnic. Aspectele nefaste, amintite mai sus, pot fi evitate cu condiția de a le combate cu vigoare. Să nu uităm că imaginile urbane, peisajul construit sunt bunuri care aparțin tuturor și îngrijirea lor merită cultivată. În aceste acțiuni, arhitecții au o grea, dar nobilă responsabilitate.