Folosesc prilejul pentru a deschide discuţia despre atribuirea proiectării unui obiectiv de interes public. O să ziceţi că nu vă interesează, că nu e de interes general cum se atribuie proiectele. Greşiţi! De fapt, este vorba despre banii voştri. Voi sunteţi clienţii! Asta înseamnă – ceea ce unii au înţeles deja – că arhitectura nu aparţine arhitecţilor, ci că ei sunt în slujba cetăţii şi a cetăţenilor cărora le sunt destinate clădirile. Şi nu e vorba numai despre arhitectură, ci şi despre urbanism. Aici este mai grav: o casă poate să dureze 100 de ani, o stradă poate dura 500 de ani, un oraş – 1.000 de ani.
Nu trebuie să ne fie indiferentă calitatea clădirilor pe care ne cheltuim banii. A trecut vremea cantităţii, după epoca peşterilor, a venit cea a construcţiilor şi de atunci a urmat o evoluţie ce nu va conteni – cerinţele, posibilităţile, tehnologia se schimbă neîncetat. Priviţi exemplul din ţara noastră: boomul de case imediat după 1990 (în mediul urban sau rural) s-a caracterizat prin cantitate: case mari, camere multe, Lindab, încălzire centrală, polistiren, termopan – o abordare simplistă de adăpost confortabil. De la o vreme, pretenţiile clienţilor au crescut şi au început să ia în seamă calitatea: aspectul, materialele de finisaj, gustul propriu, originalitatea.
Selectarea proiectanţilor pe bază de concurs conduce la calitate: să câştige cel mai bun proiect. Dar cum se stabileşte care e cel mai bun? Cu arbitri, cu juriu format din cunoscători, din profesionişti, ca la patinaj artistic (dacă vreţi) sau ca la concursurile din cadrul Festivalului George Enescu. Să nu ne aşteptăm să se aleagă proiectul cel mai bun de către bancheri, medici, industriaşi sau sportivi, nici de către scriitori, actori, politicieni şi cu atât mai puţin de către preoţi.
Concursul de arhitectură are o veche tradiţie. Cu mai bine de 600 de ani în urmă, în Florenţa anului 1401, a fost iniţiat un concurs (poate primul?) de către Fondul „Arte di Calimala” – ghilda înfloritoare a negustorilor de textile – pentru a desemna, dintre mai mulţi arhitecţi-sculptori-pictori renascentişti, pe cel ce va realiza porţile (de nord şi mai apoi de vest) ale Baptisteriului. Porţile proiectate şi realizate de Lorenzo Ghiberti se pot admira şi astăzi.
Alt exemplu, din ţara noastră: anul 1926, un an distins printr-o avalanşă de concursuri publice (de arhitectură): Primăria oraşului Bucureşti, Palatul Ministerului de Domenii, Primăria din Craiova, Asociaţia Inginerilor de Mine, Biserica Madona Dudu, Academia Română etc. Citim în revista „Arhitectura”, anul V, 1926: „…cu acest concurs (Primăria Bucureşti) s-a dovedit că mai există şi altă soluţie, poate mai nimerită. Iată deci avantajul unui concurs public şi desavantajul de a rămâne avizat la o singură părere, cum stă cazul însărcinărilor directe”.
Obiceiul prost de a atribui proiectarea direct, fără concurs, generează corupţie şi ascunde, de cele mai multe ori, metoda „para-ndărăt” – o parte din onorariul de proiectare se întoarce la decidentul care a tras sforile – lucru ce desfiinţează primatul calităţii, al profesionismului. Mai nou, aflăm că, oricum, corupţia poate apărea chiar şi în cazul concursului câştigat „pe bune”. E cunoscut cazul unor arhitecţi curajoşi care au denunţat, la Râmnicu Vâlcea, o cerere de mită, mergând până la organizarea unui flagrant împreună cu procurorii. Dar câţi sunt ca ei.
De aceea zic că legiferarea atribuirii prin concurs a proiectării de arhitectură pentru investiţiile din bani publici nu ar aduce decât corectitudine, ordine şi calitate. Există ţări civilizate (Franţa, de exemplu) unde legea prevede obligativitatea atribuirii prin concurs a proiectării de arhitectură a obiectivelor de investiţii ce se află peste un anumit plafon (de valoare sau de importanţă).
De altfel, Uniunea Europeană are de mult în vedere reglementarea achiziţiilor publice. Directivele 2004/17 CE şi 2004718CE precum şi Cartea Verde privind strategia 2020 de modernizare a politicii UE în acest domeniu (emisă în 2011 şi larg dezbătută în 2013) sunt pline de prevederi în favoarea ideii de concurs. Numai că şi acolo directivele sunt, de 10 ani, tot în dezbatere.
Legea 184/2001 a ratat ocazia să reglementeze atribuirea proiectării unor edificii de mare anvergură: abia la art. 48 se aduce vorba despre „licitaţii şi concursuri de soluţii”, în mod tangenţial referindu-se la componenţa juriilor. Toate încercările de a introduce un articol referitor la necesitatea concursului s-au lovit de un zid de ignoranţă sau de rea voinţă. De altfel, prezenţa în Legea 184 a noţiunii de „licitaţie” în materie de proiectare este cel puţin contraproductivă, dacă nu nocivă: toţi ştim ce se ascunde sub procesul de licitaţie – subordonarea creaţiei de arhitectură de către comandamentele execuţiei; mai mult, licitaţiile, prin definiţie, dau câştig de cauză celui care oferă mai mult.

Proiectul a fost prezentat în Anuala OAR București 2011, în cadrul Secțiunii Proiecte Nerealizate.
Personal, am luat în serios tema lansată de Patriarhie, mai puțin amplasamentul, pe care îl resping cu argumente. Mi-am permis să îmbogățesc și să interpretez tema în direcția și în sensul creării unui „MOL RELIGIOS” cu respectarea canoanelor. Am introdus și utilizat câteva inovații și idei personale în materie de funcțiuni, zonificări, forme și dimensiuni care am sperat să convingă că avem nevoie de o clădire a secolului al XXI-lea și nu o pastișă vintage.

Cele mai bune proiecte sunt cele care nu se execută.
Iei banii şi eşti scutit de balamucul şi răspunderea şantierului.
Practica nu va veni în contradicţie cu teoria şi nu va zădărnici visul.
Pe hârtie totul e posibil.

Aşa se spunea, între noi, cu vreo 25 de ani în urmă, atunci când credeam că viitorul are de unde să ne asigure lucrări frumoase ce vor trece din virtual în real şi ne vor consacra. Astăzi, când văd cât de multe lucrări au rămas în sertare sau pe stick, în stadiul de proiect sau de idee, îmi amintesc cu nostalgie frigul şi curentul din şantiere, mirosul betonului crud, al fumului de lemne de brad şi al bitumului cald, strigătele guturale ale muncitorilor la macara, descifrarea lor greoaie a planurilor.
Munca în învăţământul de arhitectură e marcată de senzaţia (la studenţi şi la profesori) că proiectul e scopul în sine (şi final) al arhitecturii, şi astfel se pune mare preţ pe creativitate şi pe prezentare. O fi bine, dar viaţa, profesia ne contrazice. Distanţa de la proiect la clădire e distanţa de la vis la realitate, iar străbaterea acestei distanţe poate costa şi o viaţă întreagă, dar constituie măreţia profesiei noastre.

NOUA CATEDRALĂ PATRIARHALĂ – PROPUNERE ALTERNATIVĂ

Fațada Vest

Când părea că nu se va găsi niciodată un loc în Bucureşti destul de potrivit pentru amplasarea Catedralei Naţionale visate încă din secolul al XIX-lea, săgeata slobozită din arcul Preafericitului a poposit într-un loc nefericit.
Firesc, comunitatea arhitecţilor ar fi lansat un concurs pe această temă, aşa cum s-a întâmplat anterior, în două rânduri. Organizatorii concursului au fost intimidaţi de importanţa, de impozanţa şi de autoritatea Preasfântului Client, care îşi comunica nerăbdarea şi nemulţumirea prin intermediul purtătorului de cuvânt. Poate s-au temut de anatema ce putea fi aruncată asupra breslei, deşi au fost voci care ziceau „nu vă temeţi, că Patriarhul nu e Dumnezeu!”. Pe de altă parte, clientul (Patriarhia) s-a temut de noi tergiversări şi a hotărât să ia decizii „autocefale”. Asta nu i-a împiedicat pe unii entuziaşti să îşi urmeze chemările şi ideile şi chiar „pro bono”, să le redacteze. Merită amintiţi arhitecţii Cristina Gociman şi Andrei Pandele. Mă număr printre aceşti entuziaşti şi aşa s-a născut un nou „proiect de sertar”.

1. DE CE?
Din invidie pentru creaţiile moderniste în materie de biserici (catolice, protestante) culminând cu „Nossa Senhora Apreciada” – Oscar Niemeyer, Brasilia.
Din cauza atracţiei provocatoare a programului. Elementele tradiţionale ale cultului ortodox incită la interpretări şi stilizări arhitecturale originale şi neconvenţionale, mai cu seamă că e un teren puţin explorat.
Din cauza antecedentelor personale: în 1990 am fost atras de concursul lansat pentru Biserica Eroilor din cimitirul nou-creat lângă Bellu, iar în 1999 am participat la concursul pentru Catedrală pe amplasamentul din Piaţa Unirii.

Fațada Sud

2. CE AM FĂCUT?
Am glosat pe tema lansată de Patriarhie şi am interpretat în felul următor:

• am făcut abstracţie de amplasament, pe care îl consider inacceptabil;
• am renunţat la 2 din cele 3 subsoluri;
• am propus o oglindă de apă de jur-împrejurul platformei de ocolire a bisericii;
  am introdus funcţiuni adiacente care să mobileze volumul imens rezultat din cotele dorite şi impuse de client prin temă: Muzeul Ortodoxiei Româneşti, Auditorium, bibliotecă, arhive, studii teologice, Seră cu plante exotice. Prin consecinţă, am propus zonificarea volumului în „zona publicului” şi „zona iniţiaţilor”. Conceptul rezultat (fără să fi fost programatic) poate inventa categoria – din registrul laic – de MALL Religios!

Perspectivă Nord-Vest

Am luat ca premise:

• MOTTO: Matematica tinde către Dumnezeu;
• Caracterul mistic al numerelor (numere întregi, numere cu semnificaţie, folosite în cotele principale – 3, 4, 7, 12, 33, 40, 50, precum şi submultiplii, în acest fel se ajunge la un soi de modulare);
• Raportul de medie şi extremă raţie (proporţia de aur) între dimensiunile unor elemente de compoziţie;
• Trasee geometrice regulatoare (cerc, pătrat, triunghiuri consacrate) aplicate în planuri, secţiuni şi faţade;
• Elemente de arhitectură preluate din tradiţia românească a construcţiei de biserici (bolta cilindrică în plin cintru, fereastra cu ancadramente în retrageri succesive, fresca exterioară).
• Inovaţii:
• Fresca Pantocrator expusă vertical şi boltit cu vizibilitate gradată încă din pronaos: fresca e percepută imediat după intrare şi, pe măsură ce privitorul avansează către altar, unghiul de vedere o dezvăluie progresiv până la imaginea completă a lui Iisus aşezat pe tron – imagine ce impresionează prin amploare şi prin subordonarea/dominarea spaţiului. Studierea luminii naturale: fresca Pantocrator, orientată spre apus, va primi lumina din plin la orele vecerniei şi, eventual, razele soarelui la asfinţit. Curţi de lumină şi luminatoare zenitale vor aduce lumina naturală în interiorul masivului volum construit. Un „luminator celest” deasupra catapetesmei poate să creeze o atmosferă specială şi poate fi speculat scenografic inclusiv cu lumină artificială;
• Biserica precum corabia credinţei, înconjurată simbolic de apă;
• Cele 7 cascade pe flancurile rampei de acces principal.

Perspectivă Sud-Est

3. DEMERSUL
Am urmărit să transmit ideea că în secolul al XXI-lea se poate concepe o Casă a lui Dumnezeu fără încălcarea regulilor de cult, ba chiar cu respectarea şi îmbogăţirea lor, aducerea la zi mai aproape de percepţia omului contemporan, credinciosului conştient şi gnostic.

4. OPINII
Trebuie să coexiste progresul cu credinţa în Dumnezeu.
Chiar şi Papa crede că teoriile Big-Bang şi evoluţioniste sunt compatibile cu Creatorul.
Până şi cosmonauţii au percepţii misterioase sau poartă cu ei iconiţe.
Ortodoxia = dreapta credinţă nu se referă la forme, ci la conţinut, ca dovadă că ortodocşi sunt şi în alte culte, cei care, cu acribie, nu pot şi nu vor să părăsească dogmele în detaliile lor.
Se manifestă o dihotomie între conţinut şi formă, între esenţa credinţei şi învelişul ei material, logistic. Esenţa nu se găseşte în scripte, ci în suflete. Litera şi preceptele cultului pot şi trebuie să fie respecate, dar preotul vorbeşte la microfon, vorbele lui sunt transmise în difuzoare, la radio şi TV Trinitas, preoţii vin la slujbă în automobil, listele de enoriaşi şi listele de subscripţie sunt arhivate în computere, apa sfinţită e adusă cu cisterne, crucea se aruncă în valuri din şalupă, pelerinii sunt păziţi de bodyguarzi, bisericile sunt dotate cu centrale termice, aer condiţionat, ferestre cu geam termopan, candelabrele sunt cu becuri electrice, la construcţia oricărei biserici noi se apelează la materiale şi utilaje de ultimă generaţie, calcule savante ale structurilor de rezistenţă, precum şi a transferului de căldură şi, nu în ultimul rând, la energia electrică, mecanică, nucleară.
De ce ar rămâne arhitectura – Regina şi Corolarul tuturor activităţilor – la urmă şi în urmă?