RDW

Îmi pare foarte rău că nu-mi mai pot permite să particip la competiții deschise

Îmi pare foarte rău că nu-mi mai pot permite să particip la
competiții deschise

Interviu cu arhitectul Vladimir ARSENE,
realizat de Alexandra FLOREA

  • Orice migrație este o traumă.
  • În birourile americane, spre deosebire de cele europene, se detaliază totul, până la ultimul șurub.
  • România este într-un haos veșnic, cu care, de altfel, încercăm să ne obișnuim și care, pe lângă toate pericolele și nenorocirile, are și unele avantaje în libertatea de creație arhitecturală.
  • Cred în puterea arhitecturii de a pune sub semnul întrebării rigiditatea unui regulament urban.
  • Sfatul meu pentru toți tinerii arhitecți este să intre în competiții deschise.
    Se spune că densitatea în București este foarte mare. Eu cred că Bucureștiul mai are foarte mult loc să se adune.

Arhitectul Vladimir Arsene este absolvent al Facultății de Arhitectură din cadrul Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”, promoția 1976. La finalul anilor ’70, a plecat spre Statele Unite ale Americii, stabilindu-se la New York. A lucrat cu firme mari de arhitectură americane, a acumulat experiență în proiectare și s-a întors acasă pentru a pune în aplicare cunoștințele acumulate și pentru a schimba ceva în spațiul public bucureștean. A înființat biroul din București, cu sedii în New York și Istanbul, dezvoltând proiecte de mare amploare care au reprezentat puncte cheie în definirea spațiului arhitectural românesc transfigurat de evenimentele din ’89. Ne-a vorbit despre modernitate și cum diferă ea la New York față de București, dar și despre controversele cadrului arhitectural românesc.

Alexandra Florea: Ce v-a determinat să alegeți o carieră în arhitectură?
Vladimir Arsene: Nu mai știu, a trecut multă vreme de atunci. Părinții mei au fost economiști, n-am pe nimeni în familie de meseria asta. Tatăl meu a vrut să mă facă economist, dar mie nu-mi plăcea deloc. Îmi plăcea, însă, să desenez, așa că am ajuns să fiu arhitect.
A.F.: Cariera dumneavoastră a început odată cu stabilirea la New York. Care a fost prima firmă cu care ați colaborat?
V.A.: Prima firmă cu care am colaborat la New York se numea Armstrong Childs Lang. Era o firmă mică, de 7-8 oameni, iar partenerii erau niște arhitecți deosebiți, scriau cărți, aveau o activitate impresionantă. Eu însă n-am avut ocazia să lucrez ceva semnificativ la ei, abia venisem în America, mai mult făceam ordine prin birou, desenam destul de puțin, alergam pe șantiere. N-am stat foarte mult timp acolo.
Firmele unde efectiv am lucrat intens în proiectare au fost Harrison Abramovitz, cu sediul în New York și Grad Partnership, în Newark. La ultima am fost proiectant principal și am lucrat până am deschis Westfourth Architecture, în 1991.
Orice migrație este o traumă
A.F.: Cum ați resimțit diferența culturală dintre New York și București? V-a fost greu să vă adaptați vieții de zi cu zi în societatea americană, având în vedere că veneați din comunism?
V.A.: Este o altă lume, este ca și cum ai păși în cu totul alt sistem de referințe. Cu cât ești mai legat de locul de unde vii și cu cât ești mai sensibil la ce se întâmplă în jur, cu atât mai grea este adaptarea. Mi-a fost greu, dar foarte mult m-au ajutat soția, care este născută în New York, și munca. Imigrația este o traumă care se vindecă mai greu sau mai ușor, depinde de cine ești. Pentru mulți, trauma este să te fi născut în România, iar vindecarea vine cu emigrarea în America. Nu a fost cazul meu.
În 1980 am ajuns la o firmă mare de arhitectură din New Jersey, unde mi s-au încredințat mai multe responsabilități. Eram Director of Design, mă ocupam de designul mai multor proiecte. Nu era o firmă de mare notorietate, era o firmă comercială, însă eu asta am căutat, pentru a putea avea un rol important în proiectare. La firmele marilor staruri de arhitectură treceau mulți ani până să ți se încredinteze responsabilitatea unui proiect. Tot atunci am început să predau la facultate (New Jersey Institute of Technology, School of Architecture) și asta a ajutat mult la adaptarea și la formarea vieții mele profesionale.
A.F.: Care a fost primul proiect pe care l-ați realizat în New York?
V.A.: Am pornit firma în momentul în care am câștigat un concurs în România. Cel mai mare proiect pe care l-am realizat în State, după înființarea Westfourth Architecture, a fost o universitate din campusul Seton Hall, în South Orange, New Jersey. Acolo am câștigat un concurs împotriva unor firme cunoscute. A fost un concurs cu invitați, iar printre participanți se număra și Robert Venturi/Denise Scott Brown și Polshek și Partenerii. Era o clădire universitară, cu multe clase și laboratoare, de vreo 4-5 niveluri, fiind o experiență foarte interesantă pentru mine. Înaintea acestei clădiri am construit, pe vremea când eram încă director de design la Grad, o clădire înaltă, de vreo 20 de etaje, în orașul Newark, o parte birouri, iar cealaltă parte Facultatea de Drept Seton Hall. Așa am ajuns să fim invitați în următoarea competiție pentru clădirea academică din South Orange, aparținând tot Universității Seton Hall. Turnul de 20 de etaje din Newark este precursorul clădirilor mai înalte pe care le-am făcut mai târziu în România, aceasta fiind prima mea experiență cu o astfel de construcție înaltă și cu tehnologia corespunzătoare.
În birourile americane, spre deosebire de cele europene, se detaliază totul, până la ultimul șurub.

Concursul pentru Casa Compozitorilor, București

A.F.: Cu ce „bagaj” stilistic v-ați întors în București? Cum v-au influențat birourile americane?
V.A.: Nu este vorba despre un bagaj stilistic, ci de unul, aș spune, tehnologic și de mentalitate de proiectare. În birourile americane, spre deosebire de cele europene, se detaliază totul, până la ultimul șurub, bineînțeles în afara detaliilor de fabricație care aparțin constructorilor. În State nu există, ca în Franța, spre exemplu, un birou de studii care să-ți preia proiectul după faza de autorizație de construcție urmând, apoi, să-l detalieze ei. În Statele Unite se detaliază totul, până la ultimul amănunt, în același birou. Există un nivel înalt al executării și proiectării finisajelor, al detalierii tehnologice și al intensității efortului de proiectare. Participarea într-o lume în care tehnologia este înțeleasă în profunzime m-a ajutat în momentul în care am început să iau proiecte mari în România, unde foloseam aceeași tehnologie și aceeași mentalitate de lucru. Desigur, când am deschis biroul în New York am lucrat mai mult cu studenți pe care i-am luat din școală, fiind o cu totul altă atmosferă decât în birourile mari, corporatiste americane de proiectare, însă mentalitatea de lucru și intensitatea efortului erau asemănătoare.
România este într-un haos veșnic, cu care, de altfel, încercăm să ne obișnuim și care, pe lângă toate pericolele și nenorocirile, are și unele avantaje în libertatea de creație arhitecturală
A.F.: Cum s-a resimțit în arhitectură haosul din România anilor de după căderea comunismului?
V.A.: Haosul acela continuă, parțial, și acum. La început a fost greu pentru că erau puține investiții, deci puține proiecte, firmele de construcții abia începeau să se formeze, piața de materiale de construcție era aproape inexistentă, puținii clienți de atunci nu aveau deloc experiență în dezvoltarea imobiliară, nu existau firme de construcții cu un management bine pus la punct, iar creditele bancare se obțineau greu. Pe de altă parte, nu existau încă regulamente urbane foarte restrictive, avizarea era mai simplă, iar noi nu prea aveam competiție, pentru că firmele de arhitectură erau la un început timid. Haosul inițial, pe lângă problemele ridicate, a creat și niște oportunități de creație.

Concurs pentru Primăria din orașul Manisa, Turcia

A.F.: Care este diferența între documentele urbanistice de protejare a patrimoniului cultural în New York și București? Sunt americanii mai permisivi când vine vorba despre construcțiile noi în țesuturi istorice?
V.A.: Americanii sunt mai pragmatici și mai realiști. Bineînțeles că este greu de comparat genul de patrimoniu bucureștean cu cel din New York, dar grija pentru protecția patrimoniului construit este similară în ambele orașe. Legislațiile ce reflectă această preocupare de protejare a patrimoniului sunt însă diferite, chiar dacă procedeele de avizare sunt oarecum similare. Opinia mea, în ceea ce privește patrimoniul, reflectă mentalitatea nu numai americană, dar și cea vest-europeană în acest subiect. Patrimoniul trebuie păstrat și protejat, dar pe de altă parte nu trebuie nici înghețat orașul în arhitectura începutului de secol XX, pentru că, de fapt, alăturarea unor clădiri noi lângă cele mai vechi reprezintă procesul evoluției naturale urbane, iar protecția patrimoniului nu poate fi singurul criteriu de dezvoltare a orașului, singura noastră carte de identitate.
Protecția patrimoniului trebuie să meargă în tandem cu evoluția urbană, care ar putea să-i permită contextualității o complexitate care să nu se limiteze numai la alinierile de cornișe, ci și la elemente mai profunde care ar permite această alăturare de clădiri moderne și mai înalte cu clădiri vechi, de joasă înălțime. Mi se pare că astfel de clădiri protejate, care se cam prăbușesc în București din lipsă de fonduri, ar putea profita din punct de vedere financiar de evoluția normală a orașului, așa cum se întâmplă și la New York. Această flexibilitate în gândire le permite unor clădiri istorice care nu au fonduri pentru menținerea lor să primească ajutor financiar din partea unor dezvoltatori, în urma unor concesii de regulament urban făcute de oraș acestora. Orașul poate atrage fonduri pentru transport public, utilități, patrimoniu, locuințe sociale și spațiu public, acordându-i dezvoltatorului niște beneficii de POT sau CUT în investițiile sale. Această strategie poate constitui un mecanism extraordinar în dezvoltarea urbană, după exemplul american, unde această colaborare între oraș și dezvoltatori este legiferată chiar de regulamentul urban. În România, patrimoniul este pe cale să se deterioreze complet, nu există niciun fel de cointeresare a dezvoltatorilor în procesul de protecție și reintroducere în circuitul urban al acestuia. Există, desigur, aceste PPP-uri (parteneriate public-private), dar acestea se referă mai mult la participarea orașului la dezvoltare folosind contravaloarea terenului municipal pus la dispoziția dezvoltatorului imobiliar. Nu există o colaborare efectivă prin care aceste clădiri noi să participe la dezvoltarea transportului public, a rețelelor urbane, la fondurile pentru obiective culturale etc. Este și complicat, având în vedere confuzia politică de la noi și dificultatea de a produce o nouă zonificare PUG la nivelul orașului.
A.F.: Care este motivul pentru care România nu poate beneficia de aceste schimbări?
V.A.: Dezvoltarea este văzută aici, de unele grupuri de influență, o parte a marelui public și chiar de unii arhitecți preocupați de protecția patrimoniului, ca o rană făcută orașului de niște speculanți, care urmăresc numai un profit enorm, din care orașul nu prea are nimic de câștigat, ci numai de pierdut, prin congestii de trafic, poluare, distrugerea patrimoniului și a identității urbane tradiționale.
Dezvoltarea orașului depinde de dezvoltarea mediului construit, dezvoltare care trebuie să contribuie la progresul tuturor aspectelor civilizației urbane tradiționale, contemporane sau de perspectivă.
Relația dintre păstrarea și integrarea patrimoniului în evoluția orașului și procesul de dezvoltare imobiliară este importantă pentru ambele aspecte ale devenirii urbane. Evoluția urbană ar trebui să se bazeze pe colaborarea dintre Primărie și dezvoltatorii imobiliari, să se situeze vechi și nou, între patrimoniu și noile clădiri. În New York, zonificarea este mult mai flexibilă decât la noi, unde nu se poate construi decât așa și numai așa, fără să se analizeze opțiuni de dezvoltare simbiotică între proprietatea privată și proprietatea publică și fără să se țină cont de oportunități de dezvoltare ce pot lărgi cadrul regulamentului propriu-zis.

Concurs pentru o stațiune de vacanță în Corfu, Insula Corfu

A.F.: În România se construiește mult după ureche, fără arhitecți, iar acest lucru este datorat, în primul rând, faptului că nu există o educație arhitecturală bine pusă la punct. Care este situația în Statele Unite din acest punct de vedere?

V.A.: Nu cred că numai din cauza lipsei unei educații arhitecturale se construiește aiurea și fără arhitecți. Nu există, în primul rând, o legislație potrivită. De exemplu, în Statele Unite, arhitecții fac parte din niște corporații profesionale care au o legislație diferită de cea comercială și care protejează dreptul și obligația semnării proiectelor de construcție. O companie nu poate semna un proiect de arhitectură decât dacă unul dintre acționarii sau partenerii majoritari este arhitect. În această situație, tu nu poți să faci o casă decât dacă este semnată de un arhitect, care este ori în practică proprie, ori la un birou de arhitectură. Fazele determinante sunt mult mai numeroase în State, există inspecții frecvente la toate categoriile de lucrări, iar amenzile pentru nerespectarea legislației sunt uriașe.
A.F.: Dintre conversie și demolare, respectiv construit de la zero pe acel teren, ce variantă considerați oportună în contextul dezvoltării unui oraș precum București? De ce?
V.A.: Aici sunt chestiuni mai complicate. Una este să vorbim despre conversia unei clădiri de patrimoniu și alta dacă este vorba despre a renova o clădire veche, care nu este de mare valoare arhitecturală. Din punct de vedere economic, este clar mult mai avantajoasă demolarea și construirea de la zero. Aceste reconversii trebuie făcute numai în cazul în care ne aflăm în zone construite protejate sau dacă este vorba despre clădiri de patrimoniu, de o deosebită valoare arhitecturală, care trebuie păstrate cu orice preț. Costurile unei renovări sunt foarte mari, sunt complicate, pentru că ai nevoie de consolidări, de subzidiri, trebuie refăcute instalații, trebuie refăcută protecția termică etc., deci este mult mai simplu, mai rapid, mai eficient și mai sustenabil să faci o clădire de la zero.
A.F.: E importantă păstrarea unei imagini a Bucureștiului la o scară apropiată de cea interbelică, istorică?
V.A.: Când au apărut construcțiile moderniste interbelice, prin anii ’20-’30, a fost un scandal imens, lumea se întreba ce caută clădirile astea de 7-8 etaje în Bucureștiul nostru tradițional de case parter și un etaj, cu grădină în spate. De fapt, despre care imagine a Bucureștiului vorbim? Caracteristica orașului constă în arhitectura sa eclectică și tocmai acest eclectism specific bucureștean îi conferă valoare, această amestecătură de stiluri, toate afectate de un manierism dâmbovițean. Deci, nu este vorba despre a păstra o imagine coerentă, deoarece tocmai această incoerență este cartea de identitate a orașului, ea reflectând, de fapt, oscilația tradițională între Orient și Occident. În asta constă originalitatea și atractivitatea arhitecturii bucureștene, iar clădiri noi, de calitate, care depășesc scara celor interbelice, se înscriu, de fapt, în evoluția în salturi a mediului construit autohton.
Cred în puterea arhitecturii de a pune sub semnul întrebării rigiditatea unui regulament urban.

Apartamente în cartierul Dreilini, Riga, Letonia

A.F.: Sunt mulți care blamează construirea clădirilor înalte în centrul istoric al unui oraș. Care este părerea dumneavoastră în raport cu aceste critici și cum vedeți dezvoltarea țesutului urban în zonele centrale?
V.A.: Noi am fost criticați pentru proiectul clădirii Cathedral Plaza, situată lângă Catedrala Sfântul Iosif. Așa cum am spus de multe ori, acolo puteam să construim o clădire de 5-6 etaje care să înghesuie catedrala și să blocheze complet vederea asupra acesteia dinspre Calea Victoriei. Clădirea înaltă a permis eliberarea unei piețe publice în fața laturii estice a catedralei. Aceasta a fost o cedare de teren privat către spațiul public, acest lucru putând fi realizat doar prin inserția unei clădiri înalte cu o amprentă redusă pe sit. Piața marchează nu numai accesul în turn, dar și, potențial, pe acela spre capela aflată pe latura estică a catedralei. Inițial a fost agreată și apreciată de către Episcopie. Nu cred că absolut toate clădirile înalte, amplasate în centre istorice, trebuie interzise a priori, dar trebuie ca etichetele și prejudecățile să fie întodeauna supuse unui examen critic. Cred în puterea arhitecturii de a pune sub semnul întrebării rigiditatea unui regulament urban.
A.F.: Care este relația cu investitorii? Cât de dificil este să obțineți un echilibru între calitatea arhitecturală a spațiului construit și dorința unui profit cât mai mare?
V.A.: Prestăm servicii care trebuie să se înscrie în bugetul de construcție care face posibilă investiția. Aceasta este una dintre marile provocări ale profesiei. Reducerile de costuri, așa-numitul proces de „value engineering”, pot avea multiple cauze, cum ar fi escaladarea costurilor de construcție, dorința maximizării profitului, pierderea unui posibil chiriaș, existența unor probleme neprevăzute în timpul execuției, o proiectare peste bugetul asumat ori premise greșite în stabilirea bugetului inițial. Procesul de reducere a costurilor construcției se declanșează, în general, după licitația de construcție, când rezultatul acesteia depășeste bugetul asumat. Acest proces este dificil pentru noi, deoarece trebuie să menținem calitatea arhitecturală în condițiile în care reducerile se preconizează, în special, în partea de arhitectură, adică finisaje și anvelopantă exterioară. Dificultatea este sporită și de procentul ridicat în costul general al clădirii, în mare parte, de structura de rezistență în condițiile seismice din România, lăsând un buget mai redus de la bun început pentru arhitectură.
Problema nu este atât reducerea de costuri, cât dorința unor clienți de a impune la care dintre componentele părții de arhitectură trebuie micșorate costurile. Această poziție este cea mai dificilă pentru noi, pentru că nu poți reduce costul unui subansamblu, lăsând restul proiectului și calitatea arhitecturii neschimbată. De aceea, de multe ori trebuie făcute reevaluări complexe ce implică eproiectare extensivă. Alternativa cea mai favorabilă este aceea când ni se cere o reducere a costului construcției, lăsându-ne responsabilitatea de a decide unde și cum vom face aceste reduceri. Atunci avem mai mult control asupra întregului proces și putem reechilibra proiectul pentru a menține nivelul de calitate pe care îl dorim.

Mall și ansamblu rezidențial și de birouri, Sofia, Bulgaria

A.F.: Știu că ați câștigat un concurs de idei pentru sediul clădirii IndustrialExport. Ce provocări au apărut în proiectarea acestui sediu?
V.A.: Era cea mai înaltă clădire din țară la vremea aceea, prima clădire înaltă pe care o proiectam în România. Cea mai mare provocare a fost aducerea acestei tehnologii complexe de construcție a clădirilor înalte într-un București care tocmai ieșea din perioada comunistă, cu mentalitățile și cunoștințele existente în 1991. A fost un proiect dificil, dar am construit, până la urmă, turnul pentru acel beneficiar, folosind, în premieră pentru o clădire de birouri de la noi, o structură de rezistență din oțel și un perete cortină pe cca 20 de etaje.
Sfatul meu pentru toți tinerii arhitecți este să intre în competiții deschise
A.F.: Mulți arhitecți își dedică mare parte din activitate concursurilor. Ce satisfacție vă aduce un concurs de arhitectură, de idei?
V.A.: Noi am făcut multe concursuri, am pierdut la fel de multe, am câștigat câteva. Toate ne-au produs o mare satisfacție profesională, indiferent de rezultatul acestora. La ora actuală nu mai putem să ni le permitem decât dacă sunt cu invitație și, în consecință, compensate corespunzător. Un concurs, pentru a fi făcut cu dedicația necesară, implică atât un efort financiar foarte mare, cât și alocarea timpului și personalului necesar pentru a putea fi competitivi. Este dificil pentru o firmă ca a noastră, unde toată lumea este prinsă în predările dure ale proiectelor contractate.
Un concurs reprezintă o mare investiție de efort și creativitate, fiind important în evoluția profesională a oricărui arhitect, iar noi regretăm că nu ne mai putem permite să participăm, deocamdată, la concursuri deschise.
La începutul carierei, făceam concurs după concurs, indiferent de natura lui. Pe atunci nu ne invita nimeni, dar foarte important pentru noi era să avansăm în profesie, să înțelegem mai mult și să ne cunoaștem mai bine. Deci, sfatul meu pentru toți tinerii arhitecți este să intre în cât mai multe competiții deschise.
A.F.: Vă plac concursurile libere, unde se pune accent pe creație și utopie sau cele mai pragmatice, cu reguli bine definite?
V.A.: Eu le povestesc studenților mei, la început de an, următoarea istorisire: pe vremea când Papa Iulius al II-lea era înlocuit de Leon al X-lea, Michelangelo tocmai termina Capela Sixtină și mergea, împreună cu ucenicii lui, să facă ultimele retușuri. S-a intersectat pe coridorul Vaticanului cu Leonardo da Vinci, care, pe vremea aceea, căzuse puțin în dizgrație. El fusese angajat pentru a reface toaletele Vaticanului, proiectând planurile de hidraulică. Cei doi mari artiști erau în competiție, iar Michelangelo, din dorința de a-l umili pe Da Vinci, spune în fața ucenicilor săi: Ah, maestre, ce plăcere să vă întâlnesc. Ne arătați și nouă la ce lucrați dumneavoastră? Atunci, Leonardo a întins pe jos desenele de hidraulica toaletelor. Michelangelo s-a uitat, s-a făcut verde de invidie și n-a mai lucrat o săptămână. A stat acasă, supărat.
Arhitectura și arta adevarată pot fi atinse indiferent de natura subiectului sau programului, iar povestea aceasta despre întâlnirea celor doi artiști este adevărată și relevantă. Desenele lui Leonardo înfățișând aceste toalete se aflau pe un plan paralel cu picturile din capelă.
A.F.: La ce alte concursuri ați mai participat?
V.A.: Așa cum spuneam înainte, la multe, în special în perioadele de criză când nu eram aglomerați de comenzi. Am participat la concursuri pentru diverse sedii de primării în orașe din Turcia și la unul dintre ele am ieșit pe locul trei. Acestea erau concursuri deschise, cu participarea a sute de proiecte. Am câștigat concursurile cu invitați pentru dezvoltările din zonele Iride și Ventilatorul, din București. De asemenea, am câștigat concursul, tot invitațional, pentru noul sediu al Ambasadei Statului Kuwait în România.

A.F.: În mare parte, proiectele pe care le creați sunt orientate în direcția ansamblurilor rezidențiale și a clădirilor de birouri. Cum ați ales programele de arhitectură în care să vă specializați?
V.A.: Foarte simplu, nu le-am ales eu, le-au ales clienții noștri. Sigur că ne-ar plăcea să proiectăm și un hipodrom, o operă, un stadion, o biserică sau un muzeu, dar nu am primit astfel de comenzi. Am reușit să facem o facultate de drept, am ajuns să facem două ambasade, dar, în rest, majoritatea lucrărilor noastre au urmărit cererea pieței, de birouri și apartamente. Este greu să găsim investitori în clădiri cu profil public sau cultural, care nu pot avea profitabilitatea unor construcții comerciale, iar statul nu are fondurile necesare.
A.F.: Multă vreme, unele dintre clădirile proiectate de Westfourth Architecture au deținut și un record tehnic, fiind printre cele mai înalte din București. Tower Center International a deținut recordul de cea mai înaltă clădire din București multă vreme după inaugurare. Ce fel de tehnologie ați utilizat pentru realizarea acesteia?
V.A.: Structură de rezistență din oțel și beton cu armătură rigidă, pereți cortină, instalații contemporane de ventilație și condiționare, sistem de BMS avansat (Building Management System) și alte sisteme care acum sunt obișnuite pentru industria de construcții din România.
Se spune că densitatea în București este foarte mare. Eu cred că Bucureștiul mai are foarte mult loc să se adune
A.F.: Cum vedeți problema densificării în România? Ce soluții credeți că putem aborda?
V.A.: Viitorul nu aparține suburbanizării și împrăștierii în teritoriu, ci concentrării și creșterii densității urbane. Fluxurile de transport și energie vor trebui scurtate din cauza resurselor energetice tot mai limitate. Se vor reduce distanțele, se vor comprima serviciile, se va construi pe înălțime, se vor reduce amprentele la sol ale clădirilor. Aceasta este tendința mondială, iar România nu va putea fi o excepție. Bucureștiul mai are mult loc să se adune, să faciliteze reducerea traficului și a risipei de energie.
A.F.: Care este filosofia pe care vă bazați când concepeți un design? Care sunt principalele aspecte etice de care țineți cont în proiectare?
V.A.: Se fac multe construcții și relativ puțină arhitectură. Nu cred că rolul social sau aspectele etice în sine pot transforma singure o construcție în arhitectură. Acesta are, desigur, un rol important în dezvoltarea unei societăți responsabile și drepte, dar arhitectura nu este nici filosofie, nici literatură. În ultima vreme, în special în Statele Unite, rolul social și etic al arhitecturii a devenit un criteriu principal de judecată a performanței arhitecturale, iar în școli se discută mai multă filosofie decât meserie. Aspectele teoretice ale arhitecturii, relația acesteia cu evoluția și problemele societății contemporane sunt aspecte importante în definirea valorii arhitecturale, cât timp acestea nu devin singurele criterii de proiectare și analiză. Nu avem o filosofie propriu-zis definită, încercăm o arhitectură care să fie contextuală în sensul larg al noțiunii, să fie reprezentativă pentru timpul acesta, pentru clienții noștri și pentru noi.

A.F.: Cum v-a afectat viața în New York sensibilitatea față de arhitectură?
V.A.: Este așa multă diversitate acolo încât ai nesfârșite surse de inspirație, de experiență. Chiar și această amestecătură de rase, această babilonie newyorkeză intensifică diversitatea modului de a privi lumea, arta și arhitectura. Este fără doar și poate o experiență stimulativă și stresantă în același timp, care îți deschide unghiuri de vedere mereu noi și care sigur afectează sensibilitatea și percepția asupra arhitecturii. Cu mulți arhitecți de talie internațională construind în New York, acesta devine un muzeu în plină transformare, al arhitecturii contemporane și a fi martorul acestei dinamici nu poate decât să îmbogățească orizontul de cunoaștere și de trăire a arhitecturii.

Concurs pentru proiectul Ambasadei Statului Kuwait în România


A.F.: Care sunt proiectele „de suflet”?
V.A.: Toate proiectele mele sunt de suflet, nu pot să aleg între ele. Mai întâi îmi plac, apoi nu-mi mai plac, apoi îmi plac din nou. Ultimul proiect în care m-am implicat foarte mult a fost Ambasada Statului Kuwait, care-mi va rămâne în suflet foarte multă vreme, aceasta reprezentând ultima noastră creație mai importantă. Sunt multe alte proiecte la care țin mult, dar acesta este unul în care m-am implicat personal, poate chiar mai mult decât în celelalte. A fost un proiect dificil, pentru că aveam niște limitări de înălțime foarte stricte pentru o clădire de birouri cu cerințe speciale, așa că a rezultat o înghesuială și o luptă teribilă pentru spațiu. În plus, a trebuit să reconciliez cerința pentru o arhitectură islamică cu modernismul bucureștean.
A.F.: Cum vedeți reconcilierea dintre avansul tehnologic și păstrarea memoriei și a identității românești? Mă refer aici la păstrarea unui caracter specific al Bucureștiului.
V.A.: Care este caracterul specific al Bucureștiului? Este orașul care are clădiri de două etaje, pe terenuri lungi și înguste, cu grădini în lungul caselor? Este orașul arhitecturii neo-românești, al arhitecturii modernist-manierist-interbelice sau al cartierelor din perioada comunistă? Nu știu exact. De fapt, cred că specificul bucureștean este poate tocmai eclectismul și organizarea spațială parțial orientală și parțial occidentală. Este un specific care cred că poate acomoda babilonia tehnologică a zilelor noastre.
La finalul acestui interviu, aș dori să-i menționez pe cei mai vechi colegi ai mei, fără de care niciunul dintre aceste proiecte nu s-ar fi realizat. Ei sunt Călin Negoescu, care îmi este partener de 28 de ani, Zzing Lee, partenera mea timp de 30 de ani, alături de care am înființat biroul din New York în 1991, Cristiana Ștefan, asociată a biroului nostru timp de 28 de ani și arhitect principal de 15 ani, Silviu Chițu, coordonatorul nostru de proiect timp de 19 ani, Raluca Ionescu, arhitectul nostru specializat pe domeniul tehnic, alături de noi de 15 ani, Antoniu Craiovean, administratorul firmei timp de 18 ani, Eugenia Alexandrescu și, în final, dar nu în cele din urmă, cea care m-a încurajat mereu, care îmi este partener, suport moral și soție de 41 de ani, Stephanie Charny.

Aceste proiecte reprezintă doar o mică parte din activitatea intensă a biroului de proiectare Westfourth Architecture. Au fost selectate 10 dintre cele mai interesante concursuri la care a participat firma de-a lungul timpului.

1. Concurs pentru o stațiune de vacanță în Corfu, Insula Corfu
Acesta a fost un concurs cu invitați pentru proiectarea unei stațiuni de vacanță în Insula Corfu. Programul cuprindea un hotel de 5 stele și vile în administrația hotelului. Terenul concursului era amplasat pe versantul destul de abrupt al unui munte ce atingea marea. Amplasarea proiectului pe teren a constituit principala provocare, dar în același timp și o foarte interesantă oportunitate de creație arhitecturală. Am câștigat locul doi.

2. Concurs pentru Primăria din Usak, Turcia
Acesta a fost un concurs deschis pentru proiectarea Primăriei orașului Usak, în Turcia. În proiectul nostru, clădirea, amplasată pe malul unui canal ce străbate orașul, seamănă cu un depozit industrial de sticlă. Toate activitățile și funcțiunile private și publice ale Primăriei sunt adăpostite în această construcție aparent foarte simplă.

3. Concurs pentru Primăria din orașul Manisa, Turcia
Acesta a fost un concurs deschis pentru proiectarea Primăriei din orașul Manisa, precum și a unei piețe alimentare săptămânale. În proiectul nostru, piața alimentară s-a transformat într-un spațiu polivalent unde se pot desfășura de la expoziții agricole și până la concerte rock and roll. Westfourth a câștigat locul trei cu acest proiect.

4. Concurs pentru o dezvoltare rezidențială în Bakırköy, Istanbul
Acesta a fost un concurs cu invitați pentru o dezvoltare rezidențială în cartierul Bakırköy din Istanbul. Principala provocare aici a fost regulamentul urban care impunea o volumetrie strictă a noilor construcții, volumetrie ce se înscria în configurația tipică a clădirilor din cartier. Au rezultat două înșiruiri de clădiri de apartamente cubice, de cinci etaje, care se înscriau destul de bine în țesutul urban al zonei. Am câștigat concursul, dar proiectul nu s-a construit.

5. Concurs pentru Palatul de Justiție din Alexandria
Acesta a fost un concurs deschis pentru Palatul de Justiție din Alexandria. Proiectul urmărește aceeași strategie din concursul pentru Primăria din Usak, amplasând întreg programul de birouri pentru judecători, săli de judecată și Sala Pașilor Pierduți sub un singur acoperiș și într-o simplă, dar puternică configurație spațială.

7. Concursul pentru Casa Compozitorilor
Acesta a fost un concurs deschis pentru proiectarea sediului Uniunii Compozitorilor din România. Sediul era o clădire mică, amplasată pe o stradă secundară îngustă, având un teren cu latura mică la stradă. Proiectul nostru propunea o clădire ce părea că vibrează la sunetul muzicii.
Am luat locul doi.

8. Concursul pentru o clădire de birouri pe Strada Matei Millo
Acesta a fost un concurs pentru o clădire de birouri de închiriat, amplasată în inima orașului, lângă Hotelul Novotel. Proiectul este o inserție în țesătura urbană din centru și creează o conexiune pietonală de interes între străzile Ion Câmpineanu și Matei Millo. Fațada din cărămidă roșie se relaționează cu clădirea înaltă din apropiere, de pe strada I. Câmpineanu.

9. Concursul Dezvoltare Ventilatorul, București, România
Acesta a fost un concurs cu invitați pentru dezvoltarea preponderent rezidențială, pe terenul fostei fabrici Ventilatorul, în spatele Academiei Militare, în zona de vest a orașului. Terenul este mai coborât decât nivelul străzilor înconjurătoare. Proiectul nostru prezintă, pe lângă câteva clădiri de birouri, nouă mini-turnuri P+11 de apartamente, împrăștiate într-un parc amplasat pe teren natural. Garajul înconjoară terenul și este construit în taluzul ce conectează parcul cu străzile din jur. Un pod curb trece peste sit și primește rampe de acces și coborâre la nivelul parcului și al clădirilor rezidențiale. Westfourth a câștigat concursul.

10. Concurs pentru proiectul Ambasadei Statului Kuwait în România
Acesta a fost un concurs pentru proiectul Ambasadei Statului Kuwait la București, amplasată pe un teren în nordul orașului, în vecinătatea Lacului Bordei. Proiectul a avut două provocări principale. Prima a fost înălțimea limitată permisă de regulamentul urban. Aceasta a dus, printre altele, la amplasarea secției consulare în subsol și la crearea, pentru aceasta, a unei curți engleze de lumină între stradă și clădire. În plus, înălțimea de numai 3,10 m de etaj pentru birourile ambasadei a constituit o încercare extrem de dificilă care a necesitat soluții speciale de instalații și arhitectură de interior. A doua provocare a fost necesitatea reconcilierii solicitării ambasadei de a avea o arhitectură de factură tradițional islamică cu tradiția modernistă a Bucureștiului. Westfourth a câștigat concursul, iar casa a fost construită.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog