Dosar tematic

Arhitectura germană în România

Traducere: Kázmér KOVÁCS
Note: Șerban POPESCU-CRIVEANU

Acum doar câțiva ani am avut prilejul să ne bucurăm de surprinzătoarele perspective care s-au deschis în fața expansiunii arhitecturii germane în Orientul Îndepărtat asiatic. Atribuirea de către guvernul imperial japonez domnilor Ende & Böckmann a comenzii pentru marele ansamblu monumental plănuit la Tokyo încă mai face obiectul interesului general, în mod deosebit al cercurilor de specialitate; însă deja ne aflăm în postura de a putea da seamă despre un nou succes similar privitor la o comandă din străinătate, atribuită unui alt birou de arhitectură berlinez. Deja cu un an în urmă, la Expoziția jubiliară de artă, s-a aflat printre lucrările prezentate de urmașii firmei Gropius & Schmieden⁵, domnii Schmieden, v. Weltzien și Speer⁶, o schiță pentru noua clădire a unui Muzeu la București. Astăzi suntem în măsură să relatăm că artiștilor li s-a încredințat nu doar elaborarea proiectului definitiv, a estimărilor de cost și supravegherea arhitecturală a șantierului pentru clădirea Muzeului, ci și proiectul unor noi clădiri pentru Universitatea din București⁷. Sunt realizări care, prin complexitatea și anvergura lor, ca și prin importanța lor artistică, pot fi considerate lucrări cel puțin egale cu cele de la Tokyo.

Și tot ca și acea strălucită comandă a părții japoneze, această decizie a Guvernului Regal al României ar trebui să fie considerată - pe lângă un succes personal al maestrului însărcinat cu lucrarea, desigur - în primul rând o victorie națională a artei noastre. Nu întâmplător am ales pentru relatarea noastră de astăzi un titlu care o asociază nemijlocit cu recentul nostru articol despre „Arhitectura germană în Japonia”.

Dacă în Japonia trebuia învinsă concurența Angliei și a Americii, intrarea arhitecturii germane în România se lovea de mult mai puternica influență franceză. Căci tânărul, viguros înfloritorul stat dunărean nu are față de culturile popoarelor vestice poziția de calmă neutralitate a Japoniei, ci - în ciuda originii germane a suveranului său - s-a sprijinit dintotdeauna, cu o categorică predilecție, pe Franța și pe maniera franceză. Fiii celor avuți sunt educați la Paris; limba vorbită în societate și la evenimentele oficiale, alături de română, este franceza, iar germanii din țară nu se pot afirma decât printr-o continuă luptă cu atotputernica influență a susținătorilor culturii franceze.
De altfel, România nu duce lipsă de numeroase forțe tehnice de origine germană sau austriacă, dar acestea se regăsesc rar în poziții mai înalte. Ele aparțin cel mai adesea categoriei întreprinzătorilor, cărora, de asemenea, li se împotrivește în multe feluri concurența franceză. Edificiile mai însemnate pe care țara le-a văzut ridicându-se în vremurile cele mai recente provin aproape fără excepție de la arhitecți parizieni sau de școală franceză. Lor le aparțin de curând construitul Palat Regal urban⁸, Banca Națională a României - aflată în construcție⁹, Palatul de Justiție proiectat de A. Ballu¹⁰, recent încheiata reconstrucție a celei mai frumoase biserici din țară, la Curtea de Argeș, lângă Pitești, întreprinsă de Le Comte¹¹, ca și multe alte edificii la București, însă din păcate execuția lor vădește mult prea clar că un Orient semicultivat întâmpină încă dificultăți în strădania de a imita arta franceză.

Până acum, arhitecții germani au fost solicitați numai pentru construcții ale căror costuri nu au fost acoperite din fondurile țării, cum sunt foarte romantica reședință de vară a Regelui, Castelul Peleș de la Sinaia, în Carpați¹² sau frumoasa Biserică romano-catolică de la București, o lucrare a vienezului Friedrich V. Schmidt¹³.

O primă, îmbucurătoare, atenție acordată arhitecturii germane s-a exprimat recent prin aceea că, pentru expertiza noilor întreprinderi tehnice, autoritățile de stat române au recurs din ce în ce mai mult la excelentul potențial german. Amintim activitatea prof. dr. Winkler în jurizarea concursului pentru marele pod peste Dunăre de la Cernavodă¹⁴ și pe cea a dirigintelui principal de șantier, Franzius, în legătură cu regularizarea porturilor orașelor dunărene¹⁵. Și comenzile în curs pentru arhitecții Schmieden, v. Weltzien și Speer, de care se ocupă prezenta noastră relatare, au fost pregătite de chemarea repetată în România a consilierului în construcții Schmieden, pentru deciziile privitoare la amenajarea interioară a unui mare spital militar la București, anume pentru cele mai adecvate instalații de încălzire și ventilație, alimentare cu gaz și apă etc., el având astfel ocazia de a stabili relații cu autoritățile¹⁶. Drept urmare, deja la începutul anului trecut, a fost căutat din partea Ministerului Cultelor¹⁷ pentru expunerea unei schițe a proiectului clădirii pentru un Muzeu Național, iar de acum, când după alocarea fondurilor aflate la dispoziție au fost încheiate contractele definitive cu el și asociații săi, se poate spera că arhitectura germană se va fi instalat durabil în România.

Până când sunt elaborate desenele necesare execuției, care între timp se apropie de finalizare, are loc la fața locului eliberarea amplasamentului; astfel - dacă nu apar din nou conflicte armate - începerea rapidă a lucrărilor de construcții poate fi considerată ca asigurată.
București, cu cei aproximativ 178.000 de locuitori¹⁸, are o întindere cu totul neobișnuită. Doar puține străzi principale sunt dens construite. Case mici, așezate izolat printre grădini și terenuri agricole proprii, legate între ele fără vreun sistem, alcătuiesc cartiere exterioare de sine stătătoare, formate unul după altul prin stabilirea oamenilor veniți de la țară, și care adeseori sunt atât de întinse încât densitatea populației din oraș este în medie chiar inferioară celei a regatului Belgiei.

Terenurile desemnate pentru Muzeu și Universitate se află pe cele două maluri ale Dâmboviței, râu ce străbate orașul prin mijloc de la est la vest și care a fost canalizat în vremurile mai noi de către administrația locală¹⁹. Un bulevard realizat deocamdată numai în parte și destinat fără îndoială să devină, în încâlceala neplanificată de străzi, o arteră de circulație împodobită cu clădiri monumentale²⁰, atinge Dâmbovița în sud-vestul orașului, la cam un sfert de oră de Cotroceni, reședința de vară a Regelui²¹ și de Asyle Hélène²². Așa cum se vede în planul de situație alăturat, Muzeul, care închide - cu cele două clădiri învecinate, a căror execuție deocamdată nu este decisă - un fel de Forum al Artelor, își va găsi locul pe malul sudic al Dâmboviței, în timp ce institutele Universității vor fi amplasate pe partea de nord, între Dâmbovița și bulevard.
Imaginea de mai sus, dezvoltată după schița prezentată la Expoziția jubiliară, poate da o impresie despre aspectul și anvergura edificiilor în cauză; adaptările care vor fi efectuate în urma prelucrării nu vor fi atât de radicale, probabil, încât să modifice semnificativ imaginea de ansamblu. Dimpotrivă, este bineînțeles exclus ca, înainte ca schimbările să fie definitive și aprobate, să putem intra deja în detalii în cazul unei construcții atât de frumoase și de mărețe și, totodată, să le ilustrăm. Pentru moment, să fie de ajuns scurta descriere a faptului că în corpul principal central al Muzeului, a cărui casă a scării²³ se dezvoltă nestânjenit în spațiul cupolei, înconjurată de holuri pe două etaje, se vor găsi o colecție considerabilă de antichități romane, provenind în special din timpul lui Traian, ca și o serie de monumente de artă bizantină, dar înainte de toate o amplă bibliotecă, Arhivele Statului și ale Academiei de Științe; în fața edificiului trebuie să se ridice, la dorința expresă a administrației, o copie fidelă a Columnei lui Traian de la Roma. Sălile configurate cu arcade care leagă corpul central de corpurile laterale sunt destinate unei Galerii de Pictură și unui Muzeu de Artă Aplicată, și vor ajunge să fie executate numai când creșterea colecțiilor respective, la început adăpostite tot în clădirea principală, le vor face trebuincioase. Clădirile Universității care urmează să fie amplasate de cealaltă parte a Dâmboviței vor prelua Institutul Central de Chimie [precum] și ambele părți ale Institutului de Fiziologie și de Anatomie Patologică.

Poate că în curând vom fi în poziția de a aduce întregiri semnificative acestor sumare relatări. Pentru astăzi, vrem ca împreună cu colegii noștri de breaslă să exprimăm din inimă bucuria resimțită față de un atât de onorant succes obținut de arhitectura germană în străinătate, de activitatea arhitecților germani în România, laolaltă cu înfloritoarele ocupații germane legate de industria construcțiilor,

în special artele aplicate, care au ocazia de a cuceri un nou teritoriu al pieței. În caz de reușită, ar putea cu ușurință crește nemăsurat însemnătatea economică a relațiilor câștigate pentru Germania de domnul consilier în construcții Schmieden, incomparabil mai mare decât inițierea unor relații asemănătoare în Japonia. Pentru tehnicienii germani ar fi o satisfacție cu atât mai mare cu cât, din păcate, numai greșelilor colegilor lor de meserie care s-au ocupat de construirea căilor ferate române li se poate imputa faptul că arta și tehnica germane nu și-au consolidat aici poziția cu două decenii mai devreme²⁴.

NOTE

1 Al. Tzigara-Samurcaș, Muzeul Neamului Românesc, Ce a fost; ce este; ce ar trebui să fie, București: Minerva, Institut de Arte Grafice și Editură, 1909, p. 52.
2 Ibid., p. 52-54.
3 Ibid., p. 40-41, 45.
4 „Deutsche Baukunst in Rumänien”, în Deutsche Bauzeitung, anul 21, nr. 25 din 26 martie 1887, semnat F. Revista Deutsche Bauzeitung, cea mai veche revistă germană de arhitectură, a împlinit, în 2018, 152 de ani.
5 Importantă firmă de arhitectură din Berlin, formată în anul 1865 de arhitecții Martin Phillip GROPIUS (1824-1880) și Heino SCHMIEDEN (1835-1913).
6 După decesul lui M. P. GROPIUS, H. SCHMIEDEN se asociază într-o nouă firmă cu arhitecții Victor von WELTZEIN și Robert SPEER.
7 Universitatea din București avea deja un local, construit între anii 1857-1869 după proiectul arh. Alexandru ORĂSCU (1817-1894, diplomat la Berlin).
8 Palatul Regal din centrul orașului București - azi Calea Victoriei nr. 49-53 - a fost construit între anii 1882-1885 de arhitectul francez Paul GOTTEREAU fiul; atunci s-a construit aripa nouă a Palatului, amplasată paralel cu Calea Victoriei, aripă care cuprindea funcțiunile protocolară, administrativă și militară ale Casei Regale. Tot atunci a fost amenajată, pentru locuința privată a familiei regale, aripa dinspre Biserica Crețulescu a Palatului, prin transformarea locuinței construite în 1812-1815 de boierul vizionar Dinicu GOLESCU. Forma clădirii actuale și arhitectura acesteia au fost schimbate după incendiul din anul 1926, care a distrus o parte a Palatului; clădirea a fost supraetajată și extinsă spre str. Știrbei Vodă, între anii 1928-1937, după proiectul arhitectului Nicolae G. NENCIULESCU (arhitect cu studii la Paris); bombardată de aviația germană, după 23 august 1944, clădirea a fost terminată în anul 1947. De remarcat este că locuința familiei regale a fost reamenajată în anul 1928 de arhitectul german Arthur LORENZ, care a respectat arhitectura exterioară a proiectului arhitectului NENCIULESCU.
9 Clădirea Băncii Naționale a României - azi str. Lipscani nr. 25 - a fost construită între 1883-1885 după planurile arhitecților francezi Paul Louis Albert GALLERON și Joseph Marie Cassien BERNARD. Construirea clădirii a fost condusă de inginerul și arhitectul român Nicolae P. CERCHEZ (diplomat la Paris), ajutat de arhitectul Constantin BĂICOIANU (diplomat la Paris).
10 Palatul de Justiție din București - azi Splaiul Independenței nr. 5 - a fost proiectat de arhitectul francez Albert BALLU și a fost executat între 1890-1895. Amenajările interioare și detaliile de execuție au fost proiectate de arhitectul român Ion MINCU (diplomat la Paris), care a supravegheat executarea lucrărilor.
11 Restaurarea bisericii Mănăstirii Curtea de Argeș, catedrală mitropolitană și mausoleu al familiei regale a României, a fost terminată în anul 1880, lucrările fiind executate de arhitectul francez Emile-André LECOMTE DU NOÜY, recomandat pentru această lucrare de marele arhitect francez Eugène Emmanuel VIOLLET-LE-DUC; același Lecomte du Noüy a proiectat clădirea Palatului Mitropolitan, situată în partea de est a bisericii.
12 Castelul Peleș de la Sinaia, folosit pentru conducerea statului pe perioada de vară și pentru reședința familiei regale, a fost construit cu fondurile Regelui Carol I, în perioada 1875-1883, după proiectul arhitecților germani Willhelm von DODERER (1872-1876) și Johannes SCHULTZ (după 1876). Construcția a fost terminată în anul 1896, după proiectele și sub conducerea arhitectului ceh Karl LIMAN (cu studii la Praga și München).
13 Catedrala Catolică Sfântul Iosif din București - str. General Henry Berthelot nr. 17 - a fost construită între anii 1875-1884 după planurile arhitectului austriac Friederich von SCHMIDT, important constructor de biserici din Europa Centrală. Finanțarea construcției a fost asigurată de Arhiepiscopia Romano-Catolică din România, al cărui prim arhiepiscop a fost monseniorul Ignazio PAOLI.
14 În anul 1883, statul român lansează un concurs internațional pentru proiectarea și executarea podului peste Dunăre între Fetești și Cernavodă. Juriul l-a avut secretar pe inginerul român Anghel SALIGNY (studii la Charlottenburg) și a fost compus din prof. dr. E. WINKER (Berlin), prof. E. COLLIGNON (Paris) și mai mulți ingineri români. Rezultatul concursului nu a fost satisfăcător, așa încât s-a reluat în 1886, când câștigătorul a fost ing. Anghel SALIGNY.
15 FRANZIUS - familie germană de ingineri specializați în hidraulică: Ludwig (1832-1903) a lucrat la Portul Bremen și a fost profesor de hidraulică la Bauakademie din Berlin; Georg (1842-1914) a lucrat la Portul și Canalul Kiel. Cei doi frați au fost consultați de Comisiunea Dunării asupra lucrărilor de regularizare a Dunării de Jos, în special la Canalul Sulina.
16 Spitalul Militar Central „Regina Elisabeta” din București - azi Calea Plevnei nr. 134, cu intrare și din Str. Mircea Vulcănescu - a fost construit, între anii 1883-1889, pe un teren situat în albia majoră a râului Dâmbovița. Proiectantul a fost ing.-arh. Ștefan EMILIAN (1819-1899, diplomat la Viena), care a conceput, în spiritul vremii, pavilioane separate pentru diferite clinici. Se pare că a fost primul spital din Europa dotat cu instalații electrice, de aburi, de gaze ș.a., astfel explicându-se necesitatea de a fi fost consultați specialiști germani, în primul rând Heino SCHMIEDEN.
17 Între anii 1882 și 1888, președintele Comitetului de Miniștri a fost liberalul I. C. BRĂTIANU; între 1885-1888, ministrul cultelor și instrucțiunilor a fost Dimitrie A. STURDZA (1833-1914), istoric și politician cu studii la München, Bonn și Berlin.
18 În anul 1878, populația orașului București era de 177.646 locuitori. În intervalul de timp 1878-1903, populația orașului a crescut cu o medie anuală de cca 4.500 locuitori; deci, populația probabilă în anul 1887 era peste 220.000 locuitori.
19 Râul Dâmbovița străbate orașul București și are direcția de curgere de la vest la est (în planul de situație prezentat, punctele cardinale sunt inversate). Între 1879 și 1886 s-a executat proiectul ing.-arh. Grigore P. CERCHEZ (diplomat la Paris) pentru transformarea cursului capricios al râului într-un canal regularizat, mărginit de 2 artere de circulație („Splaiul Dâmboviței”). Lucrarea a fost încredințată (prin licitație) antreprizei inginerului francez Alexandre BOISGUéRIN. În urma regularizării râului, au fost câștigate terenuri vaste care altădată erau inundabile. Pe aceste terenuri au fost amplasate multe dintre instituțiile necesare municipalității și statului modern. Unul dintre aceste terenuri, în suprafață de cca 12 ha, a fost cel pe care în anul 1886 s-a hotărât continuarea pe care urma să se construiască Muzeul Național.
20 Actualele Bulevarde Regina Elisabeta și Mihail Kogălniceanu, precum și Bulevardul Eroilor Sanitari au fost executate pe baza unui proiect aprobat, în principiu, de Consiliul Comunal București în anul 1868; proiectantul a fost, probabil, ing.-arh. Scarlat KUSCHNOVSCHI (execuția traseului dintre intersecția Piața Universității și Calea Victoriei fusese realizată în anul 1860). În anul 1890, bulevardul era terminat, pe traseul Palatul Cotroceni-Calea Victoriei. În anul 1892, pe acest bulevard a fost pus în funcțiune primul tramvai electric din București, alimentarea cu energie electrică fiind asigurată de Uzina Electrică de la Grozăvești.
21 Reședința de vară din București (extraurbană) a familiei regale a fost Palatul Cotroceni, amplasat în incinta mănăstirii. Aici a locuit principele moștenitor Ferdinand, care în 1894 se va căsători cu Principesa Maria. În 1893, Palatul Cotroceni va fi reorganizat după proiectul arhitectului francez Paul GOTTEREAU.
22 Azilul de fete orfane „Elena Doamna” - azi Șos. Panduri nr. 90-92 - construit între anii 1862-1870, după planurile arhitectului Carol BENISCH (1822-1896, arhitect de origine cehă). După alte surse, spitalul ar fi fost construit de arh. GIESEL și LIPIZER.
23 În jargonul constructorilor, „casa scării” este spațiul dintr-o clădire în care se construiește scara care unește nivelurile diferite ale acesteia.
24 În anul 1880, după falimentul consorțiului prusac condus de dr. STROUSBERG, care execută căile ferate în România, statul român preia căile ferate deținute de Societatea Acționarilor și înființează Direcțiunea Princiară a Căilor Ferate Române, cu rolul de a le dezvolta în numele statului; în anul 1883, această instituție va deveni Direcțiunea CFR.