Dosar tematic

Un concurs din 1936: Piața 8 Iunie

text: Nicolae LASCU

Una din direcțiile importante ale Planului Director de Sistematizare a Bucureștiului, aprobat prin Decret Regal în mai 1935, a fost asigurarea unei rețele principale de circulație urbană. Realizarea prelungirii axei nord-sud, spre sudul orașului, dincolo de Piața Universității, până la actualul Liceu Gh. Șincai1 - a fost una dintre priorități. Planșa de circulație a Planului Director2 indica, sumar, la scara întregului oraș, ca intersecția acestui nou ax major al orașului, cu Bulevardul Maria (prelungit cu Calea Călărașilor) și cu albia Dâmboviței (acoperită de la Calea Victoriei până la podul Șerban Vodă) să se facă în zona Pieței Unirii, unde, de-a lungul timpului, fuseseră construite, în afară de Halele Centrale, diferite alte hale specializate și devenise, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, zona comercială cea mai importantă a Bucureștiului. Această prevedere a Planului Director a fost legată de o alta, care avea în vedere sistemul de aprovizionare cu produse alimentare a populației. Prin noua organizare a acestui sistem, comerțul angro trebuia concentrat la noile Hale Obor, iar comerțul cu amănuntul, în detaliu, era prevăzut a se face diferențiat, în funcție de caracterul zonei, într-o rețea ierarhizată la nivelul întregului oraș3. Pentru comerțul angro de vegetale, păsări și pește se considera că halele centrale de atunci, din Piața Unirii, trebuiau demolate4. Piața a primit, la mijlocul anilor 1930, denumirea de Piața 8 Iunie, semnificând revenirea pe tron a regelui Carol al II-lea. Detalierea necesară a acestei prevederi, care indica formarea unuia dintre spațiile urbane cele mai reprezentative ale orașului a determinat municipalitatea să organizeze un concurs public.

Acesta a fost lansat de către Primărie în primele zile ale lunii decembrie 1935. Prin tema de concurs5 se specifica, înainte de toate, că puteau participa, restrictiv, doar arhitecții români, membri ai Corpului Arhitecților, termenul de predare fiind 15 februarie 1936. Concurenții aveau o mare libertate în propunerile lor, pe terenul cuprins între str. Carol, str. Bibescu-Vodă, Palatul Justiției, până la Dealul Patriarhiei, urmând ca spațiul urban să fie studiat din punct de vedere urbanistic și arhitectural, prin forma și dimensiunile pieței, arhitectura fronturilor, perspectivele urmărite etc., în așa fel încât „această piață să capete aspectul și amploarea necesare celei mai mari piețe din București și pentru ca Dealul Patriarhiei (cu tot ce e pe el) să fie pus în valoare”6.

Concursul trebuie privit în contextul redefinirii unor spații publice importante ale Bucureștiului: prevederile Planului Director pentru Piața Universității (urmat, în 1936, de un concurs având ca obiect principal clădirea Primăriei) sau Piața Victoriei, urmat de propunerile succesive ale lui Duiliu Marcu, proiectele pentru configurarea Pieței Sf. Elefterie (în strânsă legătură cu proiectul Cetății Universitare a lui Petre Antonescu) sau concursul pentru Piața Palatului Regal etc.

Nu este cunoscut numărul arhitecților (sau al colectivelor) care au participat la concurs, după cum nu sunt cunoscute nici rezultatele acestuia. Din puținele proiecte publicate se știe doar că unul dintre acestea, întocmit de Alexandru Zamphiropol și Alexandru Hempel, a fost recompensat cu premiul III, același colectiv elaborând încă alte două variante7.

Dincolo de preocupările preponderent estetice, pentru a conferi un cadru arhitectural adecvat temei, este cât se poate de evidentă dificultatea asigurării (rezolvării) fluente a circulației, ținând cont de faptul că în piață debușează trei direcții importante (axul nord-sud, Bd. Maria - Calea Călărașilor și splaiul Dâmboviței) la care se adaugă deschiderea cât mai amplă cerută spre Dealul Patriarhiei. Această problemă, cu soluții suficient de variate (uneori cu indicarea pe plan a sensurilor de circulație), a condus, până la urmă, la configurarea propunerilor. Este adoptată, de cele mai multe ori, forma pătrată sau dreptunghiulară a pieței, cu latura lungă pe direcția nord-sud, iar axul ordonator al compoziției este fie cel al bulevardului nord-sud, fie al Dealului Patriarhiei, fie o combinație de axe. Zona centrală a pieței este tratată unitar, fie - în câteva proiecte - este subîmpărțită în două spații, separate de o circulație. În toate proiectele, în partea centrală este sugerată agrementarea cu statui sau grupuri statuare (capete de perspectivă), cu fântâni, mari suprafețe dalate etc.

Pe de altă parte, proiectele cunoscute exprimă, cu multă claritate, perspectiva cvasi-generală a epocii în raport cu ignoarea valorilor culturale ale trecutului. Hotelul Dacia (Hanul lui Manuc) sau pavilioanele Spitalului Brâncovenesc sunt exemple ale unor clădiri care fie sunt sortite dispariției, fie mascării în spatele unor paravane de fronturi masive. Tema concursului lăsa, de altfel, deplină libertate concurenților, iar, din acest punct de vedere, permitea aplicarea principiului tabula rasa.

Fără a putea face comentarii asupra arhitecturii avute în vedere (cu excepția proiectelor lui Zamphiropol și Hempel), se poate, totuși, constata că ceea ce este comun acestor proiecte este retorica evidentă a soluțiilor, monumentalitatea compozițiilor și recursul foarte probabil la arhitecturi de factură clasicizantă. Era, de fapt, concretizarea cerințelor temei de concurs, accentuată de concurenți din perspectiva semnificației denumirii pieței și a tendințelor generale ale arhitecturii oficiale a perioadei.

Din documentele cunoscute rezultă că, până la urmă, Primăria a ignorat rezultatele concursului organizat de ea însăși sau, poate, nu a reținut niciun proiect ca fiind realizabil. Astfel că în lunile care au urmat lucrările au avansat pe baza unor proiecte succesive ale Direcției Lucrări Noi. Un prim proiect este întocmit în prima parte a anului 1936 de colectivul lui Octav Doicescu, din care este cunoscută doar o detaliere a unei porțiuni a pieței, lustrată printr-o fântână monumentală8. După numirea lui Horia Creangă ca director al Direcției Lucrări Noi, este întocmit un nou proiect, în martie 1937, în colaborare cu Mihai Ricci9. Exprimă o gândire urbană de mare claritate, înscrisă însă, firesc, în factura monumentală cerută pieței.

Fără a fi însoțit de elemente care să-i fi putut defini mai precis intențiile, proiectul lui Horia Creangă precizează amplasarea a două clădiri publice, cerute probabil de municipalitate: clădirea viitoarei Opere (situată aproximativ pe locul unde fusese, până la începutul anilor 1980, Hala Centrală), iar în partea opusă, piața este limitată de propunerea clădirii care să adăpostească Fundațiile Regale, dezvoltată până la str. Bibescu Vodă.

Începută în a doua parte a deceniului 4, transformarea Pieței Unirii s-a încheiat în anii 1980, ca parte a ansamblului Casa Poporului.

NOTE

1 Partea sudică a axului, de la Piața Romei (Piața Sf. Gheorghe) spre „stuful Belului” - Parcul Tineretului și Liceul „Gh. Șincai”, a fost aprobată în anul 1912; Nicolae Lascu, Bulevardele bucureștene până la Primul Război Mondial, București, Ed. Simetria, 2011, p. 57. În anii 1930 traseul a fost puțin corectat, asigurându-se linearitatea desăvârșită a axei.

2 Primăria Municipiului București, Planul Director de Sistematizare decretat la 9 mai 1935, Memoriu justificativ și planuri, București, „Bucovina” I. E Torouțiu, f.a., Anexa nr. 17 - Schema arterelor de circulație.

3 Planul director de sistematizare a Munici­piului București decretat la 9 mai 1935. Memo­riu justificativ și planuri, Cap. XI - Aprovizionarea Bucureștiului; București, Tip. „Buco­vina” LE. Torouțiu, f.a., p. 57-59.

4 Argumentele demolării halelor centrale erau următoarele: „Nu au loc suficient, sunt învechite, nepractice, necorespunzătoare principiilor enunțate mai sus, determină o congestiune de circulație și un focar de murdării inadmisibile în centrul orașului…”; idem, p. 58.

5 Tema concursului în Monitorul Comunal, nr. 48, din 1 decembrie 1935, p. 13-14. Concurenților li se cereau următoarele piese: plan, desfășurările tuturor direcțiilor, perspectivă la nivelul ochiului, perspectivă aeriană, două secțiuni transversale, un detaliu, precum și un memoriu.

6 Ibidem.

7 În revista Arhitectura nr. 7, noiembrie 1936, pagini nenumerotate, au fost publicate planșe ale proiectelor de concurs nr. 8 și 9, ambele fiind elaborate de Alexandru Zamphiropol și Alexandru Hempel, iar în numărul următor, nr. 8, 1938, p. 26, planul unui alt proiect al aceluiași colectiv, recompensat cu premiul III. În volumul său, Evoluția orașului București, Ed. Fundației Arhitext Design, 2011, p. 218-219, Andrei Pănoiu a semnalat câteva proiecte, cu menționarea autorilor, din albumul fotografic „Concursul pentru amenajarea pieței 8 Iunie”, aflat la Biblioteca Academiei Române.

8 Arhiva Primăriei Municipiului București, Fond PMB - Tehnic, dosar 122/1936, file nenumerotate. În dosar se află, pe lângă planșele de detaliu ale fântânii, precum și perspectiva acesteia, adresa lui O. Doicescu, în calitatea sa de atunci de director al Direcției Lucrări Noi, către membrii Consiliului Municipiului, precum și aprobarea, din 25 august 1936, a Consiliului Municipiului.

9 Arhiva Primăriei Municipiului București, Fond PMB - Tehnic, dosar 143/1937, file nenumerotate. Planșa semnată de Horia Creangă și Mihai Ricci, mult simplificată, a ilustrat un scurt articol - Proectul de amenajare al pieței 8 Iunie, „Gazeta municipală”, 21 martie 1937, p. 5.

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR.5-6/ 2019

CONCURS