International Competitions in Architecture (ICARCH)

Dosar tematic

text: Dan COMA

Totul a început în 2002. Era, cred, în luna noiembrie, mă găseam în biroul Ordinului Arhitecților din Sibiu și, destul de melancolic, destul de deprimat, contemplam frumosul spațiu expozițional pe care Ordinul îl avea.
Era spre seară, apunea soarele. Am abordat-o pe Adelia, secretara ordinului: „Adelia, hai să lansăm o competiție internațională de arhitectură”. S-a uitat mirată la mine și m-a întrebat: „Cum adică? Domnul Țibuleac, președintele sucursalei OAR Sibiu, nu e în țară, nu am făcut nicio ședință, nu avem buget, ce fel de competiție ați vrea să lansăm?”.
Eu i-am răspuns: „Numele și tema ar putea fi: «A HOUSE FOR ALBRECHT DÜRER»” (exact atunci avea loc la muzeul Brukenthal o expoziție cu gravurile lui Dürer).
Adelia, contrariată, mi-a răspuns: „Cum o să lansăm o competiție pentru un artist care a murit cu peste 450 de ani în urmă?”.
I-am spus: „Lasă asta pe seama mea”. M-am dus acasă și, în decursul serii și al nopții, am scris textul invitațional. A doua zi dimineață l-am adus la Ordin și, la insistențele mele, Adelia l-a trimis acelor site-uri care publicau competiții de arhitectură atunci: Europaconcorsi, Death by Architecture și încă câteva. În 2002, internetul nu era atât de dezvoltat cum este acum.

Mare ne-a fost mirarea când, la sfârșitul lunii decembrie, au început să sosească proiecte superbe, venite din multe țări și care nu au fost trimise digital, cum se face acum, ci tipărite sau chiar desenate manual, trimise în tuburi etc. Păstrez și acum aceste tuburi cu timbre și ștampile pe ele, superbe dovezi de comunicare și legătură.
Și, la puțin timp după aceea, am organizat expoziția: A HOUSE FOR ALBRECHT DÜRER. OAR a reușit chiar să imprime niște bannere de dimensiuni mari care au fost suspendate între cele două fronturi ale străzii principale, Nicolae Bălcescu, și pe ampla fațadă a clădirii unde era situat sediul Ordinului.
Această expoziție și această competiție au fost o adevărată sărbătoare. Greu de imaginat fiindcă, atunci, România nu era nici măcar parte din Europa, Sibiul era complet necunoscut, nu ofeream premii, nu ofeream nimic, pur și simplu am lansat o temă de gândire spre lumea largă și lumea largă a răspuns - din Australia, din Noua Zeelandă, din Germania, din Mexic, din Statele Unite, din Franța, din Japonia etc.
Da, a fost minunat. Iată că a fost/este loc și pentru idealism. Iată că arhitecți și studenți la Arhitectură și-au făcut timp să lucreze la o temă de idei deloc pragmatică.
Dacă Le Corbusier a avut dreptate că arhitectura este o stare de spirit și nu o profesie, așa cum a declarat în 1936 într-o scrisoare adresată unui grup de tineri arhitecți din Africa de Sud, atunci iată că și o competiție de idei pentru A HOUSE FOR ALBRECHT DURER poate să aibă (și a avut) relevanța ei.
Am primit peste 30 de proiecte, din multe țări.

Apoi a urmat ARCHITECTURE AS PRAYER - A HOUSE FOR ANDREI TARKOVSKI. Competiția a fost inspirată de faptul că am văzut în vitrina librăriei teologice de pe Strada Mitropoliei, din Sibiu, cartea atunci publicată a Elenei Dulgheru, numită „Filmul ca Rugăciune: Andrei Tarkovski”.
La această competiție am primit peste 80 de proiecte, din foarte multe țări. A urmat o altă expoziție și mai amplă, și mai vizitată. Dintr-odată, ziariștii din Sibiu începuseră să vorbească despre „Sibiu - Capitală a Arhitecturii” în România etc. Evident, exaltări jurnalistice,
Dar adevărul e că într-un orășel dormitând în 2002, aceste competiții aduceau cu adevărat ceva nou. Iată că, dintr-o dată, Sibiul devenea destinatar al unor proiecte care exultau exuberanțe creative, venite în marea lor majoritate din țări foarte diferite, și unele foarte îndepărtate. Din nou a fost superb! S-a adeverit că arta, în esența ei, e comunicare. Da, prin aceste teme, am reușit să spargem zidurile care ne separau. Arhitecți și studenți nu s-au sfiit să trimită la Sibiu, prin poștă, cu cheltuieli și dificultăți (de exemplu, un arhitect din Spania a trebuit să plătească 100 $ Vamei din București, fiindcă Vama, atunci, nu a înțeles ce reprezentau cele trei panouri pe care el le-a trimis spre Sibiu).
A fost superb deoarece această inițiativă, această acțiune a dovedit că se pot face lucruri minunate fără bani, fără ședințe, fără premii, fără nimic, practic, cu excepția unei idei și a unei exaltări fără care, cred eu, creativitatea nu poate să existe.
Apoi a urmat A NEW FAÇADE FOR SAN LORENZO. O competiție de idei legată de fațada rămasă neterminată a celebrei biserici construite de Brunelleschi în Florența. Entuziasmul manifestat și față de această competiție a fost atât de mare încât un tânăr arhitect din Florența (pe atunci designer la firma Gucci) m-a sunat, acasă, să mă întrebe: „Ce se întâmplă la Sibiu? Cine sunteți? Este o nouă mișcare în arhitectură care se naște acum?”.
Iar un alt arhitect, tot din Florența, Pietro Cavallo, a fost atât de entuziasmat încât s-a oferit să măsoare singur fațada Bisericii San Lorenzo pentru noi, fiindcă nu cunoșteam dimensiunile ei concrete. Nu numai atât, mi-a scris că o nouă „briză” bate dinspre Est, adică, dinspre România, dinspre Sibiu, și că „briza” aceea era o bucurie și o încurajare spre creativitate pentru toți.
Din păcate, la această competiție am fost sabotat chiar din interiorul Ordinului… Într-o zi am cerut voie președintelui să pot trimite mesaje chiar de la adresa de e-mail a Ordinului. Într-o seară am observat că Ordinul primise peste 100 de mesaje, în marea lor majoritate din Japonia, exprimând dorința de a participa în acea competiție. Mesaje la care nu numai că nu se răspunsese, dar nici măcar nu fuseseră deschise, și ele erau deja trimise cu o lună în urmă.

M-a dezamăgit mult situația asta. Am răspuns imediat acelor arhitecți japonezi, însă bineînțeles că nu am mai fost luați în serios. Doar vreo doi au mai trimis proiectele lor, dar a fost puțin, având în vedere cât de amplu a fost interesul lor inițial.
Considerând inexplicabilă situația asta, că nici măcar nu mi s-a spus că noi am primit acele multe scrisori de interes, dezamăgirea mea a luat forme concrete. M-am decis să plec din nou din țară, să mă întorc în Statele Unite, deși mi-ar fi plăcut să pot continua în Sibiu ce începusem.
M-am dus în Chicago și am deschis o mică galerie de artă și arhitectură, de unde am continuat să lansez competiții de acest gen. De atunci, și din diferite locuri, am continuat să lansez competiții internaționale de arhitectură. Am lansat multe, peste 100 până acum, și aș fi putut lansa chiar mai multe, fiindcă textele invitaționale le-am scris.
Deși tema generică e A HOUSE FOR…, lansez competiții și cu caracter militant, legate de „probleme la zi”. Astfel, am lansat competiția A NEW TAHRIR SQUARE IN CAIRO - EGYPT, în care ceream competitorilor să își imagineze o nouă Piață Tahrir inspirată arhitectural de exaltanta revoluție care a avut loc acum un număr de ani, terminată, din nefericire, așa cum s-a terminat.
Am reușit să avem expoziții și la Madrid, și la Viena, cu lucrări trimise la aceste competiții.
Dacă eu aș fi avut un fler mai adecvat pentru Public Relations și căutare de sponsori, probabil că toate aceste competiții ar fi avut un succes mult mai mare decât au avut și au, fiindcă, așa cum am spus, nu ofer premii, nu ofer practic nimic, cu excepția afișării proiectelor primite pe site-ul ICARCH. Nimic altceva. Și totuși arhitecți și studenți continuă să-și trimită lucrările.
A fost și este încă frumos. Păcat însă că interesul românilor este extrem de scăzut, dacă nu aproape inexistent. Eu cred că motivul acestei lipse de interes din partea românilor este faptul că arhitecții și studenții la Arhitectură din România nu sunt încurajați să gândească în termeni necircumscriși de „piață”, adică, în termenii unui idealism cultural pe care eu îl cred vital necesar.
Acest pragmatism excesiv degradează arhitectura, cred eu, uitând ce spunea Le Corbusier: „Architecture is a state of mind, not a profession”.
Desigur, marele test în arhitectură este construcția, confruntarea cu elementele, ca să zic așa, dar arhitectura este și metafizică, nu numai fizică. Altfel cum am putem traduce cuvintele lui Le Corbusier „state of mind”?
Și deși eu pun mare preț pe „realitatea” arhitecturii, legată de material, tehnologii, tectonică, funcțiune etc., cred că l-am putea parafraza pe Michelangelo spunând că „architettura est una cosa mentale”.
În acest sens probabil că toate aceste competiții au, sau pot să aibă, relevanța lor, și faptul că mulți arhitecți și mulți studenți la Arhitectură continuă să-și exprime interesul pare să îmi dea dreptate.
Eu cred că importantul arhitect contemporan Steven Holl a avut dreptate atunci când ne-a îndemnat: „Remain idealistic! The soul needs the ideal more than the real”. Iar Steven Holl este un arhitect nord-american care construiește foarte mult și foarte bine.
Eu cred că ar fi bine să nu ignorăm îndemnul său. În absența acestui idealism mi-e tare teamă că ne vom prăbuși în irelevanță, în descurajare, în cinism sau indiferență.
Arhitectura, dacă într-adevăr este „o stare de spirit”, ne poate susține în momentele noastre cel mai dificile existențial, dar nu o poate face dacă dăm uitării esența sa.
Și e foarte posibil ca, dacă o renaștere în arhitectură ar fi să aibă loc, ea să vină dinspre metafizică. Poate metafizica va salva fizica, ca sa spun așa, poate.
Pe lângă asta, poate gândul lui Alvar Aalto ne-ar stimula spre o altă înțelegere a arhitecturii, ca fenomen cultural: „Architecture belongs to culture, not to civilization”. Interesantă distincție.
Vă mulțumesc!

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR.5-6/ 2019
CONCURS