Un veac și jumătate de concursuri de arhitectură 1859-1990

Dosar tematic

Text, foto, scanări: Alexandru PANAITESCU
Cercetare arhivistică: Iuliana MIRCEA

Preocuparea pentru promovarea valorilor arhitecturale printr-o competiție permanentă între arhitecți, inclusiv prin susținerea și organizarea concursurilor profesionale, are în România o tradiție de peste un veac și jumătate. Practica a fost preluată din experiența occidentală, inclusiv a școlilor de arhitectură, mai a ales a celebrei Ecole de Beaux-Arts din Paris și a devenit curentă mai ales spre sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu inițierea realizării primelor clădiri publice reprezentative. Inițial s-a apelat la arhitecți străini cu experiență, cărora, în scurt timp, li se vor alătura arhitecți români școliți mai întâi în străinătate și apoi la Școala de Arhitectură din București și care erau, în mod firesc, dornici de afirmare.
Din câte se cunoaște, primul concurs public cu participare internațională a fost inițiat, în 1859, pentru realizarea Palatului de Justiție pe locul fostului Han Constantin Vodă (unde este acum Palatul Poștei Centrale - MNIR), dar din lipsă de fonduri proiectul câștigător al arh. Alexandru Orăscu nu s-a putut materializa. În final, fără concurs, spre sfârșitul secolului, pe alt amplasament de pe Spaiul Independenței, realizarea Palatului de Justiție a fost încredințată arhitectului Albert Ballu, care, pentru dirigenția lucrărilor și amenajările interioare, a colaborat cu arh. Ion Mincu.
Printr-o decizie parlamentară din 1873 pentru construirea Palatului Camerei Deputaților s-a organizat un concurs desfășurat în 1879, dar fără un rezultat concludent, acordându-se numai premiul II proiectului semnat de Alexandru Săvulescu. Mai mult interes a stârnit peste un deceniu concursul din 1890, de această dată pentru palatele Camerei Deputaților și Senatului. Pentru primul edificiu s-au prezentat 37 de proiecte, iar laureat a fost arhitectul Dimitrie Maimarolu, construcția realizându-se de acesta abia după 1906, într-o altă formă și pe un alt amplasament din Dealul Mitropoliei. În cazul Palatului Senatului, unde s-au prezentat 16 proiecte, nu s-a obținut un răspuns mulțumitor, iar atribuirea lucrării se va tranșa peste două decenii, prin altă competiție. Aceasta a avut loc în 1911, când amplasamentul Palatului Senatului era stabilit pe splaiul drept al Dâmboviței, la intersecția acestuia cu Calea Victoriei, pentru care noul edificiu ar fi devenit un cap de perspectivă monumental. Competiția este câștigată de proiectul lui Dimitrie Maimarolu și Ernest Doneaud¹. Construcția este, de această dată, începută după proiectele arhitecților câștigători, dar din lipsă de fonduri (veșnica problemă) lucrarea este oprită în perioada interbelică la nivelul fundațiilor, pentru ca în 1959 să fie ridicat pe acestea un bloc turn (arh. Constantin Moșinschi).
Tot în 1890 se mai organizează concursuri și pentru Teatrul Național din Iași și Palatul Administrativ din Brăila.
Semnificativ este de amintit, un fapt poate nu chiar întâmplător, că fondarea la 26 februarie 1891 a Sociețății Arhitecților Români (SAR) s-a făcut cu prilejul banchetului care îi omagia pe Ed. de Joly și Paul Wallot, doi dintre membrii juriului concursului din 1890 pentru palatele Camerei Deputaților și Senatului. Cu acest prilej a fost lansată inițiativa constituirii noii asociații profesionale a arhitecților, care, față de alte tentative², și-a dovedit apoi longevitatea și mai ales marea utilitate, existând până astăzi, cu toate frământările, transformările și greutățile prin care a trecut.
Pe lângă avantajele și echitatea atribuirii lucrărior publice prin concurs, din acea epocă există și unele rezerve privind pericolul aplicării sistemului mai puțin onest și-n mod strict profesional, astfel în revista Analele architecturei și ale artelor cu care se leagă, publicată de arh. Ion N. Socolescu, într-un articol nesemnat se afirma că „… sistemul de a pune la concurs întocmirea proiectelor de clădiri publice importante s-a întrebuințat la noi foarte mult, dar, din nenorocire, niciodată n-a dat rezultate satisfăcătoare, afară de una sau două excepții, din cauză că organizarea concursurilor s-a făcut în mod puțin chibzuit. Mai întotdeauna vocea oamenilor speciali este înăbușită de majoritatea acelor ce nici nu sunt de meserie, nici nu se frământă cu firea de consecințele rele ale unui concurs rău organizat, care compromite sistemul, provoacă cheltuieli enorme și o pierdere de timp foarte mare…”, unele dintre observații păstându-și actualitatea.
Dintre competițiile de referință din acea perioadă de început a arhitecturii românești moderne merită menționate câteva, datorită în primul rând importanței edificiului pentru care se organiza concursul, dar și spectaculozității multora dintre soluțiile prezentate, chiar dacă ele n-au fost materializate.

De la Gara Centrală la Cetatea Universitară

Din dorința exprimată încă din 1872 de a apropia de zona centrală a orașului principala gară a Bucureștiului, după modelul marilor gări din capitalele europene, mai ales din Paris, în 1892 se organizează un concurs internațional pentru Gara Centrală dispusă pe un teren vast dintre Bdul Elisabeta, Calea Plevnei, actuala str. Mircea Vulcănescu și Splaiul Independenței, iar premiul I a fost atribuit proiectului semnat de arh. Louis Blanc și Alexander Marcel. Ezitările Direcției Căilor Ferate manifestate din diferite motive, mai ales financiare, vor amâna multă vreme intenția de a muta gara mai spre centru, iar până la urmă, în anii 1920, se va renunța definitiv la aceasta în favoarea dezvoltării Gării de Nord. La mijlocul anilor 1930, din inițiativa Regelui Carol al II-lea se va propune, pe baza unui amplu proiect al arh. Petre Antonescu, construirea în această zonă a Cetății Universitare, mult extinsă în lungul Dâmboviței, până în zona Grozăvești. Din acest proiect se vor construi numai două obiective, Facultatea de Drept, de pe Bdul Elisabeta, și un corp al Casei Studenților (în perioada comunistă cunoscută sub numele de „Grigore Preoteasa”), de pe Calea Plevnei. Dorința realizării unui mare centru universitar se menține și la începutul anilor 1950, dar sub o altă formă, de expresie realist-socialistă, concepută de o echipă condusă de arh. Duiliu Marcu, care îngloba și noua clădire a operei, și arh. Octav Doicescu, construită în 1953.

Palatul Comunal (Primăria)

Printr-o istorie la fel de agitată a trecut și această lucrare, care mai bine de jumătate de secol s-a dorit a fi ridicată pe terenul din Piața Universității, achiziționat special de municipalitate între actualele bulevarde Carol I, Bălcescu, Str. Batiștei. În 1899 proiectul este încredințat arhitectului Ion Mincu, care în 1900 propune o soluție, după ce în 1895 Giulio Magni, George Sterian și Louis Blanc au fost singurii care au predat propuneri, dintre cei opt arhitecți invitați la un concurs de proiecte, eșuat din cauza schimbării primarului. În 1912 se renunță și la proiectul lui Mincu, din cauza decesului acestuia, iar lucrarea este încredințată lui Petre Antonescu, care a prezentat un proiect în stil neo-românesc³. Subiectul a fost reluat apoi în 1926 de un alt concurs la care s-au prezentat 23 de proiecte, iar inițiativa și rezultatele au fost contestate de Petre Antonescu, autorul proiectului din 1912, care nici n-a participat la competiție.
Alt concurs pe același subiect și amplasament se va ține și-n 1935-1936, impunându-se detașat un proiect, de data asta în stil clasic modernizat, tot al lui Petre Antonescu, care, de asemenea, n-a fost aplicat.
Subiectul pare să rămână de actualitate până la mijlocul anilor 1950, când la sfârșitul anului 1956 se organizeză un ultim concurs pe această temă, însă numai pentru sistematizarea Pieței Universității (atunci Nicolae Bălcescu) care să definească soluția amplasării unui sediu al administrației orașului. Rezultatele n-au fost convingătoare, iar premiile I și II au fost împărțite între echipele formate de arh. Titu Elian, Constantin Frumuzache, Aron Solari Grimberg, Pompiliu Macovei (atunci arhitect-șef al Capitalei), Aurel Teodorescu și cea alcătuită din arh. Victor Aslan, Carol Hacker, Dan Ioanovici. Spre sfârșitul anilor 1950 subiectul s-a închis prin atribuirea fostului Palat al Ministerului Lucrărilor Publice (1910, arh. Petre Antonescu) către Primărie (atunci Sfatul Popular București). Pe amplasamentul din Piața Universității rezervat câteva decenii pentru realizarea Palatului Comunal se vor construi, spre sfârșitul anilor 1960, Teatrul Național și Hotelul Intercontinental.

SAR cere lucrări publice prin concurs

Totuși, la începul secolului al XX-lea, prin concusuri publice s-au atribuit mai multe lucrări importante atât în București, cât și-n provincie, dintre acestea amintim proiectele pentru Palatul Bursei (1907, arh. Ștefan Burcuș), Institutul Geologic, azi muzeu (1905, arh. Victor Ștephănescu) sau pentru Catedrala din Galați (arh. Petre Antonescu și Ștefan Burcuș).
Cu prilejul aniversării unui sfert de veac de la constituirea SAR, la primul Congres al arhitecților din România, din 25-26 februarie 1916, se propun mai multe solicitări către autoritățile statului în vederea bunei exercitări a profesiei de arhitect. Cu toate că în numeroase cazuri atribuirea proiectelor publice se făcea prin concurs, practica nu era generalizată și fără o bază legală clară și mai ales unitară, motiv pentru care în prima moțiune adoptată de Congres se solicită instituirea obligativității ca toate lucrările de arhitectură ale statului să fie atribuite numai prin concursuri publice naționale, la care pe lângă arhitecții din România ar fi putut participa și arhitecți străini, numai cu condiția să fie stabiliți în țară cu cel puțin cinci ani înainte. În expunerea de motive privind acest subiect arh. Ștefan Burcuș concluziona că „lucrările publice urmează să se facă prin concurs, deoarece numai așa se vor pune la încercare toate elementele, dându-se posibilitatea arhitecților tineri să lucreze, fapt care îi va face stăpâni pe meserie, iar arhitectura, în genere, va progresa cu concursul tuturor”.
Tot în 1916, cu prilejul inițierii concursului pentru un imobil al Așezămintelor „Nifon Mitropolitul”, SAR a publicat în revista Arhitectura 2/1916 un „Program pentru instituirea concursurilor publice” care cuprindea succint precizări foarte clare privind condițiile de desfășurare a unui concurs de arhitectură, cum ar fi: stabilirea calendarului de desfășurare, modul de alcătuire a temei, scara desenelor, asigurarea anonimatului proiectelor, acordarea lucrării celui care a câștigat locul I etc.

Propuneri privind reglementarea concursurilor de arhitectură au fost susținute apoi și-n perioada interbelică cu diverse ocazii, cum ar fi congresele arhitecților din 1924 sau 1928, dar toate au rămas fără o rezolvare legală concretă. Totuși, în 1920 și apoi în 4 februarie 1921, SAR va adopta un Regulament pentru organizarea concursurilor publice, care, chiar dacă nu era obligatoriu, va fi utilizat de multe autorități publice care organizau concursuri de arhitectură, dovedindu-și marea utilitate.
Și-n perioda interbelică, chiar imediat după Primul Război Mondial, este de remarcat că multe construcții se realizează după proiecte selecționate prin concursuri publice de arhitectură, cum a fost în cazul Mausoleului de la Mărășești (1923, arh. George Cristinel), Catedralei din Cluj (1920-1930, arh. George Cristinel, Constantin Pomponiu), Catedralei din Timișoara (1936-1941, arh. Ion Trajanescu), Catedralei din Bălți (arh. Constantin Joja), bisericilor din Satu Mare, Madona Dudu din Craiova (arh. Ion Trajanescu, Sterie Becu), Sf. Mihail și Gavriil - Parcul Domenii - Cașin (1937-1939, arh. Dimitrie Ionescu Berechet) ș.a. Din diferite cauze, majoritatea financiare, de imprecizie a temei sau/și administrativ-organizatorice, rezultatele unor concursuri nu s-au materializat, cum ar fi cele pentru sistematizarea Pieței Romei - Sf. Gheorghe din București, Catedrala Ortodoxă din Brăila, pentru diferite palate destinate prefecturilor, trei sanatorii TBC, un hotel la Balcic etc.
În special după 1936-1937, mai ales Corpul Arhitecților din România - CAR, organizație înființată în 1932 prin stăruința SAR și care gestiona dreptul de liberă practică al arhitecților, a participat la organizarea unor concursuri publice importante, cum au fost cele pentru Piața 8 Iunie (Piața Unirii de astăzi), Palatul Comunal București (caz menționat mai sus) sau pentru Pavilionul României de la Expoziția Universală - Paris, 1937, monumentul Regelui Ferdinand din Cernăuți.

Bisericile - prin concurs și controverse cu Patriarhia

O situație intersantă este cea a două concursuri pentru Biserica Parcul Domenii - Cașin, primul organizat în 1936, cu implicarea CAR, care a fost câștigat de Ion I. Berindei, rezultat însă contestat de forurile bisericești în calitate de beneficiari. În final, lucrarea a fost încredințată și realizată cu bune rezultate după proiectul lui Dimitrie Ionescu Berechet, atribuit după organizarea, în 1937, numai de către parohie, a unui al doilea concurs restrâns, cu doar trei invitați. A doua competiție a fost însă contestată de CAR, care a reacționat prin sancționarea lui Ionescu Berechet, suspendându-i dreptului de practică pentru doi ani, măsură foarte drastică, însă foarte repede anulată la presiuniile Patriarhului Miron Cristea exercitate prin ministrul educației naționale (!!!)⁴.

La vremuri grele... concursuri ambițioase

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între 1941-1943, în condiții economice dificile, improprii realizării construcțiilor sau poate tocmai de aceea, din lipsă de lucrări, se vor inția câteva concursuri pentru lucrări importante. Chiar dacă în organizarea lor s-a apreciat că nu s-au respectat în totalitate recomandările făcute de SAR și CAR, ele au avut mereu reprezentanți în juriu alături de cei ai Facultății de Arhitectură, iar atractivitatea concursurilor a fost confirmată prin participarea a numeroși arhitecți.

Concursul din 1936 pentru Piața 8 Iunie (azi Piața Unirii), premiul II ex aequo, arh. Alexandru Zamfiropol

Pentru ridicarea unei catedrale ortodoxe la Odessa, oraș cucerit în toamna anului 1941, s-a organizat în anul următor un concurs la care juriul condus de Horia Creangă a laureat ex aequo proiectele lui Tiberiu Niga, cât și ale echipei Constantin Joja și Ion Teodorescu. Tiberiu Niga va primi și-n anul 1943 premiul I la concursul pentru clădirile administrative ale fabricii din domeniul apărării UCEA. În același an, 16 proiecte au participat la concursul pentru campusul universitar destinat facultăților cu profil agronomic, premiul I fiind câștigat de Alexandru Zamfiropol⁵.

Un concurs important s-a ținut tot în 1942 și pentru sistematizarea Pieței Victoriei, prilejuit de finalizarea Palatului Ministerului de Externe (astăzi, sediul guvernului), pentru care se propunea demolarea Palatui Sturdza, cu o arhitectură eclectică somptuoasă, care în final va dispărea și ca urmare a avariilor bombardamentelor din august 1944.

Un concurs care a făcut istorie este cel din 1943 pentru Piața Palatului Regal, prin care se urmărea găsirea unei soluții la spinoasa problemă a amenajării acesteia ca urmare a refacerii palatului și a efectuării deja în zonă de importante demolări ale unor clădiri valoroase pentru a deschide o perspectivă cât mai largă noului edificiu regal, mult mai mare decât cel anterior.

Soluțiile prezentate, inclusiv cea a arhitectului Alexandu Zamfiropol care a primit premiul I, propuneau spații monumentale, mai mult sau puțin alveolate, care la fel ca în soluția făcută anterior de Nicolae Nenciulescu, arhitectul noului Palat Regal, presupuneau demolări semnificative, inclusiv a Bibliotecii Universitare „Carol I”. Rezultatele au fost contestate public în primul rând de unii membrii ai juriului⁶. Astfel, Ion Davidescu, din partea Comisiunii Superioare de Arhitectură și Urbanistică, contesta ierarhia premiilor și mai ales a calității proiectului Zamfiropol, câștigătorul concursului. Mult mai critic a fost însă Alexandru Tzigara-Samurcaș, directorul Fundației „Carol I”, care în primul rând contesta intenția dărâmării Bibliotecii Universitare, valoroasă operă a arhitectului Paul Gottereau, și-n general caracterul cvasidemolator promovat pentru obținerea unor soluții de o monumentalitate forțată, prin care dispărea principalul spațiu urban, dar mai ales monument cultural, din timpul Regelui Carol I, concluzionând că trebuie „... să nu comitem sacrificiul de a distruge cea mai personală din operele durate de întemeitorul Regatului Român”.

Concepțiile care fundamentau soluțiile propuse în anii 1930-1940 vor fi statornice și se vor regăsi și-n propunerea din 1959, făcută de o echipă coordonată de Horia Maicu, Nicolae Bădescu, dar și de Duiliu Marcu (care la concursul din 1943 a obținut premiul III). O cu totul altă concepție urbanistică, marcată de respectarea patrimoniului construit existent, va domina soluțiile concursului cu aceeași temă care s-a desfășurat în primăvara anului 1997. Toate aceste încercări ezitante care nu s-au aplicat până la capăt au condus ca practic conformarea urbanistică a Pieței Palatului, azi a Revoluției, să fie, de la sfârșitul anilor 1930, una haotică, rezultat al întâmplării.

În 1945-1946, la scurt timp de la schimbarea regimului politic, se organizează un prim concurs pentru reconstruirea pe amplasamentul inițial, din Calea Victoriei, a Teatrului Național, avariat de bombardamentele germane care au urmat imediat după 23 august 1944. Dacă inițial două expertize ale structurii construcției au concluzionat posibilitatea reparării clădirii, până la urmă noul guvern pro-comunist, prin ministrul culturii, Mihai Ralea, dispune în 1945 demolarea teatrului, iar ce se păstrase din decoruri, recuzită și aparatura de scenă a fost preluat de ocupantul sovietic în cadrul despăgubirilor de război. Concursul, finalizat la 31 martie 1946, probabil și un paleativ propagandistic care urmărea într-un fel să atenueze șocul produs de demolarea Teatrului Mare, construcție emblematică a Bucureștiului, nu va avea însă un rezultat tranșant. În final, se decide contopirea premiilor I, II și III, acordându-se trei premii ex aequo următoarelor echipe: Nicolae și Pascal Georgescu; Alexandru Zamfiropol, Valentin Iorga, cât și celei formate din Margareta și Eugen Dumitriu, Haralamb Georgescu, Mircea Lecca, urmând ca echipele să colaboreze pentru găsirea unei soluții comune⁷, recomandare prin care practic se amâna sine die obținerea unui proiect care să poată fi aplicat. Pe lângă propunerile care au primit mențiuni, printre proiectele interesante se pare că a fost și cel semnat de Victor Ștephănescu. Cum niciunul dintre proiecte nu este pus în operă se deschidea, de fapt, o perioadă de lungi și sterile discuții pe această temă, care vor dura până la mijlocul anilor 1960.

Concursul de arhitectură este numai o problemă de arhitectură?

Trebuie subliniat că până în anii 1940, în condițiile unei economii libere, principalul mijloc apreciat, cel puțin teoretic, a fi corect și deschis pentru atribuirea unui proiect a fost, fără îndoială, concursul public de arhitectură. Chiar dacă aplicarea acestei proceduri nu respecta mereu reguli agreate în totalitate de arhitecți, respectiv de SAR și CAR, și nu de puține ori se întâmpla ca rezultatele să fie viciate și de diferite interese străine de profesie, astfel că în unele cazuri, ca la orice competiție, se mai stârneau și pasiuni, cum s-a putut vedea și mai sus. Totuși, per ansamblu, concursurile de arhitectură au avut un rol bine apreciat în alegerea unor soluții de arhitectură care corespundeau cu exigențele epocii, jucând un rol important în promovarea unui produs de arhitectură de bună calitate, iar până în această perioadă numeroase construcții, inclusiv unele edificii importante, au fost ridicate pornind de la proiecte sau având arhitecți desemnați printr-un concurs public. Acestea tindeau să fie o alternativă firească la atribuirea directă a lucrărilor de proiectare, care însă va fi practic modalitatea de a încredința proiectele pentru investiții particulare, în special locuințe private, vile, reședințe etc.

O rezolvare cu iz politic

Schimbările dramatice, politico-sociale, dar și economice, de la sfârșitul anilor 1940, produse în urma instaurării și consolidării rapide a regimului comunist, care s-au făcut cu sprijinul și conform modelului impus de sovietici, a bulversat și activitatea arhitecților. Între 1947-1949 se dizolvă și dispar SAR și CAR, se închid birourile de proiectare, din lipsă de comenzi și după 1948, ca urmare a naționalizării economiei, inclusiv a activității din construcții, arhitecții pierd statutul de liber-profesioniști. În ianuarie 1949 se înființează IPC, primul institut pentru proiectarea construcțiilor, care va fi nucleul și modelul pentru formarea în scurt timp a unei serii de alte institute sau centre de proiectare, în general cu specific tehnologic, în care se vor încadra de voie și mai mult de nevoie și arhitecții, numai cu statut de salariați. În aceste condiții dificile la începutul anilor 1950 nu s-a mai pus problema organizării unor concursuri pentru puținele lucrări care se inițiau și erau proiectate exclusiv prin noile unități de proiectare ale statului.
În noiembrie 1952 și activitatea din domeniul arhitecturii și urbanismului va fi organizată în spiritul subordonării la obiectivele stabilite prin programele de dezvoltare socialistă a societăți, în condițiile unei economii centralizate dirijate prin directivele partidului comunist și planurile cincinale. Printr-o hotărâre a CC al PMR, aplicată prin HCM nr. 2447/13 noiembrie 1952, se înființează un veritabil minister al construcțiilor și arhitecturi, Comitetul de Stat pentru Arhitectură și Construcții - CSAC, cu atribuții foarte largi în domeniu. De asemenea, printre multe alte măsuri, cu această ocazie se face și reorganizarea profesională a arhitecților prin formarea Uniunii Arhitecților - UA din RPR (din august 1965, RSR), cu „...sprijinul și controlul statului...“, exercitat în special prin CSAC, inclusiv finanțarea organizației în cea mai mare parte de către stat „...pentru a ajuta [arhitecții] la ridicarea nivelului lor ideologic, a măiestriei lor artistice și a cunoștințelor tehnice pentru a putea da o contribuție cât mai mare la opera de construire a socialismului“.
În cadrul numeroaselor atribuții ale CSAC și UA stabilite în 1952 s-a înscris și cel al organizării de concursuri de arhitectură și sistematizare. Mai târziu, în funcție de posibilități și conjunctură, UA va sprijini din ce în ce mai mult și participarea arhitecților români la concursuri internaționale, cazurile fiind relativ mai multe în anii 1980, inclusiv pentru studenții-arhitecți. În plus, pentru activități complementare profesiei de arhitectură, mai ales în primele două decenii de funcționare, UA se va preocupa și de organizare a unor concursuri de pictură, grafică și fotografie de arhitectură, dotate cu premii, asociate cu saloane de artă plastică ale arhitecților.

Spre deosebire de perioada antebelică, așa cum s-a văzut mai sus, când atribuirea unor proiecte pentru construcții, de regulă importante, s-a făcut de multe ori și prin concursuri publice, după 1954, odată cu reluarea concursurilor de arhitectură organizate de UA, din câte cunoaștem la nivelul actual al documentării, nu au fost lucrări ale statului (altele practic nici nu existau) care să fie încredințate spre proiectare și apoi să fie construite pornind de la concursuri publice de arhitectură organizate de UA, chiar dacă au fost destul de numeroase până la mijlocul anilor 1970. În plus, trebuie arătat că, practic, fără excepție, concursurile erau foarte bine organizate de către UA, după proceduri meticuloase și bine definite, iar unele prevederi se regăsesc și astăzi în metodologiile elaborate de OAR pentru organizarea concursurilor de arhitectură.
Într-o privire retrospectivă, credem că lipsa unei finalități practice a concursurilor din această perioadă a avut inevitabil originile în cadrul general al unei economiei supracentralizate, inclusiv în domeniul construcțiilor și conceperea acestora, în care concurența era, de fapt, exclusă și a fost înlocuită de o planificare strictă. Concursurile de arhitectură, declarativ, doreau găsirea cu ajutorul arhitecților de soluții optime pentru probleme de actualitate din domeniu și erau organizate, prin și cu sprijinul logistic al UA, numai de instituții ale statului, CSCAS/CSCAS, după caz în colaborare cu administrațiile locale (sfaturi/consilii populare) sau alte instituții ale statului interesate, dar arhitecții participau la ele în nume personal, aceasta fiind contradicția principală a competițiilor de atunci. Concursurile erau deschise oricărui arhitect sau student-arhitect, cu condiția ca ultimul să facă parte dintr-o echipă din care cel puțin un arhitect să fie membru UA, având cotizația achitată la zi. În regulamentele concursurilor însă nu se prevedea explicit că laureatul va primi eventual comanda proiectării lucrării și dacă are mijloacele necesare realizării sale (situație exclusă de inexistența birourilor de proiectare ale arhitecților). De fapt, aceste concursuri aveau numai un caracter consultativ, aplicarea lor fiind foarte vag exprimată și practica a dovedit că era în totalitate iluzorie. Arhitecții, angajați ai diverselor unități de proiectare, de regulă fără interese directe în problema pusă în discuție și rezolvarea ei, participau în nume propriu la concursuri și, în general, lucrau pentru ele în timpul lor liber. Nu se cunosc cazuri ca arhitecții să participe la un concurs ca reprezentanți sau în numele unei unități de proiectare de stat, care în urma câștigării competiției să poată prelua lucrarea. De fapt, procedurile unei eventuale aplicării a proiectelor laureate era foarte cețoasă și practic imposibilă, dacă nu figura în planul de producție stabilit unui institut de proiectare. Proiectele premiate sau menționate în urma jurizării deveneau, în final, proprietatea instituțiilor de stat care inițiaseră sau fuseră obligate să inițieze concursurile, dar care în continuare se dovedea că, din motive diverse, nu prea erau interesate să le mai folosească.
Cu toate acestea concursurile au avut un rol deloc de neglijat în animarea peisajului profesional și erau foarte atractive pentru arhitecți, mai ales pentru cei tineri. Acestea le ofereau, în primul rând, ocazia să se apropie de teme mai diverse față de cele curente în institutele de proiectare, în special dacă erau cu profil tehnologic, unde erau salariați. Ele erau și-o formă foarte importantă, alături de Premiile UA, de afirmare în mediul profesional și de stabilire a valorilor, cu precădere pentru arhitecții aflați la începutul carierei, dar nu numai. Nu în ultimul rând concursurile, în condițiile când veniturile arhitecților erau precare, ofereau și speranța câștigării unui eventual venit suplimentar sau cel puțin posibilitatea de a apărea în revista Arhitectura, care publica de regulă toate proiectele participante la un concurs.

Concursul socialist pentru arhitectura de masă

Între 1954-1955, încadrându-se în tematica de actualitate la vremea respectivă, UA și CSAC au organizat o serie numeroasă de concursuri de arhitectură, acum aparent nesemnificative, cum ar fi cele pentru un cămin cultural, baie publică, sediu de sfat popular raional (primărie), dispensar rural, cantină, magazin sătesc, școală medie (liceu), casă de nașteri, SMT (stațiune de mașini și tractoare) ș.a. Chiar dacă majoritatea temelor erau minore, iar proiectele laureate nu au fost aplicate, organizarea acestor concursuri publice a permis menținerea unei oarecare stări de emulație profesională, desfășurate relativ liber, în afara cadrului închis al noilor institute de proiectare.
Reflectând interesul privind imprimarea unui aspect monumental unor zone ultracentrale din București trebuie consemnat concursul finalizat în decembrie 1954 pentru sistematizarea pieței din fața Cercului Militar Național (atunci Casa Centrală a Armatei - CCA). Inițierea acestuia căuta, în primul rând, un răspuns pentru rezolvarea frontului aflat pe Calea Victoriei, între Bdul Regina Elisabeta (atunci bulevardele Republicii - 6 Martie) și str. Edgar Quinet⁸, vizavi de Cercul Militar. Rezultatul nefiind mulțumitor, s-a acordat numai premiul II, câștigat de proiectul arhitecților Alexandru Zamfiropol și Alexandru Hempel. Fără excepție, toate proiectele care s-au prezentat se subordonau strict cerințelor realismului socialist de tip stalinist, care încă marca arhitectura epocii, propunând arhitecturi de o monumentalitate excesivă, cu bogate decorații clasice, iar multe dintre ele, inclusiv cele premiate, prevedeau intervenții brutale, care sacrificau clădiri importante din zonă, cum ar fi hotelurile Bulevard, Capitol și Casa Capșa. O particularitate comună pentru majoritatea proiectelor prezentate era prevederea de portice la parterul construcțiilor propuse, tendință agreată în epocă și care se va regăsi la multe clădiri realizate în centrul orașului spre sfârșitul anilor 1950. La scurt timp, fără legătură cu rezultatele concursului, la Proiect București se va proiecta pe acest amplasament imobilul fost Romarta Copiilor (arh. Constantin Moșinschi, Dan Slavici ș.a.), finalizat în 1959.
De asemenea, nu va avea o finalitate concretă nici concursul din 1956 pentru sistematizarea Pieței Nicolae Bălcescu (Universității) prin care se căutau rezolvări ale acesteia în vederea construirii Palatului Primăriei Capitalei. Soluțiile propuse, ca și cele pentru Piața Cercului Militar, au fost tributare realismului socialist ori au îmbrăcat forme de factură clasică modernizată și în scurt timp au fost date uitării. Consultarea încheia o dezbatere de mai bine de o jumătate de secol privind amenajarea zonei, menționată anterior mai pe larg.

Legat de continuarea Axei Nord-Sud din București, prin străpungerea bulevardului astăzi numit Dimitrie Cantemir, s-a organizat în 1959 un interesant concurs pentru Piața Unirii, ce propunea soluții care, fără excepție, reflectau orientarea modern-funcționalistă care deja domina, fără drept de apel, practica de arhitectură din România, iar premiul I a fost acordat echipei arhitecților Adriana Ciortan, Mihai Enescu, Mircea Enescu și Alexandru Popescu-Necșești.
În aceeași perioadă, preocuparea modernizării și asanării unor centre urbane importante va prilejui organizarea câtorva concursuri cu astfel de teme. Menționăm concursurile pentru reconfigurarea Pieței Unirii din Iași (premiile I-II ex aequo au fost câștigate de echipele arh. Gabriela Bertumé, Sena Farb și Constantin Săvescu, Gabriel Cristea și Romeo Belea) și cel pentru centrul orașului Ploiești (premiul I nu s-a acordat, iar premiul II a fost adjudecat de arh. Constantin Săvescu, Gabriel Cristea, Romeo Belea și Dinu Gheorghiu). În 1961 a avut loc și-un concurs pentru sistematizarea centrului orașului Timișoara la care s-au prezentat 55 de proiectate. Dintre acestea juriul n-a putut detașa un câștigător clar, acordând în final 12 premii și mențiuni (număr record), dintre care trei premii I-II ex aequo, două premii III și șapte mențiuni, astfel ca și la alte concursuri din epocă rezultatele erau neclare și, practic, de neaplicat.
Preocuparea realizării de construcții după proiecte tip, de mare actualitate în anii aceia, s-a reflectat și-n organizarea în 1960 a unui concurs pentru cămine culturale și case de cultură, structurat pe trei categorii, funcție de mărime. Acesta a atras participarea a numeroși arhitecți care s-au înscris cu 71 de proiecte, majoritatea însă cu o valoare arhitecturală lipsită de spectaculozitate.

Marile concursuri

În jurul anului 1960 s-au desfășurat alte două concursuri, dar cu o miză deosebită, pentru teatrele naționale din Craiova și București care, ca de obicei, n-au fost urmate de atribuirea proiectării lucrărilor către câștigători.
Primul, de la sfârșitul anului 1958, a fost concursul pentru Teatrul Național din Craiova, la care s-au înscris 45 de proiecte, iar juriul prezidat de Duiliu Marcu, secondat printre alții de arhitecții Ascanio Damian, Valentin Iorga și Ion Berindei, a acordat premiul I echipei George Filipeanu și Leon Strulovici. Astăzi încă se mai remarcă prin expresia arhitecturală bine personalizată și proiectul arhitecților Tiberiu Ricci și Anton Dâmboianu, distins cu un premiu III ex aequo. În primul rând proiectele laureate se remarcau prin abordarea unei arhitecturi moderne și renunțarea la formele pseudo-clasice promovate în anii precedenți ca urmare a impunerii realismului socialist de sorginte stalinistă. Peste mai mult de un deceniu, în jurul anului 1970, fără nicio legătură cu concursul din 1958, Teatrul Național din Craiova se va realiza după proiectul arhitectului Alexandru Iotzu, lucrare de excepție care este considerată una din reușitele arhitecturii românești postbelice.
O competiție mult mai importantă prin subiectul avut, la care s-au prezentat 38 de proiecte, a fost concursul ținut în prima jumătate a anului 1961 pentru realizarea Teatrului Național din București pe terenul aferent Pieței Universității, unde în prima jumătate a secolului al XX-lea se dorea ridicarea Palatului Comunal (Primăria). Similar cu tema concursului de la Craiova, cerințele acesteia erau complexe, solicitând atât rezolvarea detaliilor de amplasament ale noului teatru, a circulației din zonă, cât și soluția sa funcțională, inclusiv plastico-arhitecturală. În final, juriul, printre membrii săi fiind arhitecții Ascanio Damian, Tiberiu Niga, Tiberiu Ricci, dar și actorul Costache Antoniu, n-a acordat premiul I, ci două premii II ex aequo, echipei Anton și Margareta Dâmboianu, cât și celei formate din George Filipeanu și Leon Strulovici, care se afirmase și la concursul de la Craiova cu aceeași temă. Totodată s-au mai acordat cinci mențiuni, dintre care prima a revenit unei numeroase echipe formate din arhitecții Romeo Belea, Nicolae Cucu, Dan Aurel, Valentin Iorga, Sebastian Moraru, Iulian Nămescu, Heinz Novac, Ignace Șerban, Ion Ștefan, Spiridon Spirescu și Aurel Teodorescu, conduse de Horia Maicu, între anii 1958-1969 arhitectul-șef al Bucureștiului. Până la urmă acesta a fost după 1965 responsabilul lucrării, a coordonat sistematizarea Pieței Universității și-a fost șeful proiectului pentru Teatrul Național, supervizând toată activitatea de proiectare, inclusiv a Hotelului Intercontinental, a parcajului și pasajului subteran realizate în jurul anului 1970, secondat, printre alții, de unii arhitecți care au alcătuit echipa sa din 1961, fără apelarea la arhitecții laureați la concurs. Fără comentarii se mai semnalează că rezultatele din 1961 pentru TNB n-au fost publicate în revista Arhitectura, cum se proceda în general cu concursurile organizate de UA, iar proiectele prezentate nu se cunosc până acum. De asemenea, mai trebuie spus că, într-un fel surprinzător, Hotărârea Consiliului de Miniștri prin care se instituia concursul pentru TNB mai dispunea ca, imediat după stabilirea proiectelor câștigătoare, sarcina de proiectare să fie preluată de IPB, care trebuia să stabilească un colectiv în vederea proiectării teatrului într-un timp scurt, fără referire la rolul câștigătorilor concursului⁹.

Concursuri pentru centrele orașelor, dar nu numai

În perioada anilor 1960-1980 au predominat în special concursurile de sistematizare pentru centrele urbane, cum ar fi prin 1964 cel pentru Piața Podul Roșu din Iași sau un concurs cu o temă generală referitoare la sistematizarea unui cartier de locuit. Tot legat de problematica noilor ansambluri de locuit, în 1968 s-a desfășurat un concurs pentru centrul Cartierului Titan din București, câștigat de arh. Costin Pastia, Ștefan Perianu, fără ca rezultatele sale să contribuie concret la rezolvarea subiectului, acesta fiind și astăzi de actualitate.
Trebuie semnalat că la toate concursurile din această perioadă, cât și la cele din anii următori, caracterul lor formal, strict orientativ și lipsit de finalitate, cu rol cel mult consultativ, este relevat și de practica aproape curentă de a se evita stabilirea unor rezultate tranșante. În unele cazuri nu se acorda premiul I sau se acordau frecvent premii ex aequo, de multe ori cu recomandarea stabilirii unei soluții rezultate din contopirea mai multor proiecte prezentate, posibilitate greu de realizat, chiar imposibilă. Precizăm că aprecierile se referă exclusiv la concursurile publice, nu și la unele concursuri/competiții ad-hoc, cu caracter strict intern, organizate accidental în câte o unitate de proiectare, între arhitecții angajați ai acesteia, pentru definitivarea unei soluții de arhitectură și/sau pentru desemnarea unei echipe de proiectare.
În deceniul al optulea, în condiții favorizate și de reforma administrativă din 1968, s-a impus ca o necesitate dezvoltarea multor centre urbane, prin promovarea unui program pentru un nou centru civic, în primul rând în capitalele județelor reînființate. De preferință noul centru, aproape fără excepție, gravita în jurul unei piețe generoase, destinate unor mari adunări publice, grupând principalele dotări publice ale localității, cum ar fi, de la caz la caz, un sediu administrativ, o casă de cultură având o sală de spectacol pentru cca 500 de spectatori, un magazin universal, un hotel, toate încadrate într-un ansamblu de locuințe cu magazine la parter și un aspect arhitectural solicitat cât de cât reprezentativ, dar care trebuia obținut cu aceleași apartamente standard, având dotări și suprafețe strict normate, ca și-n cazul cartierelor de locuit obișnuite, care cel mult la execuție beneficiau de finisaje mai bine puse în operă.

Într-o enumerare succintă amintim concursurile din 1971 pentru centrul municipiului Petroșani și pentru centrul stațiunii Sovata, din 1973 pentru zona Teatrului Național din Iași, din 1974 pentru centrul nou din Bistrița, zona centrală din Văleni-Olt și centrul din Râmnicu Vâlcea, din 1975 pentru studiul de urbanism al stațiunii Costinești, din 1976 pentru centrul municipiului Alba Iulia, din 1979 pentru centrul cartierului Lunca Bârzavei din Reșița sau alt concurs, din 1980, tot pentru centrul municipiului Petroșani ș.a. Este interesant de remarcat că marea majoritate a acestor concursuri a fost dominată de o echipă formată în primul rând din arhitecții Constantin Dobre, Victor Ivaneș și Toma Olteanu, cărora li se alătura frecvent și arh. Radu Tănăsoiu, uneori și arh. Zoltan Takacs, mai rar și alții. Aceștia și-au adjudecat regulat principalele premii, fără ca toate aceste performanțe să le aducă și implicarea în proiectarea efectivă a lucrărilor (exceptând un hotel la Costinești), cazul lor constituind o tristă dovadă a caracterului formal al concursurilor din acea epocă.
În 1981 se mai întâmplă o „… foarte sportivă confruntare profesională...” prin lansarea unui concurs cu scop declarat consultativ, pentru o casă de cultură a tineretului, care probabil urmărea și posibile tipizări, cel puțin la nivelul detaliilor, în condițiile în care programul se prevedea a fi realizat mult în anii următori. Soluțiile prezentate nu strălucesc prin ceva deosebit și sunt cu o arhitectură banală față de cele ale lucrărilor cu aceeași destinație, construite sau în curs de construire la Târgu Jiu, Complexul Tei, Slatina, Râmnicu Vâlcea. Ca și la alte concursuri, nu se stabilește un rezultat clar. Din 46 de proiecte participante efectiv, față de 270 de intenții exprimate inițial, cinci dintre cele elaborate de către arhitecți au primit mențiuni ex aequo, iar pentru studenții-arhitecți, care au putut participa la competiție și independent, s-au acordat, tot ex aequo, alte 10 mențiuni.

100 de ani de prezență a arhitecților români în competiții internaționale

În anul 1922 se semnalează și prima prezență a arhitecților români la un concurs internațional, cel pentru sistematizarea orașului Belgrad, prin Roger Bolomey și Ion Davidescu.
Din câte se cunoaște, în perioada postbelică primele tentative de participare a unor arhitecți români la competiții internaționale datează din a doua jumătate a anilor 1950, prin trimiterea unui proiect la concursul pentru Pavilionul României de la Expoziția Mondială de la Bruxelles din 1958, iar apoi și la concursul pentru Primăria din Toronto, prin propunerea echipei arhitecților Ion Mircea Enescu, Radu Patrulius, Petrache Carp, Violeta și George Morariu, iar din memoriile lui Ion Mircea Enescu rezultă că au participat pe cont propriu¹⁰.
În ultimele două decenii ale perioadei comuniste trebuie semnalată în mod special creșterea treptată a participării arhitecților români la concursuri internaționale, mai ales în anii 1980, inclusiv a studenților-arhitecții, iar spre sfârșitul intervalului încep să se obțină de multe ori și unele distincții la competiții externe.
Având în vedere că în spațiul relativ limitat al unui singur articol nu se poate dezvolta exhaustiv și amploarea participării românești la concursurile internaționale, spre final vom menționa numai câteva cazuri apreciate semnificative.
O prezență numeroasă din România este cea de la concursul din 1969 pentru Centrul Beaubourg, care per ansamblu a atras un număr impresionant de proiecte, 681, dintre care 190 din Franța și 491 din alte țări. Din România, în broșura finală a concursului, sunt consemnate 13 proiecte, printre care cele ale echipelor Octav Doicescu, Ascanio Damian, Horia Hudiță, Horia Maicu, Virgil Nițulescu împreună cu Ion Mircea Enescu ș.a. Așa cum se știe, proiectul câștigător a fost cel al echipei tinerilor arhitecți Renzo Piano și Richard Rogers, după care se va realiza o construcție remarcabilă. În același an s-a mai desfășurat un alt mare concurs internațional pentru un sediu la Viena destinat unor instituții ale ONU, iar dintre proiectele românești care au participat îl semnalăm pe cel al echipei arhitectului Ascanio Damian.
În 1977 pentru studenții-arhitecți se desfășoară un concurs de arhitectură teatrală la Paris în organizarea unei instituții specializate a UNESCO. După preselecție au rămas 90 de echipe din 15 țări și s-au acordat 10 premii și 28 de mențiuni. Din România au participat cinci proiecte, trei au fost menționate de juriu, dintre care unul a primit și un premiu (echipa formată din Cristina Ene, Cristian Ionescu, Ștefan Mănciulescu, Mihai Pienescu și Constantin Berechet).

Concursul Forum des Halles 1979, proiectul arh. Ștefan Lungu, Viorel Hurduc, stud.-arh. Mihai Rădulescu, Niculae Grama, Mihai Pricop, Mihai Beleiu, Cristian Iacob

Concursul din 1981 pentru afișul aniversar al revistei ARHITECTURA, premiu stud.-arh. Dan Marin, Valentin Săhleanu

În 1979 pentru completarea/corectarea și finalizarea ansamblului Forum des Halles, foarte controversat, care se realizase recent pe locul fostelor hale din Paris, a avut loc o amplă consultare pentru care s-a făcut o selecție de circa 200 de proiecte, expuse dezbaterii publice la Grand Palais, printre care se numărau și șase din România. Așa cum aprecia arh. Mircea Lupu, redactorul-șef al revistei Arhitectura, a fost evident că propunerile românilor au stat „…alături de oricare dintre proiectele laureate. Competiția are însă regulile ei printre care antrenamentul și rutina au un cuvânt greu de spus […], de aceea afirmăm că, pe măsura sporirii participărilor noastre la diferite concursuri, vom putea demonstra cu mai multă claritate pregătirea și capacitatea arhitecților români”, concluzii care rămân și astăzi valabile¹¹.

Printre succesele notabile ale arhitecților români la concursuri internaționale este și cel al echipei Dan Bolomey și Matei Lykiardopol care, într-o companie de prestigiu, a primit unul din cele 10 premii suplimentare acordate pe lângă premiul I la concursul din 1986 pentru Muzeul Docurilor din Londra. De asemenea, mai amintim și prezența românească tot din 1986 la concursul cu tema „Bastion al rezistenței”, inițiat de revista Japan architect, la care s-au înscris 378 de proiecte din 26 de țări, dintre care șapte din România, iar echipa formată din Marius Marcu Lapadat și Horia Gavriș a fost laureată cu „Honorable mention”. În același an, arhitecții Horia Hudiță, Cristina Moscu, Radu Drăgan, Dan Agent participă la Confruntările Varșoviene. În 1988 echipa formată din arh. Arpad Zachi, Daniela și Radu Drăgan va primi premiul special la concursul organizat la Minsk (URSS) cu tema „Cartier de locuințe într-un oraș mare”, iar în 1989 la Concursul Internațional de Design de la Osaka, cu tema „Focul”, două participări românești din 33, ale arhitectului Florin Biciușcă și ale echipei arh. Constantin Petcu, Doina Petcu și Mircea Bozan s-au înscris printre cei 97 de finaliști ai concursului, dintre cele 1.009 lucrări reținute, iar România s-a clasat pe locul 10 dintre 53 de țări participante.

Din 1990 miza concursurilor de arhitectură, cât și parametrii desfășurării lor, care va fi în continuare o preocupare constantă a Uniunii Arhitecților din România, se vor schimba inerent sub influența și-n concordanță cu noile condiții economice și interese ale unei societăți aflate într-o lungă și complicată tranziție, subiectul necesitând o altă analiză.

NOTE

1 Pentru detalii vezi Nicolae Lascu, Bulevarde bucureștene, până la Primul Război Mondial, Editura Simetria, București, 2011, p. 97-99; Nicolae Noica Palatul Patriarhiei, Editura Cadmos, București, 2008.
2 În 1876 a fost înființată o vremelnică „Societate de ingineri și arhitecți”, sub președinția arhitectului Alexandru Orăscu.
3 Pentru mai multe detalii privind primă etapă de realizare a Palatului Comunal în Piața Universității vezi Nicolae Lascu, op. cit. p. 104-108.
4 Trebuie precizat că Dimitrie Ionescu Berechet activa ca arhitect al Patriarhiei, unde era foarte apreciat, inclusiv de Patriarh. Pentru detalii vezi Ștefan Ionescu Berechet, Dimitrie Ionescu Berechet (1896-1969), arhitectul Patriarhiei Române, Editura Basilica, București, 2019, p. 24-26.
5 Alexandru Zamfiropol (1898-1977), un prestigios arhitect activ mai ales în anii 1930, a fost, printre altele, un participant consecvent la principalele concursuri dintre anii 1935-1956, de cele mai multe ori, așa cum se va vedea în continuare, fiind un nume obișnuit printre principalii laureați, însă fără să reușescă în acest fel să i se atribuie o lucrare care a făcut obiectul unui concurs la care a participat.
6 Vezi revista Arhitectura 1943-1944, p. 28-30.
7 Vezi Buletinul Societății Arhitecților Români, 7/iunie-iulie 1946, p.13-14.
8 Pe acest loc au existat clădirile care adăpostiseră clubul liberal și librăria Cartea Românească, distruse de bombardamentele din vara anului 1944.
9 Conform documentelor din dosarul privind organizarea și jurizarea concursului pentru TNB aflat în arhiva UAR.
10 Conform Ion Mircea Enescu, Arhitect sub comunism, Editura Paideia, București, 2006, p. 232-233. O copie heliografică foarte puțin lizibilă a proiectului se găsește în Arhiva UAR.
11 Vezi revista Arhitectura 5/1980, p. 44-53.

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR.5-6/ 2019
CONCURS