Concursul de Arhitectură, prilej de reflecție și cercetare în vremuri potrivnice

Dosar tematic

Fig.1

Într-o perioadă în care gândirea era uniformizată de un materialism dialectic sărac, concursurile de arhitectură propuse de revistele Japan Architect, Architectural Design și alte instituții au prilejuit o deschidere pentru tinerele generații de arhitecți din anii ’70-’80. A fost suficient să întâlnim în paginile Japan Architect răspunsuri la temele speculative ale concursurilor de acest tip, precum „Casa la o intersecție”, prin anii ’75-’76¹, iar noi, studenți pe atunci la Timișoara, la Secția de Arhitectură a Facultății de Construcții, imediat ne-am pus problema de a participa și noi în viitor la așa ceva.

Odată ajunși studenți în anul 4 la Institutul de Arhitectură „ION MINCU” din București, scăpați de stresul barajului de trecere din anul 3 în anul 4, așa cum era regula atunci, ne-am coagulat într-un grup de studii, alături de Florin Colpacci, fost asistent la Timișoara, și Adrian Ionașiu (1979-’80). A fost o perioadă de dialoguri foarte interesante, am avut o întâlnire cu arhitecții Andrei Florian și Dan Coma, purtând discuții pe o posibilă temă de reflecție - INSULA. Vara anului 1980 ne-a găsit pe toți trei, plus arhitectul Adrian Cristescu, lucrând la o temă lansată de Japan Architect - Shinkenchiku, ce pune problema reinterpretării tradiției, un subiect fundamental oricând. Tema permitea abordarea oricărui exemplu de arhitectură specifică pentru o anumită cultură, națiune, locație etc. și reinterpretarea lui. Noi am rămas într-o cheie local-națională, am operat imaginar asupra Culei Cartianu, proiectându-ne viețile profesionale în interiorul ei și filosofând într-o manieră tipică pentru acei ani, influențați de Constantin Noica și Lucian Blaga. Nu întâmplător, proiectul s-a intitulat „The House of the Opening Closure” (fig. 1). A fost interesant Premiul 1, Vila Malaparte a lui Adalberto Libera, de la Capri, fiind reinterpretată cinematografic de către niște arhitecți din Uniunea Sovietică. La acea vreme, tov. Ludovic David era ochiul și timpanul Uniunii Arhitecților, atent a nu scăpa în exterior desene sau gânduri nepotrivite cu ideologia vremii. Fără accept de la Uniunea Arhitecților nu aveai nicio șansă la vamă să trimiți proiecte în străinătate. Cu toate acestea, în anul următor, în formula lărgită de 5² am reușit să participăm cu succes la concursul cu tema „O CAPELĂ DE MEDITAȚIE”, organizat de Japan Architect și Central Glass, obținând un neașteptat Premiu 2. Efortul legat de acel moment a fost parcurgerea „Fenomenologiei Spiritului”, a lui Hegel, împreună cu conceptualizarea funcției metaforice a arhitecturii și intuirea potențialelor relații dintre mediul urban construit și cel perceptiv/psihologic/simbolic (fig. 2).

Fig.2

Proiectul a fost un eseu desenat și scris, având tema labirintului ca laitmotiv, deopotrivă ca mediu exterior urban și interior ca parcurs spiritual, iar din raportul juriului a rezultat simpatia pentru lucrarea noastră a președintelui său - Fumihiko Maki. Mulți ani mai târziu, în 2011, ascultându-l în cadrul Congresului UIA de la Tokyo, cu conferința sa despre antropologia spațiului nipon, cu titlul „Japanese Modernity: language, scenery and communality”, am conștientizat că prezența sa, atunci, în juriu, nu doar ca arhitect, ci și ca erudit om de cultură, a fost norocul nostru. În schimb, Premiul 1, câștigat de un tânăr coleg japonez, ne-a amintit de vocația de arhitect a lui Constantin Brâncuși, influența acestuia asupra tânărului nipon fiind foarte clară³. Ne-am amintit mereu în anii ce au urmat de exemplul oferit de acest proiect, de capacitatea intrinsecă a limbajului arhitectural de a fi suficient, chiar mai puternic decât o întreagă poveste desenată și scrisă. Luna decembrie a anului 1981 a însemnat Simpozionul „OM, ORAȘ, NATURĂ”, de la Iași, unde, într-o formulă lărgită am expus tema arhitecturii ca oglindire, iar colegul Ioan Andreescu a susținut o scurtă și percutantă luare de cuvânt pe această temă în cadrul simpozionului petrecut în Palatul Culturii, atrăgând simpatia regretaților Dan Hăulică, Aurelian Trișcu, ca și a lui Andrei Pleșu.
Primăvara anului 1982 a fost un nou prilej de a înțelege mecanisme de simbolizare ale arhitecturii cu privire la etape majore ale existenței, cu ocazia concursului organizat de revista Architectural Design cu tema „CASA PĂPUȘILOR”. O temă aparent „nevinovată” ne-a condus către studii antropologice cu privire la copil și copilărie în lumea tradițională pe de o parte și cea burgheză pe de altă parte, conducându-ne în final către temele fundamentale ale copilăriei și morții (fig. 3). Basmul „Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte” ne-a fost de folos, mai ales finalul său⁴.

Fig.3

Eseul „De la Geam către Vitraliu”, susținut în cadrul Simpozionului Internațional de Arhitectură de la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, în decembrie 1982, a punctat o dată în plus preocuparea pentru relația arhitecturii cu filosofia, respectiv funcția ei majoră de a fi metaforă, oglindă a unei lumi. O preocupare ce a devenit din ce în ce mai prezentă pentru noi a fost aceea a autonomiei limbajului arhitecturii în raport cu factorii săi de influență, acesta a fost de fapt și laitmotivul invocat de noi încă de la începutul eseului și conferinței, citând din Philip Johnson, în acest sens. Factorii fizici invocați atunci în mediul nostru academic prin ochelarii înguști ai unui funcționalism primar și sărăcăcios ni se păreau neconvingători, eram pe de o parte „formaliști” influențați de spiritul timpului postmodern, pe de altă parte marcați de caracterul organic/tao-metafizic al discursului lui Ștefan Bertalan, profesor pentru noi de studiul formei în anul 2, la Secția de Arhitectură timișoreană.
Perioada abordării temei limbajului arhitecturii într-o cheie fundamentalist ortodox-naționalistă avea să se încheie cu studiile asupra tipologiei bordeiului prilejuite de înscrierea la un nou concurs în anul 1983, organizat de aceeași revistă Japan Architect. Schițele noastre de mandale încrustate pământului puneau accentul nu pe vocația bordeiului de model ecologic - precum se petrece astăzi - ci pe potențialul său simbolic și de atmosferă sacră.
Tot ce a urmat după această etapă fundamentalistă a fost o călătorie grăbită dinspre influențele de tip Aldo Rossi către recuperarea modernității.
Anul 1983 a fost marcant pentru noi datorită concursului „Un teatru pentru turnee” organizat de OISTT la Praga și a celui pentru „Un Muzeu al Arhitecturii” organizat la Gent. În primul caz, am aprofundat ce înseamnă acest tip de program (teatru Italian, Elisabetan, NO, Kabuki etc.), pe de altă parte, a fost un exercițiu de arhitectură de tip „landscape” pornind de la un tablou al lui De Chirico și interpretând unul dintre siturile cele mai interesante ale Timișoarei, cel din spatele Hotelului Continental (fig. 4).

Fig.4

Fig.4

Era în anul în care grupul nostru iniția expoziția și simpozionul „Timișoara, topos și adecvare”, reinterpretarea specificului orașului, regenerarea locurilor sale din Cetate fiind subiecte majore de preocupare⁵. Al doilea caz a însemnat o foarte interesantă meditație asupra istoriei și viitorului acestui tip de program - Muzeul Arhitecturii - și a fost prilej pentru reflecții neașteptate pentru acele vremuri cu privire la devenirea sa în contextul nașterii noii lumi digitale. Era în 1983 și aveam intuiții „orwelliene” despre un network promițător pe de o parte, purtător de cultură și informație muzeală la domiciliu, materializată holografic, dar totodată plin de pericole tributare unui potențial de control absolut (fig. 5)⁶.

Fig.5

Fig.5

În aceeași perioadă am avut ocazia să vedem filmul „Blade Runner”, al lui Ridley Scott. Proiectul nostru pentru concursul „Stilul Anului 2000” organizat de Japan Architect, în anul 1984, a fost vădit influențat de acest film: ne-am imaginat o arhitectură total imersată, subterană, trimițându-și doar semnalele digitale, lasere și holograme la suprafață - o transformare radicală a limbajului arhitectural (fig. 6)⁷.

Un nou concurs - „A dwelling for today”, organizat de revista Architectural Design în 1986, ne-a prilejuit redescoperirea modernității, reinterpretarea ei într-o cheie relativ nouă, intuind un concept ce se înfiripa atunci, cel de „global container”. A rezultat un model de locuire flexibil pe dinăuntru, cu spații intermediare pe dinafară, generate de interstițiile oferite de raportul complex înveliș-conținător „homely” și conținutul „a la Mies”. A fost un prilej de punere în relație a două teme ale limbajului arhitectural, un asamblaj interesant (fig. 7)⁸.

Fig.7

În anii care au urmat, studiile asupra înnoirii limbajului arhitectural au continuat, conceptul de „Nautilus” născut în cadrul conversațiilor noastre a generat frumosul proiect (premiat) al lui Ioan Andreescu și Dan Dăncilă pentru concursul cu tema „O locuire poetică”, de la București, din anul 1988 (fig. 8).

Fig.8

Exercițiul complex de a imagina programe complexe, desfășurat timp de aproape un an, în cadrul Institutului IPROTIM, cu ocazia proiectului pentru Centrul Cultural din cadrul marelui proiect de Centru Civic Timișoara⁹ ne-a dat curaj a ne înscrie, în anul 1989, la marele concurs organizat de UIA pentru Centrul Multifuncțional TOKYO FORUM. Aprofundarea unei teme complexe livrate de către organizatori în patru volume, înțelegerea mecanismelor de funcționare ale unui ansamblu de 150.000 mp atât ca organizare spațială și funcțională cu multiple scenarii de utilizare, situat între zona Palatului Imperial și cartierul Ginza în Tokyo, a însemnat un efort consistent desfășurat pe luni de zile, în primăvara și vara anului 1989 (fig. 9)¹⁰ și a fost un prilej excelent de a lucra și cu colegi din generații diferite.

Fig.9

În ceea ce mă privește, acest concurs a fost prilejul de a aprofunda teme legate de specificul nipon cu privire la spațiu și arhitectură prin intermediul unor cărți și studii aflate atunci la îndemână, precum studiile asupra Spațiului MA ale lui Günter Nitschke, eseuri și texte ale lui Arata Isozaki sau Kisho Kurokawa. Pentru mine, acestea au fost germenele a ceea ce avea să se petreacă ulterior, respectiv studiile de antropologia spațiului, ce au contribuit la realizarea lucrării mele de doctorat zece ani mai târziu¹¹.

Anul 1990 nu a constituit pentru mine și colegii mei un prag. Preocupările noastre anterioare au continuat, studiile cu privire la spațiul eclezial și posibila sa înnoire din anii ‘90 erau urmarea firească a preocupărilor noastre din deceniul opt. Concursurile din 1992 pentru Marea Catedrală Greco-Catolică din Cluj-Napoca (fig. 10)¹² sau cel din 1993 pentru Biserica Martirilor din Timișoara (fig. 11) o dovedesc cu prisosință¹³.

La fel și preocupările legate de spațiul nipon, concursul pentru NARA CIVIC HALL din 1991-1992 fiind, de asemenea, un exercițiu extrem de interesant pentru noi, în care soluția noastră, un mare conținător deschis precum un uriaș templu Shinto integra diferitele spații de spectacole/conferințe cu volumele lor autonomizate, realizând un peisaj reliefat acoperit (fig. 12)¹⁴. Premiul 1 avea să fie câștigat de laureatul din acest an al Premiului Pritzker, Arata Isozaki, cu o soluție de conținător global eliptic și complet încapsulat.
Un moment interesant l-a constituit concursul pentru amenajarea Pavilionului României de la Expo Mondială de la Sevilla din 1992.

Atunci am ajuns până în finală, reinterpretarea noastră a temei Columnei lui Traian, influențați de Salvador Dali, nu a convins juriul Uniunii Arhitecților, fiind preferată soluția mai cu picioarele pe pământ a lui Alexandru Andrieș¹⁵.
La fel, concursul din 1993 pentru regenerarea Pieței 700, din Timișoara (avându-l laureat pe Șerban Sturdza și Prodid), ne-a prilejuit¹⁶ un exercițiu de imaginație situat pe două paliere, cel legat de fluxul principal de mișcare pietonală pe direcția Centrul Istoric-vestul orașului și cel legat de materializarea soluției cu ajutorul unei structuri ușoare, reversibile, de oțel și acoperire cu membrană tensionată (fig. 13).

Este foarte interesant de analizat ce s-a petrecut de atunci încoace pe acel loc, în ce măsură propunerile din cadrul concursului au avut vreo relevanță. Pentru noi, acel proiect a avut o urmare prin ricoșeu, administrația locală de atunci dorind să dezvolte cu noi, într-o altă piață, un concept similar, ceea ce s-a și petrecut. Așa a apărut, în 1996, în Piața Badea Cârțan din Timișoara lucrarea noastră realizată împreună cu regretatul prof. dr. ing. Victor Gioncu, secondați de proiectanții de detaliu al membranei tensionate Horst Dürr și Reiner Essrich. Lucrarea a fost premiată de UAR în 1996 și a fost apreciată în mod deosebit de către comisarul Bienalei de la Veneția din același an, regretatul Hans Hollein. Atât lucrarea de concurs pentru Piața 700, cât și urmarea sa au marcat o nouă etapă a cercetării noastre prin proiect, cea legată de relația organică, intrinsecă, dintre expresie și structură, continuând mai vechile noastre preocupări legate de regenerarea țesutului urban tradițional timișorean într-o manieră contemporană, opusă abordării de tip pastișă, încrezătoare în inovarea inteligentă ce nu poate decât să potențeze prin contrast, în cazul Pieței Badea Cârțan și prin înrămare, ambientul tradițional. Cât despre Piața 700, realizând acolo City Business Centre, am reluat printr-un proiect de regenerare urbană intitulat „Poarta către Centru” vechea temă a penetrării Cetății dinspre vest, mizând pe o abordare de tip landscape.
Închei nu înainte de a scoate în evidență că, în pofida noilor vremuri în care constrângerile ideologice au făcut loc alergării grăbite și contracției temporale, presărate de multiple comenzi și lucrări de arhitectură realizate, am continuat din când în când diferite concursuri în România și Germania. Mă refer la cele pentru programe de învățământ în Germania (1993, 2010) sau la cele de regenerare urbană din Timișoara, precum cel pentru THE OFFICE din Cluj-Napoca, din 2012, sau cel de anul trecut (concurs cu invitați) destinat unui loc important din oraș - vechiul Abator (fig. 14)¹⁷.

Și aceste lucrări au fost prilej de cercetare, de la aprofundarea conceptului german de „Ganztagsschule”¹⁸ până la acomodarea la problemele și specificul orașului Cluj, sau studiul istoriei urbanistice a Timișoarei și cercetarea unui loc din oraș și a unui monument - vechiul abator proiectat de László Székely - și a potențialului său de refuncționalizare și restaurare.
Precum practicarea unor sporturi de echipă, concursurile au solicitat eforturi concentrate, au fost prilej de lucru în echipă, de dialog și cercetare prin proiect. Privind retrospectiv, acestea s-au dovedit momente importante ale destinului nostru profesional, cu efecte pe termen lung, inclusiv cristalizarea biroului nostru, începând din 1990. Fenomenul este în desfășurare, lucrăm chiar în acest moment la alt concurs de regenerare urbană cu invitați, pentru o zonă dintr-un oraș din România, iar amplul proiect ISHO din Timișoara (în curs de edificare) în care suntem angrenați din 2015 este un concurs prelungit, perpetuu, presărat, din când în când, cu câte un workshop, cu mai multe echipe de arhitecți angrenate, având șanse să devină un parc de arhitectură diversificat și un nou țesut urban timișorean cu un specific aparte (fig. 15)¹⁹.

NOTE

1 Printre participanți erau și soții Alisson și Peter Smithson, încă nu se practicau bariere de vârstă.
2 Florin Colpacci, Ioan Andreescu, Vlad Gaivoronschi, Adrian Ionașiu, regretatul Claudiu Panaitescu.
3 Revista „Japan Architect” nr. 1/1982.
4 În „SENTIMENTUL ROMÂNESC AL FIINȚEI”, C. Noica apelează la trei momente esențiale ale culturii noastre în scopul definirii temei sale, alături de Brâncuși și Eminescu, referindu-se la acest basm.
5 Proiectele noastre de diplomă din 1982 au regenerat situri sensibile în țesutul tradițional timișorean din Cetate, publicate în revista „Arhitectura” nr. 4, 6 /1983.
6 Eseul ce a însoțit desenele este cuprins în volumul „Andreescu & Gaivoronschi - Identitate și Alteritate în spațiul urban”, editat în 2009 de Fundația Arhitext, p. 55-58.
7 Ioan Andreescu, Vlad Gaivoronschi, Adrian Ionașiu, Ion Barbu.
8 Ioan Andreescu, Vlad Gaivoronschi, Adrian Ionașiu - lucrarea a fost publicată în revista „Arhitectura” nr. 2-3/1989 și imaginea machetei se regăsește pe afișul Trienalei East Centric.
9 Coordonat de arh. Șerban Sturdza, Premiu Național al Uniunii Arhitecților 1987.
10 Proiectul nostru a trecut de prima triere a Comisiei tehnice, rămânând între primele 111 proiecte din cele 400; în Catalogul concursului figurăm alături de nume importante ale arhitecturii din ultima jumătate de secol precum Rafael Viñoly - Premiul 1, James Stirling - Premiul 2, Kiyonori Kikutake, Chistopher Alexander, Richard Rogers, Zaha Hadid, Hans Hollein, Shinichi Okada, Yona Friedman, Axel Schultes, Wilhelm Holzbauer, Zvi Hecker, Gilles Perraudin, Andrea Branzi, Justus Dahinden, Mark von Gerkan, Heikki Siren, Tony Fretton, Matthias Sauerbruch, Juhani Katainen etc.; dintre români îi amintesc pe Florin Biciușcă, Albin Ștefan Toth, Marcel Crișan, Adrian Bold, Adrian Nicolae etc.; colectivul nostru a fost format din Vlad Gaivoronschi, Ioan Andreescu, Adrian Ionașiu, regretatul Pompiliu Alămorean și Mircea Morovan.
11 „Matricile spațiului tradițional”, Editura Paidea, 2002.
12 Ioan Andreescu, Adrian Ionașiu, Mircea Morovan și studenții Marius Miclăuș și Lucaci Beatrice.
13 Premiul 3 - Vlad Gaivoronschi, Adrian Ionașiu și studenții Sorin Ciurariu, Nicolae Porime.
14 Vlad Gaivoronschi, Ioan Andreescu, Geta Trâmbițaș și colectiv de studenți.
15 Revista „Arhitectura” nr. 1-6/1992.
16 Premiul 3 - Vlad Gaivoronschi, Ioan Andreescu, Adrian Ionașiu și colectiv de studenți.
17 Lucrarea semnată de Vlad Gaivoronschi, Ioan Andreescu, Mihai Danciu, Simina Cuc, Răzvan Dinu, Marian Râță, Cătălin Gavrilescu, Ovidiu Gabor, Ovidiu Micșa, Monica Manase, Patricia Murar, Bianca Ruxanda, Zeno Ardelean a însemnat un imens efort, materializat în planșe, două machete, un film și simulări 3D ce se regăsesc pe site-ul andreescu-gaivoronski.com sub numele oferit de noi lucrării - Zenit Views; a fost prezentată în cadrul Concursului de proiecte UIA - BAKU 2019.
18 Proiectul pentru San Andreas Gymnasium din Schweich, 2010 - Învățământ cu orar prelungit, cu o programă favorabilă socializării, voluntariatului etc., publicat în „Arhitext” nr. 2/2013; proiectul a fost realizat de biroul nostru în parteneriat cu arhitecții Schon Consuela și Sebastian din Trier.
19 Alături de biroul nostru (urbanism, coordonare generală și landscape, pod rutier, rezidențial, hotel) sunt implicați în proiect arhitecții de la ADNBA (rezidențial), Atelier 21 (birouri și rezidențial), Bogdan Zaha (pod pietonal, landscape), Blocher und Partners (design interior hotel).

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR.5-6/ 2019
CONCURS