RDW

Dosar comentat Buzeşti – Berzei – Uranus. Hanna DERER

Hala Matache

Adrian BĂLTEANU intervievează specialiști implicați în documentarea și elaborarea studiilor în proiectul Dublarea Diametralei Nord-Sud Buzești – Berzei – Uranus

Adrian Bălteanu: În primul număr al revistei din acest an am avut un „Dosar mut” cu fotografii ale zonei Buzeşti – Berzei, mai puţin cu clădirile valoroase ce s-au pierdut sau sunt în pericol a se pierde, cât mai mult ilustra atmosfera instaurată de şantierul de acolo. Cum aţi comenta acest dosar?

Hanna Derer: Derulând în memoria vizuală sau în cea fotografică imagi­nile acestei operaţiuni, constat câteva lucruri: prezenţa unor valori culturale ce au rămas izolate, deci vulnerabile, şi un fond construit care nu întodeauna se află într-o stare fizică foarte proastă, care să justifice înlocuirea. De multe ori vorbim de clădiri-parter sau parter şi un etaj, dar sunt şi unele care au fost eliminate deşi aveau suprafeţe desfăşurate mai mari. În aceste condiţii, mă întreb dacă există studiul care să fi luat în conside­rare necesarul de a mări suprafaţa construită desfăşurată în acest areal al oraşului Bucureşti. Cu alte cuvinte, chiar există acest necesar de locuinţe şi clădiri de birouri? În final mă întreb, fără să ţin cont dacă este vorba de o investiţie publică, privată sau în parteneriat public-privat, dacă tot acest efort, până la urmă economic, de eliminare a unor clădiri, încă în stare să reziste decenii, este justificat? Se poate răspunde că mobilul întregii operaţiuni nu a fost necesarul de suprafaţă desfăşurată construită superioară, ci rezolvarea problemelor de trafic. Din acest punct de vedere, mărturisesc, mă aflu într-o dilemă: pe de o parte, însuşi şeful de proiect, prof. dr. arh. Constantin Enache, afirmă public că este imperios necesar să ajungem în 20 de minute cu maşina de la Piaţa Victoriei în zona Uranus, iar pe de altă parte, tot el a afirmat că motivul principal al acestei operaţiuni urbane nu au fost problemele de trafic, ci necesitatea de a crea o zonă care să inspire securitate atât locuitorilor (care nu ştiu în ce măsură mai locuiesc sau vor mai locui aici), cât şi investitorilor. Pot să accept şi ideea conform căreia ambele motive au fost importante, dar consider că pentru un astfel de efort şi pentru astfel de costuri ar fi fost util şi un calcul al necesarului real de suprafaţă desfăşurată construită.

A.B.: Cum apreciaţi momentul în care ne aflăm în realizarea dublării diametralei nord-sud?

H.D.: Din punctul meu de vedere, situaţia actuală din teren, prin inter­venţiile realizate, a depăşit punctul în care ar mai exista o cale de întoar­cere. Pierderile de ţesut urban istoric sunt atât de mari, lucrările la reali­zarea arterei sunt atât de avansate încât îmi este greu să-mi imaginez că s-ar putea reface ceea ce s-a distrus, chiar dacă România ar fi un stat cu mult mai bogat decât este. Consider că, în acest moment, avem de-a face cu trei mize, pe care le menţionez în ordinea scării locului şi în ordi­nea cronologică în care ele ar trebui să se desfăşoare, şi nu în ordinea importanţei, căci le consider, practic, echivalente ca semnificaţie. Prima miză este salvarea efectivă a acelor imobile cu valoare culturală care mai există, a doua ţine de ceea ce se va construi în jurul lor, iar a treia constă în găsirea căilor prin care o operaţiune de acest gen să nu se mai repete. Nu vrem să ne mai confruntăm cu acest gen de situaţie, indiferent dacă este vorba de salvarea resursei culturale sau de felul în care operaţiunea dublării diametralei nord-sud a fost pusă în practică, atât din punctul de vedere al proiectării, cât şi din punctul de vedere al modului în care seria de proiecte ce o vizează a fost transpusă în realitate.

A.B.: Care sunt punctele principale ale acestor trei mize?

H.D.: Dintre imobilele care trebuie salvate sigur că primul pe listă este Hala Matache, care şi-a dovedit, în urma unui studiu, calităţile de monu­ment istoric, chiar de interes naţional, nu doar de interes local, cum este clasat în prezent. Hala, din nefericire, fiind nu doar „atractivă” din multe puncte de vedere, ci şi mare şi nu foarte simplu, dar nu imposibil, de supravegheat, este, după cum putem constata, supusă unor spolieri permanente. Extrem de grav este faptul că au început să dispară părţi din structura metalică originală, care datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea, din primele două etape de construcţie. Halei i se adaugă şi alte clădiri cu valoare culturală, aflate nu neapărat în prima linie a dublării diametralei, ci mai cu seamă în adâncimea zonelor construite protejate traversate de intervenţie sau de zona ei de impact – şi nu este vorba doar de monumente istorice care au supravieţuit demolărilor datorită regimului juridic de protecţie. Aceste clădiri aflate în adâncimea zonelor construite protejate, chiar dacă sunt în continuare locuite, sunt, în acest vid urban, la fel de vulnerabile ca şi cele din prima linie. Astfel, intrăm deja în sfera celei de a doua mize dintre cele enunţate. Pentru efectiva salvare şi punere în valoare, atât a monumentelor istorice izolate rămase pe traseu, cât şi a acestor imobile care contribuie la resursa culturală a orașului, este extrem de important ce urmează să le înconjoare.

Din aceste punct de vedere, în ceea ce priveşte suprafaţa construită des­făşurată pe care o propune dl prof. dr. arh. Constantin Enache, din ulti­mele planşe pe care am avut ocazia să le văd în prezentarea publică a Dominiei Sale (în februarie 2011), având deci certitudinea că mă aflu în faţa stadiului cel mai recent al proiectului, am înţeles că, în principiu, se doreşte un regim de înălţime format din parter şi şase etaje, ceea ce înseamnă mai mult decât o dublare a suprafeţei construite desfăşurate care a existat anterior operaţiunilor de demolare. Pot să înţeleg că pentru o arteră cu un prospect generos fronturile nu pot avea un regim de înălţime scăzut, deşi există exemple apreciate, precum Şoseaua Aviatorilor. Poate aici nu ar fi fost locul unei artere de promenadă, cum a fost cu certitudine gândită iniţial Şoseaua Aviatorilor, ci al unei artere de circulaţie cu un caracter dinamic. În consecinţă, se impun fronturi ceva mai înalte în raport cu lăţimea străzii, dar cât de înalte? Cine şi cum defineşte această înălţime? În zonă au existat intervenţii interbelice, P+3 – P+5, dar astfel de clădiri reprezentau excepţia. Dacă ar trebui să mă hazardez în a spune, la o primă vedere, care ar fi regimul de înălţime optim, cred că un P+3, în condiţiile unui parter de utilizare publică, deci mai înalt, ar fi suficient. În plus, poate că acest regim de înălţime este mai realist în raport cu nece­sarul real de suprafaţă construită desfăşurată.

De asemeni, un alt aspect fundamental în ceea ce priveşte viitorul context al monumentelor istorice şi al zonelor construite protejate este ritmul în care se desfăşoară frontul străzii. Apelez din nou la Şoseaua Aviatorilor, care indică faptul că o arteră urbană (fac abstracţie de caracterul iniţial de promenadă) nu trebuie să aibă neapărat frontul continuu. Un front continuu, chiar cu parcele mai generoase, generează totuşi un ritm relativ alert de lectură, o succesiune rapidă a imaginilor percepute parcurgând traseul. În zona dublării diametralei, prin evoluţia istorică, fronturile au fost formate din parcele şi deci clădiri cu o lungime de faţadă, nu reduse, ca în Lipscănie, ci medie. Există temerea că acest tip de front va fi înlocuit cu unul format din clădiri cu faţade foarte lungi, ceea ce va schimba ritmul de desfăşurare al fronturilor şi va induce, probabil, senzaţia de monotonie, cum se întâmplă pe Victoria Socialismului, unde, în plus, mergând, ai sentimentul că nu avansezi pentru simplul motiv că toate faţadele arată aproape la fel.

Pentru evitarea unor astfel de situaţii care nu sunt de dorit în Bucureşti, există, desigur, instrumente ale proiectantului, care poate limita regimul de înălţime şi lungimile de faţadă, şi există, cel puţin teoretic, instrumente pe care le poate utiliza proprietarul terenului, care brodează traseul, în acest caz primăria. Nu îmi este, recunosc, limpede ce anume a achiziţionat PMB, nu am avut ocazia să analizez atât de în detaliu planşele şi, în orice caz, nu îmi amintesc să fi avut ocazia să văd o planşă referitoare la circulaţia proprietăţilor imobiliare. Am observat însă situaţii în care clădirile au fost demolate pe jumătate, părţile nedemolate continuând să fie utilizate, ceea ce mă face să consider că este posibil ca primăria să fi achiziţionat strict spaţiul necesar arterei. În acest caz se naşte întrebarea: „Unde se vor desfăşura fronturile continue de P+6 propuse de proiectant?” sau „care este strategia de obţinere în lungul arterei a unor parcele construibile, construibile în ce condiţii şi de către cine?”. Sperând că aceste aspecte au fost şi sunt luate în considerare, caz în care circulaţia terenurilor va fi o operaţiune clară, este de dorit să nu se producă un regim de înălţime excesiv în raport cu cel mediu specific zonelor construite protejate şi nici fronturi cu un ritm extrem de lent de la o faţadă la alta.

A.B.: Vă rog să spuneţi câteva cuvinte despre clădirile de patrimoniu afectate direct de dublarea diametralei, mai exact despre cele care trebuie să elibereze amplasamentul pentru realizarea acesteia.

H.D.: La o primă vedere, se poate crede că, dintr-o pură întâmplare, de-a lungul unei aceleiaşi străzi, la câteva sute de metri distanţă, în timp, au apărut clădiri deosebite. În cazul celor trei monumente istorice rămase pe str. Berzei (Hala Matache are adresa poştală în Piaţa Haralambie Botescu, dar faţada ei principală participă la traseul străzii Berzei), din cercetările desfăşurate rezultă clar că nu a fost vorba de o întâmplare. Foarte pe scurt (detaliile şi demonstraţia fiind cuprinse într-un articol care va apărea în următorul număr al „Revistei Monumentelor Istorice”), după construirea Gării de Nord, primăria, conştientă că această parte de oraş nu poate rămâne una de vii şi livezi, a identificat sau a intuit vadul comercial care se afla încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea la intersecţia dintre străzile Berzei şi Popa Tatu şi s-a decis, în 1886, să îi dea o formă modernă. Iniţial, acest spaţiu trebuie să fi fost unul de tip „mai­dan”, în sensul originar al cuvântului (suprafaţă neconstruită utilizată în sens comercial, dar nu numai). În consecinţă, primăria nu şi-a asumat o investiţie riscantă, pentru că nu a făcut decât să fructifice un vad comercial existent şi pentru că se baza pe un parteneriat public-privat, avant la lettre, nescris, în care primăria şi comunitatea funcţionau la unison. Dovada acestei afirmaţii sunt celelalte două monumente istorice de pe Berzei, la numărul 89, la circa 250 m sud de Hala Matache, şi la numărul 81, la alţi aproximativ 250 m de numărul 89.

Clădirea din str. Berzei 89 a fost, de când s-a construit, o brutărie, iniţial probabil o clădire exclusiv sau preponderent parter, care, în trena Halei Matache, a avut un succes atât de mare încât a căpătat, foarte curând după prima etapă de construcţie, nu doar un etaj, ci şi o formă luxoasă. Mă refer nu doar la arhitectura de exterior, păstrată in situ până în urmă cu câteva luni, din care acum, din păcate, se mai pot vedea doar câteva fragmente, ci şi la elemente de arhitectură de interior: ancadramente de uşi, oglinzi de stucatură la plafoane etc.; pe scurt, o arhitectură extrem de bogată. Nu am avut ocazia până acum, în Bucureşti, să văd un ancadrament de uşă neobaroc atât de complex ca acela de aici. Este evident că doar succesul financiar al brutăriei a putut genera acest gen de remodelare. Iniţiativa punctuală a primăriei de a construi Hala Matache a atras mici întreprinzători – ca acela localizat în strada Berzei la numărul 89 – care, profitând de impactul halei, au îmbogăţit funcţional această parte de oraş. În schimb, astfel de mici întreprinzători au întors o parte din beneficii asupra zonei însăşi. Este şi cazul micii brutării în discuţie care a ocupat nişa liberă – este cunoscut şi susţinut de documente faptul că avea ca funcţiune principală comerţul cu produse din carne – care a fost etajată şi a căpătat o arhitectură cu caracter de reprezentare.

La numărul 81 este un exemplu la fel de interesant de joint venture, în care un liber profesionist, arhitectul Anton Schückerle – care, între altele, a proiectat Fabrica de Bere şi Palatul Bragadiru (fiind, deci, un arhitect de succes) –, se decide să investească în zonă, şi anume după 12 ani de la momentul în care primăria investise iniţial în hală şi exact în anul în care aceasta, constatând că efortul în cauză a meritat, o completează în conformitate cu proiectul-tip respectiv. Anton Schückerle, care era atunci proprietarul parcelei din strada Berzei numărul 81, elaborează proiectul depus pentru eliberarea autorizaţiei de construcţie, propunând un imobil de raport. El intuieşte că respectiva parte de oraş se va dezvolta în urma investiţiei constituite de Hala Matache şi îşi încredinţează propria investiţie zonei. În plus, Anton Schückerle nu doar exploatează zona, ci îi oferă ceva în schimb: clădirea rezultată poate că nu este chiar de lux, dar nu este nici una menită speculei imobiliare brute – apartamentele sunt nu doar generoase, ci şi confortabile, iar de arhitectura de calitate, care sper că se mai poate vedea pe teren, nici nu mai vorbim. Ca şi micul brutar din strada Berzei 89, Anton Schückerle, profitând de întreg fenome­nul de dezvoltare a acestei părţi de oraş generat de intervenţia primăriei, se simte dator să dăruiască ceva zonei. De aceea afirm că este vorba de un parteneriat public-privat, avant la lettre, nescris, dar care funcţiona foarte bine, într-o perioadă în care nu exista consultare publică în sensul actual al expresiei, dar în care sunt convinsă că autorităţile locale aveau alte „antene” de a colabora cu populaţia, spre beneficiul ambelor părţi şi, în consecinţă, spre beneficiul oraşului.

A.B.: Ce ne puteţi spune despre celelalte trei monumente afectate direct de proiect, aflate în procedură de declasare?

H.D.: Două sunt (sau au fost) situate pe strada Baldovin Pârcălabu, la numărul 16 şi la numărul 18, al treilea se află (sau s-a aflat) pe strada Cameliei la numărul 24, deci la intersecţia acestor două trasee de circu­laţie. În ianuarie-februarie 2011, când am elaborat studiile de evaluare culturală, nu am mai găsit decât urme infime ale valorii culturale care, cu certitudine, a determinat includerea acestora în Lista Monumentelor

Istorice din 1992. În strada Cameliei este vorba despre o evidentă lipsă de întreţinere a clădirilor, care a făcut să dispară o întreagă arhitectură de exterior. Am mai găsit câteva fragmente pe faţada de sud a edificiului din partea de nord a parcelei, insuficiente însă pentru orice fel de integrare/reconstituire/interpretare. Fragmentele atestă stilul neobaroc, de altă factură decât cel de la Berzei 89, cumva, dacă vreţi, mai transilvănean. Pe corpul de clădire situat pe limita posterioară a parcelei am identificat urme ale unor ancadramente de ferestre inspirate din acea variantă a barocului central european, cunoscut sub denumirea de

Zopfstil. Un alt aspect semnificativ rezidă în faptul că, pe acel loc, a existat la sfârşitul secolului al XIX-lea, un depozit de materiale de construcţie cu vânzare, în condiţiile în care acolo, anterior, la mijlocul aceluiaşi veac, locuiau cărămidari, dulgheri, deci meşteşugari implicaţi în activitatea de construcţie. Practic, imobilul respectiv a reprezentat unul din elementele care au asigurat continuitatea profilului funcţional al zonei, contribuind deci din plin la coagularea identităţii sale culturale. Din păcate, fragmentele purtătoare de resursă culturală găsite au fost prea puţine şi, în consecinţă, a trebuit să propun declasarea.

Pe Baldovin Pârcălabu, la numerele 16 şi 18, vorbim mai puţin de lipsă de întreţinere, cât de intervenţii improprii: eliminarea arhitecturii faţadelor dinspre stradă, posibil şi a celei de interior. Din ce am putut reconstitui mental, clădirile, iniţial, nu erau excepţionale, dar interesante din varii puncte de vedere. Astfel, clădirea de la numărul 18 beneficia de o rezolvare a circulaţiei verticală spre pod şi etajul părţii din spate a edificiului ce atestă dorinţa de confort într-o clădire, până la urmă, realizată cu posibilităţi modeste. La numărul 16 am găsit în subsol un arc dezvoltat pe toată lăţimea casei, pe o deschidere foarte mare pentru o locuinţă obişnuită, care merită investigaţii arheologice, de altfel impuse la finalul studiului. Dat fiind faptul că, în planul Borroczin din 1846 şi 1852, pe locul clădirii actuale este reprezentat un edificiu, nu este exclus ca pivniţa să dateze din prima jumătate a secolului al XIX-lea şi deci să fie martorul unei ocupări a intravilanului, alta decât cea specifică unei zone cu vii şi livezi. Este vorba de o prezenţă urbană însemnată şi, aspect esenţial, o prezenţă urbană laică. Din nefericire şi în cazul acestei clădiri, deoarece restul fusese eliminat sau mutilat prin intervenţii improprii, cu excepţia obligativităţii investigaţiei arheologice, a trebuit să propun declasarea.

A.B.: Referitor la relaţia dintre dublarea diametralei şi zona construită protejată, în prezentarea din urmă cu câteva luni, de la UAUIM, aţi arătat că, potrivit analizei valorice, zona protejată trebuia să se întindă mult mai la vest de diametrală, ceea ce înseamnă că efectele intervenţiei sunt mai mari ca acelea ce ar rezulta la o primă vedere a limitei acesteia.

H.D.: Golurile produse de această intervenţie urbanistică în ţesutul urban se situează în mare măsură pe actuala limită de vest a zonelor construite protejate, devenită lege locală prin PUZ-ul adoptat în anul 2000. Dacă vorbim de prezervarea patrimoniului cultural, limita legală în cauză nu corespunde realităţii din teren. Având în vedere întinderea şi complexitatea oraşului, elaborarea PUZ-ului de Zone Construite Protejate s-a desfăşurat, inevitabil, în două etape. Prima, încheiată în 1997, a identificat porţiunile mari de ţesut urban, care, într-un fel sau altul, încorporau resursa culturală. În unele cazuri erau semnificative din punct de vedere cultural toate componentele ţesutului urban (tramă stradală, parcelar, fond construit, relaţii dintre ele etc.), în altele era semnificativă doar trama stradală sau doar parcelarul etc. A rezultat deci o primă „decupare” a părţilor mari de oraş semnificative din punct de vedere cultural. În zona actualei dublări diametrale au fost identificate o serie de zone construite protejate, poziţionate transversal ei, a căror limită vestică era situată, prin concluziile etapei încheiate în 1997, într-adevăr, la vest de aceasta. Concluzia în cauză a confirmat de altfel rezultatele studiului de delimitare a centrului istoric şi a zonei istorice bucureştene, elaborat cu 20 de ani înainte, care a operat cu o altă metodă de cercetare, relevantă şi ea pentru prezervarea patrimoniului cultural. Încă din 1977, deci, se constatase faptul că valoarea culturală traversa strada Berzei spre V, nefiind vorba, desigur, de valoarea specifică centrului istoric, ci de cea aferentă zonei istorice, care, însă, trebuie înţeleasă nu ca o zonă de protecţie a centrului istoric, ci ca o zonă în care procesul de închegare al valorilor culturale era/este încă în derulare. După douăzeci de ani, în 1997, s-a constatat deci faptul că, într-adevăr, zona istorică „crescuse” spre vest, semn al unei evoluţii fireşti de coagulare a semnificaţiilor culturale.

În favoarea celor afirmate până acum pledează şi Lista Monumentelor Istorice. În anul 2006, când am avut prilejul să elaborez studiul de fundamentare privind resursa culturală pentru dublarea diametralei, am comparat listele din 1992 şi 2004 şi am constatat că, în această parte a oraşului, numărul de monumente istorice de tip imobil crescuse (în timp ce, de exemplu, în Lipscănie scăzuse). Cu alte cuvinte, procesul de închegare al valorilor culturale era în plin progres şi acea parte a zonei istorice (în termenii studiului din 1977) era pe cale să atingă statutul de centru istoric.

În a doua etapă a PUZ Zone Construite Protejate, cea finală din punct de vedere juridic (adoptată în anul 2000), limitele zonelor protejate au fost restrânse. Aproape tot ce traversa în prima etapă străzile Buzeşti şi Berzei spre vest a fost retras pe limitele posterioare ale loturilor estice care bordează aceste străzi. Trebuie menţionat faptul că, în acelaşi timp, se lucra la Planul Urbanistic General şi, după cum se ştie, ideea acestei noi artere era (şi este) cuprinsă în acest document. Se poate deci presupune faptul că „retragerea” limitelor înspre E s-a produs în urma unei negocieri între echipa care a elaborat a doua etapă a PUZ-ului şi echipa care lucra la PUG. Este de subliniat faptul că, în mod obişnuit, astfel de negocieri sunt nu doar normale, ci şi de dorit. Nici cei mai inveteraţi specialişti în domeniul patrimoniului construit nu pretind să se păstreze absolut tot. Aceste negocieri sunt utile nu doar pentru a decide echilibrul optim între conservare şi dezvoltare, ci şi pentru a lămuri motivele care determină o poziţie sau alta. Am avut şansa să particip la astfel de negocieri, invitată fiind în calitate de elaborator al studiului privind resursa culturală de către şeful de proiect, urbanist, şi ele se pot desfăşura benefic pentru toate părţile implicate, incluzând între acestea, evident, şi localitatea respectivă. În cazul dublării diametralei nu am fost solicitată de şeful de proiect să particip la o discuţie. Cum s-a desfăşurat negocierea între PUZ Zone Construite Protejate şi PUG nu ştiu, căci Catedra de Istoria Arhitecturii (din care făceam parte) nu a mai participat la cea de-a doua etapă a PUZ-ului. Pe de altă parte, din câte am înţeles, nu este garantat niciun câştig pentru oraş; însuşi şeful de proiect al dublării diametralei, dl prof. dr. arh. Constantin Enache, a afirmat că, pentru el, miza dublării Diametralei este salvarea Căii Victoriei, dar că nu poate oferi garanţii în acest sens. Profitul unor negocieri (reale) este, în momentul în care toate părţile implicate înţeleg ce se câştigă în schimbul pierderilor, nu atât o opoziţie mai puţin vehementă faţă de proiect, cât regândirea globală a acestuia; de exemplu, specialistul în patrimoniu cultural, care înţelege motivele şi câştigul pentru care ar trebui să renunţe la unele părţi de resursă culturală, poate căpăta o altă viziune de ansamblu, va căuta (în acelaşi oraş) structuri urbane similare şi poate condiţiona pierderile res­pective printr-o valorificare crescută a acestor alte zone (asemănătoare). Nu am întâlnit niciun specialist în patrimoniu cultural care să îşi dorească sufocarea oraşului, pentru simplul motiv că, dacă oraşul paralizează, orice capacitate de a proteja patrimoniul cultural dispare.

A.B.: Ce ne puteţi spune despre a treia miză identificată de dum­neavoastră, nerepetarea unei astfel de intervenţii.

H.D.: După cum am afirmat anterior, a treia miză constă în identificarea căilor prin care pot fi evitate în viitor situaţii similare cu cea aferentă dublării Diametralei. Din acest punct de vedere trebuie luate în conside­rare mai multe aspecte în cazul cărora ar trebui, probabil, instituite cumva nişte „bune practici”. Astfel, chiar dacă în procedura de consultare publică dedicată PUG-ului nu s-a opus nimeni unei propuneri cuprinse de acesta, în momentul în care chiar şi un singur studiu de fundamentare pentru PUZ-ul aferent ajunge la concluzii care nu susţin operaţiunea respectivă, negocierile menţionate anterior, dintre specialiştii în cauză, ar trebui să aibă loc în mod obligatoriu. De asemeni, aceştia ar trebui să se prezinte în faţa beneficiarului cu o poziţie unică sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, punctele de vedere divergente ar trebui aduse la cunostinţa sa, in extenso şi în timp util. Apoi, fundamental ar fi ca deci­dentul să îşi asume răspunderea pentru hotărârea adoptată şi, în plus, această asumare ar trebui făcută publică. Din acest punct de vedere, ar trebui revizuită şi formula avizelor tehnice, cel puţin în ceea ce le priveşte pe cele emise de către autorităţile abilitate în acest sens în domeniul prezervării patrimoniului cultural. Afirm acest lucru pentru că, în acest moment, indiferent de propunerea formulată de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, textul avizului este de genul: „Documentaţia a fost analizată în şedinţa din data de… Se emite aviz…”, fără deci ca, în documentul respectiv, să fie consemnată opinia comisiei şi, dacă e cazul, că – dat fiind caracterul consultativ al acesteia – altcineva a decis avizul emis. Nu în ultimul rând, ar trebuie (totuşi) asigurată coerenţa procesului de avizare astfel încât Comisia Tehnică de Urbanism să nu se mai pronunţe în absenţa avizelor de specialitate, cum este cel al Ministerului Culturii. De asemeni, în cazul operaţiunilor de anvergură, ar trebui aplicată o modalitate prin care, în orice moment al procesului de avizare, să fie pus la dispoziţie proiectul de ansamblu, complet şi actualizat, şi nu doar diferitele părţi care fac obiectul avizării în momentul respectiv. Ar fi multe de spus şi în legătură cu execuţia, cel puţin în ceea ce o priveşte pe cea consumată pentru dublarea diametrală, dar, dat fiind faptul că nu cunosc toate detaliile, este preferabil să nu mă pronunţ. Sunt însă conştientă de faptul că toate aceste propuneri înseamnă un nece­sar de timp mai mare şi care nu neapărat convine unei agende poli­tice, dar, pe de altă parte, calitatea unei localităţi nu poate fi obţinută prin „scurtături”. În fine, pentru a reveni la „studiul de caz” reprezentat de dublarea diametrală, ar fi interesant de aflat cât îl costă pe contribuabilul bucureştean procesele legate de aceasta.

 P.S. De altfel, între momentul în care am avut ocazia de a purta această discuţie (31 mai a.c.) şi cel în care am avut ocazia să revăd transcrierea ei, PUZ-ul dedicat dublării Diametralei N-S a oraşului Bucureşti a fost declarat ilegal de Tribunalul Bucureşti pe 12 aprilie şi, pe 16 iunie, de către Curtea de Apel Bucureşti.

 

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog