RDW

Premise teoretice ale inițierii unei metode de investigare a imaginii spațiului arhitectural-urbanistic

Spaţiul urban contemporan dezvoltă şi prezintă semnificaţii multiple în funcţie de sistemele de referinţă la care ne raportăm în încercarea de a-l decodifica. Arhitecţi, urbanişti, sociologi, antropologi, etnologi, istorici, filosofi, artişti contribuie cu viziuni şi metode specifice menite să identifice, să evalueze şi să expliciteze layer-ele care compun concomitent mediul urban într-un veritabil palimpsest, modul lui de a se produce şi a se reproduce cu fiecare mişcare a celor care îl parcurg şi care îl utilizează descoperindu-l, locuindu-l, modificându-l şi abandonându-l spre a-l redefini, dinamic, sub o noua formă, rezultat al acestor acţiuni reciproce. Astfel se evidenţiază dificultatea poziţionării specialistului arhitect şi urbanist prin considerarea concomitentă a „omului recent1 şi a „omului modern2, Oraşul fiind programatic conceput pentru „mâine“, dar necesar a răspunde solicitărilor locuitorilor în prezent, constrâns să reconcilieze toate straturile sale temporale, prin asimilarea naturală a propriei „modernităţi“.

Delimitarea care evidenţiază raţional două categorii complementare, a conceptorilor – a celor care gândesc oraşul, care îl organizează, care decid, care îl pun în operă, şi a utilizatorilor – a celor care îl „trăiesc”, îl folosesc, îl activează şi îl adaptează, care îl „consumă”, trebuie să fie conştientă de rolul celor din urmă de a defini şi de a-şi asuma transformarea continuă a spaţiului comunitar, a ceea ce devine acesta prin apropriere şi utilizare. Limitele procesului de concepţie în arhitectură şi urbanism sunt atinse în momentul în care după „ordinea imaginată (n.r. – de aceştia) se instaurează ordinea naturală a lucrurilor”, amintind faptul că Louis Kahn pleda pentru afirmarea ordinii naturale a lucrurilor în formula „ceea ce spaţiul vrea să fie3. Se deschide astfel problematica limitării demersului arhitectural privit dialectic prin prisma a ceea ce este măsurabil şi nemăsurabil, natura fizică a lucrurilor fiind o entitate comensurabilă, în timp ce trăirile şi aspiraţiile oamenilor constituie un domeniu dificil de cuantificat.

Domeniul arhitecturii şi urbanismului consideră aspiraţiile subiective ale individului, relevate prin norme – aproape exclusiv pe palierul dimensiunii estetice, de reprezentare a spaţiului. Individul ca receptor de imagine s-a constituit prin excelenţă un subiect de studiu al psihologiei spaţiului. Însăşi definirea arhitecturii care glisează între termeni ca „folositor” şi „frumos” evidenţiază nevoia considerării subiectului uman nu numai ca utilizator şi receptor de imagine, dar şi ca autor al propriei realităţi. Dinamica particulară a relaţiei spaţiu construit – existenţă umană, exprimată şi manifestată în timp, se constituie într-o zonă semnificativă şi necesar a fi cunoscută şi înţeleasă prin mijloace sensibil adaptate. Rem Koolhaas evidenţiază aceste aspecte atunci când afirmă faptul că „valorile cele mai intime ale profesiunilor noastre sunt foarte vechi, adesea bimilenare. Ele au devenit improprii pentru a sesiza evenimentele în derulare, această accelerare a lucrurilor4.

În contextul tematic astfel explicitat, constituirea şi implicarea unei metode de studiu eficiente, structurate, racordată la nevoia de cunoaştere a mecanismelor şi consecinţelor condiţiilor dinamice de utilizare ale spaţiului public care îl (re)definesc constant şi imprevizibil – relevă necesitatea implicării unor instrumente adecvate, adaptate dimensiunii anticipative şi de evaluare – ca elemente esenţiale ale procesului de concepţie-proiectare în arhitectură şi urbanism. Din acest punct de vedere, problematica individului şi a colectivităţii se deplasează, astfel, din sfera funcţiunii obiective, a utilizării spaţiului construit, în cea a însuşirii şi a reprezentării sale subiective, acest fapt impunând cunoaşterea şi aprofundarea subiectului uman şi ca receptor de imagine, prin prisma interacţiunii dintre acesta şi spaţiul construit.

Parcurgerea noţiunilor care caracterizează spaţiul urban necesită o abordare riguroasă, prin disocierea planurilor care îl alcătuiesc, considerând atât componentele sale configurativ-spaţiale (obiective), cât şi cele care descriu condiţiile sale de utilizare (în planul percepţiei subiective). Analiza acestor planuri este în măsură să evidenţieze subiectul practicilor de investigare, sintetizate prin analiza conceptelor referitoare la imagine, care va dobândi o dublă conotaţie – atât ca reprezentare mentală a cadrului urban, cât şi ca rezultat efectiv al observării.

Noţiunea de Imagine este cea care vine să „încarce” de sens, prin prisma experienţei reprezentării spaţiale, relaţia utilizatorului cu cadrul-suport al existenţei sale. Se poate evidenţia astfel condiţia individului dintr-o dublă perspectivă, atât ca utilizator – ca prezenţă explicită în spaţiul construit şi componentă a spaţiului social, cât şi ca receptor de imagine, prin proiecţia spaţiului la nivelul proceselor de reprezentare mentale proprii. Trecerea de la realitate la imagine se realizează prin filtrarea informaţiilor, fiind un proces care depinde de constrângeri subiective şi de motivaţii personale.

Exerciţiul mental subiectiv şi individual care deter-mină procesul percepţiei, prin implicarea memoriei – relaţionată cu factorul timp, creează o imagine a spaţiului specifică fiecărui receptor, diferită pentru acelaşi cadru spaţial real, în funcţie de subiect. Percepţia este un fenomen complex ce implică nu numai relaţia la nivel senzorial cu mediul înconjurător, ci şi cultura, personalitatea subiectului şi tipul de transmitere a mesajului.

Citiți textul integral în nr 4/2012 al revistei Arhitectura.

NOTE:

1. Problematica „omului recent” este analizată de H.-R. Patapievici în lucrarea Omul Recent, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001.

2. Hannah Arendt vizează problema reconsiderării dimensiunilor acţiunii umane şi a lumii aparenţelor în lucrarea Condition de l’homme moderne, Editura Calmann-Lévy, Paris, 1961.

3. Vladimir Nicula, în lucrarea Intimitatea temporară a spaţiului public, sintetizează consideraţiile lui Robert Twombly din prefaţa la Louis Kahn – Essential Text, Editura Robert Twombly, W. W. Norton & Company Inc., New York, NY, 2003, p.10.

4. Cf. Rem Koolhaas, într-un interviu acordat lui Jean Michel-Place.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog