alege_allplan

Interviu cu arhitectul Emanoil Mihăilescu, fost deținut politic

„Din păcate, totul este astăzi literatură deoarece este greu să descrii cu adevărat mizeria, foamea, frigul și toate umilințele îndurate.”

Arhitectul Emanoil Mihăilescu s-a născut pe 16 decembrie 1935, la Bucureşti, într-o familie de mici meseriași. Absolvent al Liceului „Titu Maiorescu”, urmează cursurile Facultății de Arhitectură între 1953-1958. Este arestat, pe 18 septembrie 1958, ca fiind membru al „organizației Rugul Aprins”. Timp de 5 ani face detenţie politică la Jilava, Periprava, Salcia, Stoenești, Gherla.

Din 1963 lucrează ca proiectant la Institulul Proiect București, iar trei ani mai târziu primește dreptul de a-și relua studiile la Facultatea de Arhitectură, absolvind în 1968.

În același an este repartizat la IPCM, unde participă la elaborarea unor studii și oferte pentru Iran, Egipt și URSS și realizează proiecte de hale industriale și construcții auxiliare tehnico-administrative, cum ar fi: Întreprinderea Mecanică Bistrița, Întreprinderea Mașini Agregate Iași, Întreprinderea Unirea Cluj, Întreprinderea de Orologie Arad, Întreprinderea Mașini Agregat Sf. Gheorghe, Întreprinderea Steaua Roșie București, Întreprinderea de Rulmenți Bârlad. În 1987 este detașat la Institutul Carpați, pentru realizarea proiectului Casa Republicii. Arhitect-șef al sectorului 4 din București în 1992, lucrează din 1993 până la pensionare pentru Inspecția de Stat în Construcții din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice. Din 2000 până în prezent, este secretarul Asociației Foștilor Deținuți Politici din România – Filiala București.

 

Vlad Mitric-Ciupe: Domnule arhitect, erați student când ați făcut închisoare politică între 1958 şi 1963. Vorbiți-ne, pentru început, despre epoca respectivă din perspectiva copilăriei dvs. 

Emanoil Mihăilescu: Toată copilăria mea a stat sub semnul concursurilor. Concurs de fotbal, de table, de șah, concurs de ping-pong, atletism. Scriam pe bucăţi de cârpă numere şi făceam alergări, fond, viteză. Mergeam la stadion la concursurile internaţionale ale României – era o cu totul altă lume. Am prins Șoseaua Jianu, pe urmă i s-a spus Aviatorilor. Păi, pe Jianu, în fiecare sfârşit de săptămână, erau concursuri de biciclete, de motociclete. Pe urmă, pe bulevardul care duce la Arcul de Triumf erau concursuri de maşini, îl cunoșteam pe celebrul Jean Calcianu.

 

V.M-C.: Știu că ați urmat Liceul „Titu Maiorescu”…

E.M.: Acolo am avut un profesor uluitor de istorie, căruia îi datorez eu pasiunea, profesorul Iordănescu de la Liceul „Titu Maiorescu”, liceu pedagogic. Îmi aduc aminte de elevii din anii mari care erau nişte domni, cu cravată, în costum, se plimbau prin curtea liceului, discutau, erau extraordinari. Mai mari decât mine erau Matei Călinescu, Ion Vianu şi Miron Chiraleu1, cel care s-a sinucis în puşcărie, n-a vrut să accepte reeducarea de la Aiud. Prin clasa a VI-a de liceu au început să apară și în liceul nostru copii de nomenclaturişti, s-a făcut curăţenie în şcoală și au fost daţi afară foarte mulţi profesori. Am făcut grevă, domnule, noi, copiii. Pe table scriam: „Vrem pe profesorul Iordănescu”, prin 1947-‘48 se petreceau lucrurile acestea. Pe urmă am făcut și eu un gest nebunesc. Eram obligaţi să mergem la manifestaţiile de 23 august, 7 noiembrie şi aşa mai departe, iar toate astea făceau să crească ura din noi. Se afișau acolo, înşirate la perete, portretele „marilor dascăli”. Erau din hârtie puse pe un cadru de lemn, iar eu mă făceam că mă rezem şi le găuream cu degetul în dreptul ochilor. S-au ţinut şedinţe, a venit directorul, n-au ştiut cine a fost „nemernicul”, dar au făcut şedinţă să înfiereze huliganismul. N-am putut să sufăr rusa, marxismul, lucrurile acestea. La rusă am fost foarte slab, n-am vrut să învăţ de-al dracului. Toate lucrurile erau îngrozitoare. La istorie învăţam după Roller – academician făcut pe puncte, noroc că acasă aveam pe Giurescu, şi mai aveam de la tata lucrările lui Xenopol, învăţam numai după acestea, nici nu mă uitam la nemernicul de Roller2.

 

V.M-C.: În timpul liceului a fost vreun coleg arestat, a avut cineva probleme cu regimul?

E.M.: Radu Miclescu, Dimi Lecca și Marion Cantacuzino – fiica lui Bâzu Cantacuzino – au fost arestaţi. Pe urmă am stat în puşcărie cu Vladimir Boutmy de Katzmann, era cu vreo doi ani mai mare decât mine. Francezi de origine, înnobilaţi în Rusia Țaristă, cu moşii în Basarabia. El a fost arestat pentru că, împreună cu alți câţiva, a vrut să arunce în aer o tribună oficială la o manifestaţie. A fost condamnat pe viaţă şi a făcut puşcărie până în 1964. Eu l-am cunoscut în detenţie, iar când am aflat că şi el a fost la „Titu Maiorescu” s-a legat această amiciţie. Pe Radu Miclescu nu l-am mai văzut după eliberare pentru că s-a dus unde aveau ei moşia… boieri mari Micleştii. Vedeți, am rămas fără boieri, am rămas fără elite, în mâna acestor criptocomunişti.

 

V.M-C.: Ce ne puteți spune despre Facultatea de Arhitectură din perioada anilor ‘50?

E.M.: Facultatea era o oază de liniște și prietenie în cenușiul vremurilor. Profesorii mei din facultate erau de stânga şi aveam din când în când nişte crispări, dar în marea lor majoritate erau niște domni. Horia Maicu era de stânga, dar era un domn. Îmbrăcat la patru ace, cămaşă albă, nu se compară cu ce vedem astăzi. Nu mai vorbesc de Catedra de Ornamental, profesorul Simotta. Existau şi câteva jigodii, dar care erau cunoscute. Unul era Leca – cu un singur „c”, mai era unul Paiu, erau câţiva care erau cu partidul. Am avut colegi minunaţi, iar astăzi ne revedem cu o plăcere nebună, n-am găsit nici măcar o turnătorie în dosarul de securitate, nici din partea colegilor de liceu, nici de la cei de facultate. După arestare, s-au făcut acele şedinţe de înfierare şi spuneau că noi ne-am înhăitat în munţi cu niște popi şi arme… nişte prostii, dezinformări ale Securităţii. Totdeauna se făceau astfel de şedinţe de înfierare, luau cuvântul câţiva din activiştii propagandişti şi se solicita o solidarizare cu decizia partidului. Pentru oamenii de bună-credinţă şi chestiunea asta e o cedare şi o cădere, să fii nevoit să înfierezi şi să aplauzi lucruri de genul ăsta. Mai era Bădescu, fusese ambasador în Italia, ministru, îşi ţinea şi Catedra, că-i plăcea, probabil. Era preşedinte la un for superior, nu mai ţin minte exact la care. Bordenache era un super domn, la fel. Atmosfera era de stimă şi de respect faţă de profesori, iar Catedra de Desen şi modelaj era boema facultăţii. Coeziunea era foarte mare între noi, prietenie care nu s-a stins niciodată, a rămas vie până astăzi. Pe vremea mea era o cinste să-mi ceară Bob Moraru, de exemplu, să-i bobocesc. Păi, studenţii aceia din anii mari, lăboşii Cristea și Leahu, te uitai la ei cu un respect fantastic. Când îţi cerea să-i boboceşti la un proiect erai onorat. Să iei bani? Nici nu concepeam. Am rămas trăsnit când am revenit în şcoală după puşcărie şi am văzut că se căutau studenţii cu arcanul pentru că nu-şi predau la timp proiectele sau le executau alții pe bani, era un comerţ întreg. De maniera asta puteai să faci orice dacă aveai bani, nu mai conta. Altă atmosferă, mitocănie, tineri care-şi suflau nasul pe jos în atelier. Nu se întâmplau lucrurile astea înainte. Totul era denaturant şi deturnat.

 

V.M-C.: Spuneţi-mi, vă rog, ce ştiaţi în timpul anilor de facultate despre detenţia politică?

E.M.: Ştiam de arestările care se făceau noaptea şi care înspăimântau. Spre exemplu, un văr de-al meu a fost arestat, fiind liberal, şi dus la Canal. Alţii au făcut închisoare mulți ani. Plus că se auzea, lumea vorbea. Pe Griviţa, în faţa unui magazin, a fost găsit un individ cu un glonț în ceafă, dar nu era un caz izolat, din când în când tot mai apăreau. Erau, chipurile, hoţi, dar, în fapt, oameni asasinaţi, se crea această poveste că sunt pungaşi, că au vrut să spargă magazinul. Erau lăsaţi acolo, pe trotuar, să-i vadă lumea, să înfricoșeze. Am trăit toată mizeria aceasta, lupta împotriva chiaburilor, lupta de clasă, era o nebunie generalizată. Ne îndoctrinau, se încerca îndoctrinarea noastră, am făcut marxism – Dumnezeule, ne-au chinuit cu marxismul şi cu limba rusă patru ani, la facultate. Atmosfera era ternă de nemernicie, teamă, suspiciune, să nu vorbeşti, să nu te toarne, eram în plină ofensivă împotriva „duşmanilor de clasă”, nu vă puteți da seama. Toate astea într-o lume care era atee – era o ofensivă fantastică şi împotriva credinţei – oamenii se temeau să mai ajungă şi la biserică!

 

V.M-C.: Aţi fost arestat în 1958. În ‘56 aţi aflat că în lumea universitară bucureşteană – şi nu numai – se petrece ceva?

E.M.: Bineînţeles. Chiar am vorbit de curând cu Alin Tătaru3, colegul meu de facultate care a fost arestat în ’56, şi i-am exprimat nelămuririle mele. Nu înţeleg de ce nu ne-au arestat şi pe noi atunci, de defilat am defilat mult mai mulţi. El consideră că Securitatea s-a concentrat atunci pe organizatori, iar el era printre aceştia. Au mai fost Dan Stoica4, care a făcut mai mulți ani de pușcărie, și Marius Lebădă, care a fost doar anchetat. Am văzut în faţa Facultăţii de Arhitectură camioane cu prelate şi înăuntru erau soldaţi cu puşti – stăteau pe bănci, pregătiţi. Am dat ocol pe la Universitate, prin piaţă, am văzut despre ce era vorba și mi-am dat seama că lucrurile au fost deconspirate. Ca părere personală, am impresia că au fost provocate de Securitate ca să îi aresteze, să sperie studenţimea, să stea cuminte.

 

V.M-C.: Când și pentru ce anume ați fost arestat?

E.M.: În vacanța din anul IV am primit invitația colegului meu George Vasâi5 de a merge la Mănăs-tirea Slatina din Moldova. Am plecat împreună cu el și cu colegul nostru Nicolae Rădulescu6 și am fost cazați într-una dintre chilii. George avea multe cunoștințe printre clerici, de mic copil părinții lui frecventau mănăstirile, iar George ajunsese un practicant al credinței ortodoxe. Cred că am stat acolo două săptămâni, participând la toate slujbele, mâncam la trapeză împreună cu toți călugării, iar în restul zilei citeam sau făceam plajă în poienile din
jur. Acolo l-am cunoscut pe părintele Arsenie Papacioc, care ne-a devenit duhovnic. Părintele Arsenie era un personaj care te impresiona datorită privirii lui pătrunzătoare care emana o voință și o credință extraordinare.

De la Mănăstirea Slatina am plecat spre Schitul Rarău, unde am făcut cunoștință cu starețul – părintele Daniil, Alexandru Teodorescu în civilie, precum și cu studentul Șerban Mironescu, prieten cu George de mai multă vreme. Perioada petrecută acolo a fost pentru noi o inițiere în tainele ortodoxiei. Zilnic, petreceam orele de dimineață ascultându-l pe părintele Daniil, care ne vorbea despre exercițiile de concentrare, tehnica de pregătire pentru a intra în starea de meditație, despre rugăciunea inimii și așa mai departe. Discuțiile nu se limitau însă numai la teologie, erau subiecte extrem de diverse și interesante cu atât mai mult pentru noi care „beneficiam” doar de ceea ce permiteau comuniștii și consilierii ruși. De câteva ori ne-am întâlnit cu părintele în casa profesorului universitar Mironescu, întâlniri la care participau și persoane mai în vârstă – printre care doctorul și poetul Vasile Voiculescu. Diverși invitați ne citeau din producțiile lor literare, apoi se făceau comentarii critice. Interesul nostru era major pentru acești oameni, precum și pentru atmosfera de cenaclu literar și religios. Asta în comparație cu atmosfera ternă din jur, de teamă, în lipsa revistelor și a cărților.

În ziua de 18 septembrie 1958 am fost arestat. Procesul a fost o mascaradă de la început și până la sfârșit. Pe ei nu i-a interesat decât să bage în puşcărie o serie de prelaţi extraordinari, să le închidă gura, preoţi care aveau şi sânge de luptători. Păi, uite, de exemplu, Arsenie Boca. Se luptă sinodul să-l declare sfânt? Securitatea a inventat lotul și organizația „Rugul Aprins”7, invocând că este o organizație mistică și legionară. Pentru vigilență revoluționară securiștii primeau grade și funcții mai mari. La finalizarea procesului, am primit o condamnare de 5 ani muncă silnică. Din lot au făcut parte 8 preoți călugări, șeful lotului fiind părintele Daniil. Printre ceilalți se numără părintele Sofian, arhimandrit Benedict Ghiuș, Andrei Făgețeanu, Felix Dubneac, Dumitru Stăniloaie, Arsenie Papacioc. Toți preoții din lot au primit condamnări de peste 15 ani, iar părintele Daniil a murit la închisoarea Aiud în 1962. Printre mirenii din lot se numără profesorul Mironescu, doctorul Dabija, poetul dr. V. Voiculescu și 5 tineri studenți. După proces, tot lotul a fost îmbarcat într-o dubă cu direcția Jilava, unde am fost tunși, dezbrăcați de hainele civile, îmbrăcați cu efectele de pușcărie și conduși fiecare în altă celulă.

 

V.M-C.: Cum v-au comunicat sentinţa şi cum
aţi primit-o?

E.M.: Sentinţa mi-a venit când eram închis la Jilava, mi-au bagat sub nas un proces-verbal să semnez de luare la cunoștință. Ajunși la Fortul 13, ne-au tuns, ne-au luat hainele şi ne-au dat zeghea cu CR – contrarevoluţionar – pe spatele mantalei noastre. Am luat hainele în braţe şi m-am dus la celula 20, pe Secţia a II-a de la Jilava. Am avut un şoc când am văzut mutrele oamenilor, era înainte de ora cinci dimineaţa, atunci se trezeau. Acesta a fost primul şoc. Am zis: „Doamne, m-ai băgat în azilul de noapte al lui Gorki”. Aşa ceva nu mai văzusem. Erau mulţi, paturi pe trei niveluri, două rânduri de paturi. Eram înnebunit, speriat de toată atmosfera aceasta lugubră. Legaţi la cap, zeghele acelea, bărboşi, erau şi oameni care făceau de mulţi ani puşcărie, alţii îşi așteptau pedeapsa. Când au venit şi m-au anunţat – cinci ani – eu am rămas blocat pentru că o consideram nedreaptă. Mă consideram o victimă, absolut fără temei. Îmi aduc aminte cum mă plângeam cu obidă că am luat cinci ani, iar ceilalţi mă felicitau: „bravo, domnule, ce pedeapsă mică”. Vă daţi seama aceia, săracii, aveau opt ani pentru o glumă, zece ani, doisprezece ani. Sub cinci ani nici n-am pomenit. Când n-ai făcut nimic îţi dădeau cinci ani, ştiţi gluma. Erai vinovat pentru că erai condamnat nu pentru că ai făcut ceva. 

Fotografii: Vlad Mitric-Ciupe

V.M-C.: Aş dori să daţi câteva exemple din momentele în care v-a fost cel mai greu în detenţie şi, dacă au fost – și sunt convins că au existat – momente de linişte, fericire, detentă spirituală.

E.M.: Trebuie să mărturisesc că lunile petrecute la Jilava au fost cea mai grea perioadă, pe care o consider un infern carceral. De ce spun asta: o mizerie de nedescris, brutalitate, o mâncare foarte proastă, dar nu acesta era esenţialul. Ziua începea la ora 5 şi apoi era strigarea ordinii la closet – nu aveai voie să faci decât dimineaţa şi seara. În cameră erau două hârdaie, unul pentru fecale şi unul pentru… Priciuri de trei etaje, camera cam cinci metri pe șapte, cu un coridor pe centru, între rândurile de paturi. Nu aveai voie să stai în pat, nu aveai voie să dormi ziua, doar să te plimbi sau să stai la marginea patului.

Din punct de vedere medical erai absolut la voia întâmplării. M-am gândit întotdeauna cu multă grijă la dantură, iar, pe de altă parte, grija mea era că nu aveam lucruri groase de iarnă, aveam doar o simplă bluză de trening, cu ce am intrat cu aia am rămas. Evident, aveam şi efectele de la puşcărie, dar completarea lor de către familie nici nu intra în discuție. Te scotea la plimbare, ne plimbam în cerc în curtea penitenciarului, supravegheaţi de sus de „caraliul” care stătea în prepeleac. Erau mai multe zone din astea, ne plimbam în cerc, cu mâinile la spate, nu aveam voie să vorbim cu cel din faţă sau cu cel din spate, ochii în pământ, mergeam unul după altul, ca nişte animale. Acolo am descoperit – la Jilava – frumuseţile astea pe care omul când le are nici nu le sesizează. Ce înseamnă un cer senin, o vrăbioară, ce înseamnă o floare de păpădie, un fir de iarbă. Galbenul acela al păpădiei, primăvara, era magnific. Soarele, cerul, o rândunică îşi făcuse cuib acolo unde aveam noi fereastra. Totul te apăsa.

Să vă povestesc câte ceva despre comportamentul gardienilor. Eu aveam, de exemplu, un ac fabricat ad-hoc în puşcărie dintr-o sârmă de la mătură, primit de la altcineva. Erau unii artişti nemaipomeniţi, lumea era inventivă. Acul și aţa erau interzise prin regulament. Eu mi-am scos aţă din obiele şi am folosit acest ac improvizat să-mi cos nu mai ştiu ce. Mi-a cerut un coleg de-al meu să-i dau să-şi coasă şi el ceva. L-a văzut gardianul, eu am recunoscut că acul era al meu şi am mâncat bătaie. M-a scos afară din cameră, m-a dus într-o celulă goală şi acolo a început bătaia. Bătea numai cu muchia de la palmă şi tot încerca să mă lovească la carotidă, la gât. Eu mă apăram, el ataca, noroc că aveam nişte efecte care fuseseră ale unor oameni mai graşi decât mine şi cizmele care erau adresate fundului meu s-au oprit în turul pantalonilor foarte largi, astfel încât impactul a fost diminuat. Am făcut izolare într-o cameră de la Jilava, un fost grup sanitar. Acolo am stat, cu alți câţiva din cameră, într-un frig îngrozitor de februarie.

Iernile erau foarte aspre, mai ales în Bălţile Brăilei, am fost la Salcia8 și la Stoenești – colonii de muncă forțată. Când erau averse, nu ne aduceau înapoi de la muncă decât dacă era o ploaie lungă de toamnă, altfel, dacă era o ploaie veselă de vară, de jumătate de oră, se uscau hainele pe noi. Problemă mare era și să-ţi usuci hainele pentru că, în colonie, dormeam tot în paturi suprapuse, în baracă nu era căldură, doar de la respiraţia sufletelor care erau acolo. Unde să-ţi usuci hainele? Din cauza aceasta, la un moment dat am avut de suferit, lucru care s-a repercutat şi mai târziu, şi astăzi coloana mea e foarte șubredă. Mă durea când un picior, când altul. Nici nu te puteai gândi să rămâi în colonie, să nu ieși la muncă, dacă nu aveai peste 38 de grade Celsius temperatură, riscai să te bată să-ţi treacă pofta de a mai rămâne. Afară, am fost la medici şi mi-au spus că e o răceală a nervului sciatic. Din păcate nu a fost aşa ceva, ci mult mai grav, o spondilită anchilozantă. Asta a fost marea suferinţă. De asemeni, frigul era copleşitor, covârşitor, nu aveai cum să scapi. Mizeria la fel – nu ne spălau cu lunile. Şi apa de băut era o problemă – apă de Dunăre. Vă daţi seama, au fost oameni care au murit de dizenterie, mai ales la Periprava. Dădeam mătasea broaştei la o parte de prin sanţuri şi beam de acolo. Aşa ceva e greu de imaginat, dar aşa s-a întâmplat. Dar tot acolo am descoperit apusurile şi răsăriturile de soare care la Periprava erau ceva fantastic, de nedescris.

În acea perioadă, foamea era permanentă. Nu cred că există om care să fi trecut prin puşcărie şi să nu-i fi fost foame. Am mâncat porumb abia încolţit, când ne duceau la prăşit, spre exemplu, tot felul de ierburi, păpădie, mâţișor de salcie… totul era să nu te laşi târât de chestiunea asta. Era jalnică imaginea asta. După ce se împărţea mâncarea, rămâneau hârdaiele alea care mai aveau ceva și permanent era o echipă de fomişti care se arunca şi cu lingurile râcâiau să mai apuce ceva. O decădere fantastică. Asta se întâmpla la Salcia, unde brigăzile lucrau la executarea unor diguri, iar mai apoi am lucrat la realizarea șanțurilor de desecare – muncă de exterminare. Când venea căpitanul care ne controla, sergenții deveneau foarte activi, iar seara, la întoarcere, cei care nu-și îndeplineau norma erau opriți la poartă pentru bătaie. Din păcate totul este astăzi literatură deoarece este greu să descrii cu adevărat mizeria, foamea, frigul și toate umilințele îndurate. Închisoarea comunistă era un mijloc de exterminare, scopul regimului era să curățe societatea de elementele burgheze, așa-zis dușmănoase și mai ales periculoase.

 

V.M-C.: După eliberare?

E.M.: A fost o aventură întreagă să-mi găsesc serviciu din cauză că dosarul meu atârna foarte greu. Am fost angajat până la urmă pe un post de proiectant la Institutul Proiect București, la atelierul lui Marcel Hornstein, un evreu față de memoria căruia am un mare respect, un om care a meritat toată stima. Am făcut cerere de reprimire în facultate, reînmatriculare în anul V, dar mai marele politic al școlii, profesorul Rebedeu, a pus o rezoluție cum că, din cauză că am dovedit că nu am înțeles să-mi recunosc greșelile, este necesar să muncesc pentru a mă reabilita. De fapt și în închisoare, în ultima perioadă, 1963-1964, începuse o campanie de reeducare-reabilitare a deținuților politici. Reeducarea consta în a primi din când în când câte un ziar care corespundea ideologic pentru a fi citit sau eram duși în holul cel mare, la câte un film de propagandă. Am revenit în facultate după încă trei ani, iar toată cariera mea de după terminarea facultății a stat sub semnul nefast al dosarului de cadre. În fiecare an trebuia să completez o autobiografie – era deja un adevărat ritual. Mai mult de arhitect proiectant gradul III nu am reușit să ajung, dosarul de cadre era ca o ghiulea agățată de mâini și de picioare. Nicio funcție de conducere, nicio delegație în străinătate, niciodată, dar toate acestea le priveam ca fiind normale și nu mi-au afectat relațiile cu colegii, umorul, dragostea de viață și mai ales speranța.

 

V.M-C.: În loc de concluzie…

E.M.: Și astăzi societatea noastră este bântuită de reminiscențe ale fricii. În comunism, aparatul de partid devorează statul și instituțiile sale, iar orice cale de protest față de abuzurilor puterii este eliminată. Cei 5 ani au fost o lungă „Odisee” din care consider că am ieșit învingător, iubindu-i pe oameni, pe colegii de facultate, de serviciu, deși speranțele mele de normalitate în cei 22 de ani de după prăbușirea regimului comunist au zburat una câte una. Cei 22 de ani irosiți în tranziție nu au reușit să ne maturizeze, nimeni nu a căutat să încerce măcar să educe un popor căruia totalitarismul și mai ales teroarea și brutalitatea acestuia i-au inoculat doar obediența și frica de a gândi și de a se exprima. Pe cei care au gestionat această situație sper ca istoria să-i așeze la locul cuvenit fiecăruia.

 

NOTE:

1.
Născut la București în 1933, condamnat, în 1956, la 6 ani de temniță pentru redactare și răspândire de manifeste interzise, se sinucide în penitenciarul Aiud la 28.01.1962, în urma presiunilor celor care inițiaseră „Reeducarea”. Vezi Andronescu Demostene,
Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, Editura Christiana, București, 2009. 

2.
Fost şef adjunct al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie, în 1948-1949 a publicat o istorie a Republicii Populare Române care glorifica „legăturile tradiţionale frăteşti” dintre România şi Rusia. Vezi Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România,
www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf.

3.
Arhitect, născut în București la 29 martie 1935, condamnat la 2 ani de închisoare politică, în 1957, pentru agitație publică, în fapt, pentru organizarea și participarea la manifestațiile anticomuniste studentești din București petrecute în urma evenimentelor din Ungaria, din 1956.

4.
Arhitect, născut în București la 16 decembrie 1936, condamnat la 5 ani de închisoare politică în același proces cu Alin Tătaru.

5.
Arhitect, născut în București la 23 iunie 1935, condamnat la 8 ani de închisoare politică în 1958, ca membru al „organizației Rugul Aprins”. Era student la Facultatea de Arhitectură în anul IV.

6.
Arhitect, născut în București la 3 februarie 1935, condamnat la 7 ani de închisoare politică în 1958, ca membru al „organizației Rugul Aprins”. Era student la Facultatea de Arhitectură în anul IV.

7.
Vezi
Rugul Aprins, Plămădeală Antonie, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 2002; Timpul Rugului Aprins, Andrei Scrima, Editura Humanitas, București, 2010, sau Ieroschimonahul Daniil – Sandu Tudor și Rugul Aprins. De la Mănăstirea Antim la Mănăstirea Rarău, Bălan-Mihailovici Aurelia (coord.), Editura Charisma,
Deva, 2010.

8.
Salcia – un lagăr al morții,
Alexandru Mihalcea, Editura Ex Ponto, Constanța, 2009.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog