RDW

Un centru universitar pe cheiurile Dâmboviţei. Proiecte nerealizate

Heino Schmieden, Victor von Weltzien şi Robert Speer. Proiect pentru Muzeul Naţional, Academia Română, Arhivele Statului şi Bibliotecă. 1886. Plan de situaţie, Josef Durm, Heinrich Wagner, Handbuch der Architektur-Heft-Museen, Verlag Arnold Bergstrasser, Darmstadt, 1893

Acum 150 de ani, când ştiinţa şi cultura constituiau o garanţie a ieşirii din izolare şi a deschiderii spre occident, societatea românească acorda o atenţie deosebită învăţământului. Pentru constituirea unui sistem de educaţie modern, statul a depus eforturi considerabile, elaborarea unei legislaţii coerente, pregătirea unui personal competent şi dotarea corespunzătoare a şcolilor fiind o parte din obiectivele urmărite în acest scop. În ultima parte a seco-lului al XIX-lea, când România a cunoscut o situaţie economică înfloritoare, statul a avut posibilitatea să aloce fonduri substanţiale construcţiilor de învăţământ, încurajând chiar şi realizarea unor lucrări de mare anvergură. Din păcate, unele dintre proiecte necesitau sume atât de mari încât autorităţile au fost obligate fie să ajusteze dimesiunile şi, implicit, costurile, fie să renunţe la punerea în aplicare a planurilor. Printre nenumăratele iniţiative a căror concretizare nu a fost posibilă s-a numărat şi cea a grupării instituţiilor de învăţământ superior într-un ansamblu unitar, aşezat pe malul Dâmboviţei. Intenţia, conturată la scurtă vreme de la proclamarea Regatului, a fost reluată periodic, aflându-se la originea Cetăţii Universitare schiţate de Petre Antonescu în anii ’30.

La douăzeci şi cinci de ani de la inaugurarea sa, celebrată în 1869, Palatul Universităţii din Bucureşti – unde erau găzduite nu numai cele cinci facultăţi1, ci şi Academia Română, Muzeul de Istorie Naturală şi cel de Antichităţi, Pinacoteca, Şcoala de belle-arte, Conservatorul, Biblioteca Naţională, Tipografia Statului şi Senatul2 – devenise neîncăpător. Dorind să pună capăt acestei situaţii, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice a hotărât să construiască un ansamblu monumental, în care să transfere o parte din instituţii. Proiectul complexului, întocmit de arhitectul Heino Schmieden din Berlin3 în 1886, prevedea clădiri pentru facultăţile de Știinţe şi Medicină, dar şi edificii destinate Muzeului Naţional, Bibliotecii, Academiei Române şi Arhivelor Statului4. Necesitatea achiziţionării, la un preţ rezonabil, a unui amplasament de mari dimensiuni – care să permită realizarea unei lucrări întinse, precum şi o eventuală extindere – a determinat ministerul să se orienteze spre parcelele recent expropriate de Comună, pentru regularizarea cursului Dâmboviţei. După ce a cedat Primăriei oraşului mai multe terenuri pe care le deţinea, printre care şi grădina din faţa Universităţii5, Departamentul Instrucţiunii Publice a obţinut Grădina Mimi, vechi loc de petreceri nocturne amplasat pe cheiul drept al râului.

Cu toate că varianta finală a proiectului elaborat de Biroul Schmieden a ajuns în posesia autorităţilor române, lucrarea nu s-a realizat. Nu credem că eşecul acestei prime tentative de construire a unui centru universitar şi cultural pe cheiul Dâmboviţei a fost cauzat de lipsa mijloacelor financiare, cum s-a întâmplat în alte ocazii, guvernul oferind un împrumut substanţial pentru execuţie6. Blocarea lucrărilor a survenit, mai degrabă, în urma unei reorganizări neprevăzute a serviciului de arhitectură din Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, survenită în primăvara anului 1888, când arhiva instituţiei a fost risipită şi multe dintre documentele păstrate acolo au dispărut7. Din fericire, soluţia întocmită de biroul din Berlin, pierdută în învălmăşeala iscată atunci, a fost reprodusă în publicaţiile germane ale epocii8. O parte din imagini – în care ni se prezintă un vast ansamblu simetric, compus din trei volume distincte ce delimitau o curte de onoare alungită, deschisă spre Dâmboviţa – au fost preluate apoi de Alexandru Tzigara-Samurcaş într-un grup de articole dedicate muzeografiei9.

Gruparea unor instituţii de învăţământ superior pe cheiul drept al Dâmboviţei, în 1911. De la stânga la dreapta: Şcoala Superioară de Medicină Veterinară, Institutul de Bacteriologie, Sala de disecţie a Facultăţii de Medicină şi Laboratorul de chimie organică, Planul topografic al oraşului Bucureşti, 1911

Citiți textul integral în nr 4/2012 al revistei Arhitectura.

 

NOTE:

1. În Legea Instrucţiunii Publice din 1864, Capitolul IV, Secţiunea I, Articolul 249, se stipula ca învăţământul superior românesc să aibă patru facultăţi: Filosofie şi Litere; Drept; Medicină; Știinţe Fizice, Matematice şi Naturale. Facultatea de Teologie, înfiinţată în 1881, a fost inclusă în Universitatea din Bucureşti nouă ani mai târziu prin Legea Facultăţii de Teologie, publicată în Monitorul Oficial nr. 74, din 3/ 15 iulie 1890.

2. Nicolae Şt. Noica, Lucrări publice din vremea lui Carol I. Acte de fundare şi medalii comemorative, Editura Cadmos, Bucureşti, 2008, p. 114. Vezi şi Valeriu Stan, Senatul României şi sediile sale, Anuar al Arhivelor Municipiului Bucureşti, 1, 1997, p. 69-75; A.N.I.C. – M.C.I.P., dos. 125/ 1864, fila 189 şi dos. 126/ 1864, fila 12; A.N.I.C. – M.C.I.P., dos. 190/ 1868, filele 28, 29, 53.

3. Heino Schmieden (1835-1913), absolvent al renumitei Bauakademie din Berlin. A colaborat cu Martin Gropius, unchiul lui Walter Gropius, împreună cu care a format biroul Fa. Gropius & Schmieden, una dintre cele mai mari firme de arhitectură din Berlin. După moartea lui Gropius, survenită în 1880, Schmieden i-a avut parteneri pe Robert Speer şi Victor von Weltzien.

4. A.N.I.C. – M.C.I.P., dos. 733/ 1890, fila 91. Biroului Schmieden i-a fost încredinţată iniţial şi amenajarea Grădinii Botanice. Vezi Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, Serviciul Construcţiunii şi al Contenciosului, Dare de sémă asupra lucrărilor de clădiri şcolare şi bisericesci executate de acest minister din creditele votate de corpurile legiuitóre de la

1880 până la octombre 1898, Imprimeria Statului Bucureşti,1898, p. 89.

5. A.N.I.C. – M.C.I.P., dos. 193/ 1887, fila 2. Este interesant de notat că proiectul a fost realizat înainte ca Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice să fi obţinut amplasamentul dorit. Vezi şi A.N.I.C. – M.C.I.P., dos. 451/ 1889, fila 113.

6. Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, Serviciul Construcţiunii şi al Contenciosului, op. cit, p. 89. În anul 1886, ministerul a obţinut un credit de 21.107.892 lei pentru clădiri şcolare şi bisericeşti.

7. Ibidem, p. 5.

8. Al. Tzigara-Samurcaş, Memorii, vol. I (1872-1910), Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 1991, p. 209.

În 1897, proiectul a fost publicat în revista Deutsche

Bauzeitung. De asemenea, în 1893, o lucrare germană de specialitate a reprodus planul de situaţie al ansamblului.

Vezi Josef Durm, Heinrich Wagner, Handbuch der

Architektur-Heft-Museen, Verlag Arnold Bergstrasser, Darmstadt, 1893.

9. O parte dintre desene au fost reproduse în Viaţa Românească, în 1906, precum şi în Muzeul Neamului Românesc. Ce a fost; ce este; ce ar trebui să fie, apărut în 1909, şi în volumul Muzeografia românească, editat în 1936.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog