RDW

București, mănunchi de vise

BUCAREST,
LE TROUSSEAU DES SONGES

Poate tocmai pentru că nu are un loc al lui său pentru că s-a ivit la o răscruce de drumuri în mijlocul ogoarelor rodnice care i se întind de jur-împrejur, Bucureştiul pare lipsit de puncte de prindere, exceptându-le poate pe cele ale poveştilor aflate în trecere. Poveşti venite de pe alte meleaguri, aduse de drumeţi, negustori sau războinici, care au făcut aici popas înainte de a porni mai departe. Poveşti care se alcătuiesc şi apoi se destramă, care se succed sau se suprapun, iscate din raţiuni care au traversat oraşul şi pe care acesta le-a reţinut pentru sine, dar pe care vântul i le-a suflat apoi purtându-le mereu către alte depărtări.Prea expus pentru a deveni un loc întărit şi prea retras pentru a stârni poftele, oraşul a fost, mai degrabă, un caravanserai unde s-au amestecat bogăţii şi culturi ce şi-au încetinit pasul preţ de-o şedere, un talmeş-balmeş de graiuri, arome şi parfumuri care s-au perpetuat reînnoindu-se în ritmul plecărilor
şi sosirilor.Din aceste vremuri, oraşul a moştenit porozitatea şi plasticitatea unui burete, în stare să se îmbibe până la refuz cu lichidele absorbite, să le reţină în cavităţile care îl alcătuiesc, dar totodată să le şi exprime, lăsându-le astfel să-şi vadă mai departe de drum; le-a păstrat însă pe cele ce stagnează, pe cele stăvilite în curgerea lor de reziduurile care ajung să se usuce şi se depun, prinse în cleştele unei lente sleiri sau împietrite brusc, ca stoarse parcă de viaţă.

Astfel, oraşul te duce cu gândul la fundul mării la reflux, descoperit de talazurile când liniştite, când tumultuoase ale istoriei, pe ale căror urme rămân rând pe rând straturi fertile de sedimente acu-
multate în timp, lemne moarte eşuate după înde-lungi plutiri în derivă sau epave izbite de valuri, ce
zac acum pradă uitării.

Aceste timpuri diferenţiale care alcătuiesc substanţa oraşului se împletesc precum iţele în ţesătura unui timp asemeni celui al visării. Un timp strunit de o logică imobilă şi obscură, sfâşiat de scăpărarea telescopică a unor străfulgerări de-ajuns de viclene cât să-ţi ia ochii până la orbire cu lumina în care se scaldă şi sprinţare numai cât să-ţi scape de-ndată ce apar, lăsând pe retina spiritului doar urma unor amprente nediferen-ţiate, nesigure, mişcătoare, fără putinţă de fixare şi cu atât mai puţin de discernere. Şi astfel Bucureştiul îţi
dă sentimentul unui infinit de posibilităţi, care, de
cum par a se îndeplini, pe dată dispar.

***

Bucureştiul cuprinde în sine vestigiile mai multor vise, care se parcurg fără a se intersecta, într-atât sunt între ele de etanşe. Fiecare bucată de drum parcurs îi urzeşte trecătorului pornit prin oraş un vis, ce la fel de uşor îi poate scăpa, purtându-i paşii către mereu un alt vis. Dar el nu îndură oraşul în mod pasiv, ci, din contră, îi poate da turnuri diferite în funcţie de drumul ales sau abandonat, de scurtătura unde i se pierde urma, de clădirile, parcurile şi epocile ce i se oferă.

Oraşul are eleganţa de a nu se supune unui centru. El însuşi este în mişcare, într-o perpetuă căutare de sine, la periferia sinelui. Identitatea sa este aceea de a nu avea o identitate, ci mai multe, de a fi mereu depăşit de cele după care a alergat şi după care încă mai aleargă. Ubicuitatea sa îl face ireal, la fel de altfel ca şi heterocronicitatea sa. Căci fiecare din timpurile sale este în decalaj nu numai cu prezentul, ci şi cu vremea în care a luat naştere.

***

Acest sentiment este accentuat de lipsa unor edificii foarte vechi. Oraşul a ars la mijlocul secolului al nouăsprezecelea. Din ceea ce a fost odinioară nu a mai păstrat decât structura: o agregare de comunităţi parohiale regrupate în jurul unui teren viran pe care se afla biserica, detaşată de propriile împrejurimi, cu doar câteva străduţe lăturalnice drept căi de acces, în scopul de a o proteja.

În această pânză de fond cu structură reticulară îşi croiesc loc casele împrejmuite de grădini. După cât de înstărit e cartierul, casele sunt şi ele când mai mari, când mai mici şi compun cu strada ansambluri diferite: uneori se ţin la distanţă, alteori ies semeţe la paradă sau, pur şi simplu, i se alătură în plimbare. Fiecare are propria individualitate, fiecare este un vis, el însuşi compozit. Fiecare lasă să se întrevadă o lume fără vârstă, în afara timpului, ce te trimite cu gândul la povestea frumoasei din pădurea adormită, infinit multiplicată.

Unele sunt închise, cu grădinile invadate de ierburi şi garduri ce ţin doar într-un lacăt. Avatarurile isto-riei le-au lăsat orfane, prinse în iţele de nedescâlcit ale originii, succesiunilor şi titlurilor de proprietate, care dau probabil de furcă unor batalioane întregi de magistraţi şi funcţionari. Majoritatea sunt scindate între locatari lipsiţi de mijloacele necesare pentru a le întreţine. Mai toate oferă spectacolul splendorii apuse, acoperită de vălul bătrâneţii, sfâşiată de utilizările care îşi insinuează ţevile de canalizare în tot locul, purtând stigmatele instalaţiilor de aer condiţionat, distrusă de incultura prezentă sau de forţa vegetaţiei ce înghite treptat orice urmă de piatră.

Aceleaşi lucruri sunt valabile şi pentru imobilele care iau locul caselor pe unele străzi. Aproape că nu te poţi împotrivi tentaţiei de a le curăţa mental de escare, într-atât de savant sunt îmbinate şi alcătuite cu fason. Asemeni unor cărţi vechi, numai interiorul mai poate fi frunzărit. Coperţile nu mai trezesc interesul, cum, de altfel, nici spaţiul comun unde se află. Străzile sunt lăsate în voia maşinilor parcate alandala pe pavajul mâncat de gropi. Exteriorul este al tuturor şi nimeni nu-i poartă de grijă – paznicii, numeroşi, nu păzesc decât interiorul; izul părăsirii se strecoară prin toate fisurile a ceea ce adăpostea odinioară sâmburele social al vieţii şi care, azi, nu e decât reversul neglijat al interiorului.

Foarte plăcute sunt aceste cartiere, prin însăşi surprizele pe care ți le rezervă. Uneori casele adă-postesc câte un restaurant, o librărie, un magazin
sau o instituţie, care chiar se şi îngemănează. Gră-dinile sunt numeroase, împrumutând locului un
aer de urbe campestră, cu trimiteri la rădăcinile rurale ale acestei pânze de fond, pe vremuri la fel de bogată, fină şi colorată ca motivele ţesute pe
straiele de sărbătoare, la fel de liberă şi surprinză-toare odinioară ca muzica tradiţională care,
brodând pe o temă melodică, o înfloreşte şi-i dă coloratura momentului din care s-a născut.

***

Un alt vis a cuprins mai târziu Bucureştiul: acela de a fi o capitală. Aşa că oraşul a încercat să-şi ia atari aere: parcuri publice, emfatice clădiri instituţionale, câteva piaţete, bulevarde, tramvaie, imobile cu
etaj şi galerii şi-au făcut loc, destrămând pe alocuri antica pânză. Nici vorbă aici de vreun transplant, ci doar de substituţii care au dat acestor locuri noi alura unor fragmente de prefectură sau de principat. Ele marchează irupţia unui supraeu burghez şi metropolitan, căruia i-a lipsit, în schimb, timpul necesar pentru a contamina sau a infiltra ansamblul în profunzime.

Şi totuşi visul îşi urzeşte încă lucrarea, aţâţat de orologiul ce bate azi ora europeană. Doar că în continuare e ţinut în loc, cantonat ca într-un fel de periferie interioară. Aceste fragmente se află, de fapt, într-o stare de reversibilitate. S-ar fi dorit a fi o mască pentru oraş, dar iată-le rămase la lizieră, chiar şi atunci când îl traversează. Traversări zgomotoase, cu scrâşnet, întruchipate şi înfăptuite de maşinile care ar circula cu viteze ameţitoare dacă nu le-ar opri relativa îngustime a bulevardelor. Modul în care conduc şoferii de taxi este ilustrativ: cu trunchiul aplecat în faţă, mâinile încleştate pe volan, claxonând, suduind şi înjurând printre dinţi, aceşti paznici metropolitani îşi înspăimântă pasagerii, care de-odată se trezesc prizonieri în cutiile lor ambulante. Alături de ceilalţi tovarăşi de breaslă, ei sunt cei ce degajează arterele oraşului.

Citiți textul integral în nr 4/2012 al revistei Arhitectura

Traducere: Georgiana Banu

Peut-être parce qu’elle n’a pas de site, peut-être parce qu’elle n’était qu’à un croisement de routes au milieu des grandes plaines fertiles qui l’entourent, Bucarest apparaît sans accroches, sinon celles d’histoires en transit. Des histoires formées ailleurs, apportées par des voyageurs, négociants ou guerriers, qui s’y sont arrêtés avant de repartir. Des histoires qui se forment et se déforment, se succèdent ou se superposent, pour des raisons qui l’ont traversée et qu’elle a retenues à elle, mais que le vent a emportées.Trop exposée pour devenir place forte et trop en retrait pour forcer les appétits, elle a dû être un caravansérail où se mêlaient richesses et cultures qui ne s’y attardaient pas, un brouhaha de paroles, de senteurs, de saveurs qui se perpétuaient en se renouvelant au gré des arrivées et des départs.Elle en a gardé la porosité et la plasticité d’une éponge, capable de se gorger des fluides qui l’imbibent, de les retenir par les cavités qui la constituent, mais aussi de les exprimer pour les rendre à leurs chemins, à moins qu’ils ne stagnent, faute de pouvoir s’écouler, encombrés de scories qui finissent par demeurer là, asséchées, comme immobilisées par une soudaine viscosité, ou bien fossilisées par une perte de vitalité.

Si bien que la ville donne idée d’un estran découvert par le ressac de l’histoire, tour à tour tranquille et tumultueuse. Elle a déposé là tantôt des sédiments assez lentement accumulés pour former un substrat fertile, tantôt des bois morts échoués après une longue dérive, tantôt des épaves violemment jetées et abandonnées.

Ces temps différentiels qui forment la substance de la ville tissent un temps semblable à celui du rêve. Un temps tendu par une logique immobile et obscure, déchiré par le télescopage de fulgurances assez rusées pour que la lumière qui les baigne éblouisse au point d’aveugler, assez vives pour qu’elles échappent sitôt apparues, ne laissant sur la rétine de l’esprit que des empreintes indistinctes, incertaines, mouvantes, impossibles à fixer et plus encore à distinguer. De sorte que Bucarest donne le sentiment d’un infini de possibles, évanouis sitôt qu’ils croient se réaliser.

***

Ce sont les vestiges de plusieurs rêves qui se parcourent à Bucarest, sans se croiser, tant ils sont étanches les uns aux autres. Chaque parcours dans la ville donne trame au songe du promeneur, qui peut à tout moment lui échapper pour dériver vers un autre. Il ne subit pas la ville. Au contraire peut-il librement lui donner un tour différent selon le chemin qu’il emprunte ou qu’il quitte, la traverse par laquelle il s’échappe, les bâtiments, les jardins et les époques qui se proposent à lui.

La ville a l’élégance de ne pas se soumettre à un centre. Elle est elle-même en mouvement, à la recherche d’elle-même, en périphérie d’elle-même. Son identité est de n’en avoir pas une, mais plusieurs, d’être constamment débordée par celles après lesquelles elle a couru et court encore. Son ubiquité la rend irréelle, de même que son hétérochronie. Car chacun de ses temps est lui-même en décalage du présent, aussi bien que de la période à laquelle il s’est formé.

***

Ce sentiment est accentué par l’absence d’édifices très anciens. La ville a brûlé au milieu du dix-neuvième siècle. Elle n’a gardé de ce qu’elle avait été qu’une structure : un agrégat de communautés paroissiales regroupées autour du champ vide sur lequel était installée l’église, détachée de ce qui l’entourait, accessible par des rues biaises destinées à la protéger.

Cette toile réticulée, de fond, accueille des maisons entourées de jardins. Selon le quartier et son opulence, elles sont plus ou moins grandes et composent différemment avec la rue : parfois elles s’en écartent, tantôt y paradent, ou bien se côtoient. Chacune a son individualité, chacune est un rêve, lui-même composite. Chacune laisse entre-voir un monde hors d’âge, hors du temps, et renvoie au conte de la belle au bois dormant, démultiplié à l’infini.

Certaines sont closes, jardins envahis par les herbes, portails tenus par un simple cadenas. Les avatars de l’histoire les ont laissées orphelines, prises dans d’indémêlables imbroglios d’origine, de succession, de titre, qui doivent occuper des bataillons d’hommes de loi et de bureaucrates. La plupart sont divisées entre des occupants pas assez fortunés pour les entretenir. Toutes offrent le spectacle de leur splendeur recouverte par le
voile de la vétusté, griffée par les usages qui s’insinuent pour faire courir les canalisations, stigmatisée par les climatiseurs, abimée par l’inculture prése-nte ou par la force de la végéta-tion capable de s’emparer des pierres.

Ce qui est vrai des maisons l’est aussi des im-meu-bles qui dans certaines rues les ont remplacées. Il est toujours tentant de les dégager mentalement de leurs flétrissures, tant ils sont savants et instruits. Ce sont de vieux livres, qui ne se feuillettent plus que de l’intérieur. Leur couverture n’intéresse
plus, non plus que l’espace commun dans lequel ils se trouvent. Les rues sont abandonnées aux voitures, qui se garent dans le plus grand désordre sur le pavé défoncé. Le dehors est à tout le monde, et soigné par personne – les nombreux gardiens ne protègent que les dedans ; l’abandon s’insinue par toutes les failles qui jadis abritaient la socialité
et qui aujourd’hui ne sont plus que l’envers
négligé du dedans.

Ces quartiers-ci sont très plaisants, tant ils réservent de surprises. Parfois, les maisons abritent un restaurant, une librairie, un magasin, une institution, et peuvent se pénétrer. Les
jardins sont nombreux, et donnent une allure de campagne urbaine qui renvoie aux racines rurales de cette toile de fond, jadis aussi riche, fine, colorée que les motifs des vêtements de fête, autrefois aussi libre et surprenante que les musiques traditionnelles capables de dériver sur un thème mélodique pour l’enrichir et le teinter du moment qui le joue.

***

Un autre rêve a plus tard saisi Bucarest : celui d’être une capitale. La ville a alors tenté de s’en donner les allures : parcs publics, emphatiques bâtiments institutionnels, quelques places, des avenues, des tramways, des immeubles à étages, des galeries se sont frayés pour déchirer par endroit la toile antique. Pas de greffe, mais une substitution qui a donné des airs de morceaux de préfecture ou de principauté à ces nouveaux lieux. Ils marquent l’irruption d’un surmoi bourgeois et métropolitain qui n’a pas eu le temps de contaminer ou d’infiltrer en profondeur l’ensemble.

Le rêve, cependant, fonctionne encore, ravivé par l’heure européenne. Mais il reste empêché, à se trouver ainsi cantonné dans cette sorte de périphérie intérieure. La situation de ces morceaux est en effet réversible. Ils voulaient faire masque à la ville ; ils en sont restés à la lisière, même lorsqu’ils la traversent. Traversées bruyantes, fracassantes, matérialisées par les voitures, qui circuleraient à une allure déraisonnable si la relative étroitesse des avenues ne les retenaient. La conduite des chauffeurs de taxi en donne illustration : buste en avant, mains crispées sur le volant, klaxonnant, pestant et vitupérant, ces gardiens métropolitains font vivre un mauvais moment à leurs passagers, prisonniers de leurs loges ambulantes. Eux et leurs congénères purgent les conduites de la ville.

Lire le texte intégral dans le no 4/2012 de la revue Arhitectura

Traduction : Georgiana Banu

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog