Dosar comentat Buzești - Berzei - Uranus. Hanna Derer

Adrian BĂLTEANU intervievează specialiști implicați în documentarea și elaborarea studiilor în proiectul Dublarea Diametralei Nord-Sud Buzești – Berzei – Uranus

Adrian Bălteanu: În primul număr al revistei din acest an am avut un „Dosar mut” cu fotografii ale zonei Buzești – Berzei, mai puțin cu clădirile valoroase ce s-au pierdut sau sunt în pericol a se pierde, cât mai mult ilustra atmosfera instaurată de șantierul de acolo. Cum ați comenta acest dosar?

Hanna Derer: Derulând în memoria vizuală sau în cea fotografică imagi­nile acestei operațiuni, constat câteva lucruri: prezența unor valori culturale ce au rămas izolate, deci vulnerabile, și un fond construit care nu întodeauna se află într-o stare fizică foarte proastă, care să justifice înlocuirea. De multe ori vorbim de clădiri-parter sau parter și un etaj, dar sunt și unele care au fost eliminate deși aveau suprafețe desfășurate mai mari. În aceste condiții, mă întreb dacă există studiul care să fi luat în conside­rare necesarul de a mări suprafața construită desfășurată în acest areal al orașului București. Cu alte cuvinte, chiar există acest necesar de locuințe și clădiri de birouri? În final mă întreb, fără să țin cont dacă este vorba de o investiție publică, privată sau în parteneriat public-privat, dacă tot acest efort, până la urmă economic, de eliminare a unor clădiri, încă în stare să reziste decenii, este justificat? Se poate răspunde că mobilul întregii operațiuni nu a fost necesarul de suprafață desfășurată construită superioară, ci rezolvarea problemelor de trafic. Din acest punct de vedere, mărturisesc, mă aflu într-o dilemă: pe de o parte, însuși șeful de proiect, prof. dr. arh. Constantin Enache, afirmă public că este imperios necesar să ajungem în 20 de minute cu mașina de la Piața Victoriei în zona Uranus, iar pe de altă parte, tot el a afirmat că motivul principal al acestei operațiuni urbane nu au fost problemele de trafic, ci necesitatea de a crea o zonă care să inspire securitate atât locuitorilor (care nu știu în ce măsură mai locuiesc sau vor mai locui aici), cât și investitorilor. Pot să accept și ideea conform căreia ambele motive au fost importante, dar consider că pentru un astfel de efort și pentru astfel de costuri ar fi fost util și un calcul al necesarului real de suprafață desfășurată construită.

A.B.: Cum apreciați momentul în care ne aflăm în realizarea dublării diametralei nord-sud?

H.D.: Din punctul meu de vedere, situația actuală din teren, prin inter­vențiile realizate, a depășit punctul în care ar mai exista o cale de întoar­cere. Pierderile de țesut urban istoric sunt atât de mari, lucrările la reali­zarea arterei sunt atât de avansate încât îmi este greu să-mi imaginez că s-ar putea reface ceea ce s-a distrus, chiar dacă România ar fi un stat cu mult mai bogat decât este. Consider că, în acest moment, avem de-a face cu trei mize, pe care le menționez în ordinea scării locului și în ordi­nea cronologică în care ele ar trebui să se desfășoare, și nu în ordinea importanței, căci le consider, practic, echivalente ca semnificație. Prima miză este salvarea efectivă a acelor imobile cu valoare culturală care mai există, a doua ține de ceea ce se va construi în jurul lor, iar a treia constă în găsirea căilor prin care o operațiune de acest gen să nu se mai repete. Nu vrem să ne mai confruntăm cu acest gen de situație, indiferent dacă este vorba de salvarea resursei culturale sau de felul în care operațiunea dublării diametralei nord-sud a fost pusă în practică, atât din punctul de vedere al proiectării, cât și din punctul de vedere al modului în care seria de proiecte ce o vizează a fost transpusă în realitate.

A.B.: Care sunt punctele principale ale acestor trei mize?

H.D.: Dintre imobilele care trebuie salvate sigur că primul pe listă este Hala Matache, care și-a dovedit, în urma unui studiu, calitățile de monu­ment istoric, chiar de interes național, nu doar de interes local, cum este clasat în prezent. Hala, din nefericire, fiind nu doar „atractivă” din multe puncte de vedere, ci și mare și nu foarte simplu, dar nu imposibil, de supravegheat, este, după cum putem constata, supusă unor spolieri permanente. Extrem de grav este faptul că au început să dispară părți din structura metalică originală, care datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea, din primele două etape de construcție. Halei i se adaugă și alte clădiri cu valoare culturală, aflate nu neapărat în prima linie a dublării diametralei, ci mai cu seamă în adâncimea zonelor construite protejate traversate de intervenție sau de zona ei de impact – și nu este vorba doar de monumente istorice care au supraviețuit demolărilor datorită regimului juridic de protecție. Aceste clădiri aflate în adâncimea zonelor construite protejate, chiar dacă sunt în continuare locuite, sunt, în acest vid urban, la fel de vulnerabile ca și cele din prima linie. Astfel, intrăm deja în sfera celei de a doua mize dintre cele enunțate. Pentru efectiva salvare și punere în valoare, atât a monumentelor istorice izolate rămase pe traseu, cât și a acestor imobile care contribuie la resursa culturală a orașului, este extrem de important ce urmează să le înconjoare.

Din aceste punct de vedere, în ceea ce privește suprafața construită des­fășurată pe care o propune dl prof. dr. arh. Constantin Enache, din ulti­mele planșe pe care am avut ocazia să le văd în prezentarea publică a Dominiei Sale (în februarie 2011), având deci certitudinea că mă aflu în fața stadiului cel mai recent al proiectului, am înțeles că, în principiu, se dorește un regim de înălțime format din parter și șase etaje, ceea ce înseamnă mai mult decât o dublare a suprafeței construite desfășurate care a existat anterior operațiunilor de demolare. Pot să înțeleg că pentru o arteră cu un prospect generos fronturile nu pot avea un regim de înălțime scăzut, deși există exemple apreciate, precum Șoseaua Aviatorilor. Poate aici nu ar fi fost locul unei artere de promenadă, cum a fost cu certitudine gândită inițial Șoseaua Aviatorilor, ci al unei artere de circulație cu un caracter dinamic. În consecință, se impun fronturi ceva mai înalte în raport cu lățimea străzii, dar cât de înalte? Cine și cum definește această înălțime? În zonă au existat intervenții interbelice, P+3 - P+5, dar astfel de clădiri reprezentau excepția. Dacă ar trebui să mă hazardez în a spune, la o primă vedere, care ar fi regimul de înălțime optim, cred că un P+3, în condițiile unui parter de utilizare publică, deci mai înalt, ar fi suficient. În plus, poate că acest regim de înălțime este mai realist în raport cu nece­sarul real de suprafață construită desfășurată.

De asemeni, un alt aspect fundamental în ceea ce privește viitorul context al monumentelor istorice și al zonelor construite protejate este ritmul în care se desfășoară frontul străzii. Apelez din nou la Șoseaua Aviatorilor, care indică faptul că o arteră urbană (fac abstracție de caracterul inițial de promenadă) nu trebuie să aibă neapărat frontul continuu. Un front continuu, chiar cu parcele mai generoase, generează totuși un ritm relativ alert de lectură, o succesiune rapidă a imaginilor percepute parcurgând traseul. În zona dublării diametralei, prin evoluția istorică, fronturile au fost formate din parcele și deci clădiri cu o lungime de fațadă, nu reduse, ca în Lipscănie, ci medie. Există temerea că acest tip de front va fi înlocuit cu unul format din clădiri cu fațade foarte lungi, ceea ce va schimba ritmul de desfășurare al fronturilor și va induce, probabil, senzația de monotonie, cum se întâmplă pe Victoria Socialismului, unde, în plus, mergând, ai sentimentul că nu avansezi pentru simplul motiv că toate fațadele arată aproape la fel.

Pentru evitarea unor astfel de situații care nu sunt de dorit în București, există, desigur, instrumente ale proiectantului, care poate limita regimul de înălțime și lungimile de fațadă, și există, cel puțin teoretic, instrumente pe care le poate utiliza proprietarul terenului, care brodează traseul, în acest caz primăria. Nu îmi este, recunosc, limpede ce anume a achiziționat PMB, nu am avut ocazia să analizez atât de în detaliu planșele și, în orice caz, nu îmi amintesc să fi avut ocazia să văd o planșă referitoare la circulația proprietăților imobiliare. Am observat însă situații în care clădirile au fost demolate pe jumătate, părțile nedemolate continuând să fie utilizate, ceea ce mă face să consider că este posibil ca primăria să fi achiziționat strict spațiul necesar arterei. În acest caz se naște întrebarea: „Unde se vor desfășura fronturile continue de P+6 propuse de proiectant?” sau „care este strategia de obținere în lungul arterei a unor parcele construibile, construibile în ce condiții și de către cine?”. Sperând că aceste aspecte au fost și sunt luate în considerare, caz în care circulația terenurilor va fi o operațiune clară, este de dorit să nu se producă un regim de înălțime excesiv în raport cu cel mediu specific zonelor construite protejate și nici fronturi cu un ritm extrem de lent de la o fațadă la alta.

A.B.: Vă rog să spuneți câteva cuvinte despre clădirile de patrimoniu afectate direct de dublarea diametralei, mai exact despre cele care trebuie să elibereze amplasamentul pentru realizarea acesteia.

H.D.: La o primă vedere, se poate crede că, dintr-o pură întâmplare, de-a lungul unei aceleiași străzi, la câteva sute de metri distanță, în timp, au apărut clădiri deosebite. În cazul celor trei monumente istorice rămase pe str. Berzei (Hala Matache are adresa poștală în Piața Haralambie Botescu, dar fațada ei principală participă la traseul străzii Berzei), din cercetările desfășurate rezultă clar că nu a fost vorba de o întâmplare. Foarte pe scurt (detaliile și demonstrația fiind cuprinse într-un articol care va apărea în următorul număr al „Revistei Monumentelor Istorice”), după construirea Gării de Nord, primăria, conștientă că această parte de oraș nu poate rămâne una de vii și livezi, a identificat sau a intuit vadul comercial care se afla încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea la intersecția dintre străzile Berzei și Popa Tatu și s-a decis, în 1886, să îi dea o formă modernă. Inițial, acest spațiu trebuie să fi fost unul de tip „mai­dan”, în sensul originar al cuvântului (suprafață neconstruită utilizată în sens comercial, dar nu numai). În consecință, primăria nu și-a asumat o investiție riscantă, pentru că nu a făcut decât să fructifice un vad comercial existent și pentru că se baza pe un parteneriat public-privat, avant la lettre, nescris, în care primăria și comunitatea funcționau la unison. Dovada acestei afirmații sunt celelalte două monumente istorice de pe Berzei, la numărul 89, la circa 250 m sud de Hala Matache, și la numărul 81, la alți aproximativ 250 m de numărul 89.

Clădirea din str. Berzei 89 a fost, de când s-a construit, o brutărie, inițial probabil o clădire exclusiv sau preponderent parter, care, în trena Halei Matache, a avut un succes atât de mare încât a căpătat, foarte curând după prima etapă de construcție, nu doar un etaj, ci și o formă luxoasă. Mă refer nu doar la arhitectura de exterior, păstrată in situ până în urmă cu câteva luni, din care acum, din păcate, se mai pot vedea doar câteva fragmente, ci și la elemente de arhitectură de interior: ancadramente de uși, oglinzi de stucatură la plafoane etc.; pe scurt, o arhitectură extrem de bogată. Nu am avut ocazia până acum, în București, să văd un ancadrament de ușă neobaroc atât de complex ca acela de aici. Este evident că doar succesul financiar al brutăriei a putut genera acest gen de remodelare. Inițiativa punctuală a primăriei de a construi Hala Matache a atras mici întreprinzători – ca acela localizat în strada Berzei la numărul 89 – care, profitând de impactul halei, au îmbogățit funcțional această parte de oraș. În schimb, astfel de mici întreprinzători au întors o parte din beneficii asupra zonei însăși. Este și cazul micii brutării în discuție care a ocupat nișa liberă – este cunoscut și susținut de documente faptul că avea ca funcțiune principală comerțul cu produse din carne – care a fost etajată și a căpătat o arhitectură cu caracter de reprezentare.

La numărul 81 este un exemplu la fel de interesant de joint venture, în care un liber profesionist, arhitectul Anton Schückerle - care, între altele, a proiectat Fabrica de Bere și Palatul Bragadiru (fiind, deci, un arhitect de succes) –, se decide să investească în zonă, și anume după 12 ani de la momentul în care primăria investise inițial în hală și exact în anul în care aceasta, constatând că efortul în cauză a meritat, o completează în conformitate cu proiectul-tip respectiv. Anton Schückerle, care era atunci proprietarul parcelei din strada Berzei numărul 81, elaborează proiectul depus pentru eliberarea autorizației de construcție, propunând un imobil de raport. El intuiește că respectiva parte de oraș se va dezvolta în urma investiției constituite de Hala Matache și își încredințează propria investiție zonei. În plus, Anton Schückerle nu doar exploatează zona, ci îi oferă ceva în schimb: clădirea rezultată poate că nu este chiar de lux, dar nu este nici una menită speculei imobiliare brute – apartamentele sunt nu doar generoase, ci și confortabile, iar de arhitectura de calitate, care sper că se mai poate vedea pe teren, nici nu mai vorbim. Ca și micul brutar din strada Berzei 89, Anton Schückerle, profitând de întreg fenome­nul de dezvoltare a acestei părți de oraș generat de intervenția primăriei, se simte dator să dăruiască ceva zonei. De aceea afirm că este vorba de un parteneriat public-privat, avant la lettre, nescris, dar care funcționa foarte bine, într-o perioadă în care nu exista consultare publică în sensul actual al expresiei, dar în care sunt convinsă că autoritățile locale aveau alte „antene” de a colabora cu populația, spre beneficiul ambelor părți și, în consecință, spre beneficiul orașului.

A.B.: Ce ne puteți spune despre celelalte trei monumente afectate direct de proiect, aflate în procedură de declasare?

H.D.: Două sunt (sau au fost) situate pe strada Baldovin Pârcălabu, la numărul 16 și la numărul 18, al treilea se află (sau s-a aflat) pe strada Cameliei la numărul 24, deci la intersecția acestor două trasee de circu­lație. În ianuarie-februarie 2011, când am elaborat studiile de evaluare culturală, nu am mai găsit decât urme infime ale valorii culturale care, cu certitudine, a determinat includerea acestora în Lista Monumentelor

Istorice din 1992. În strada Cameliei este vorba despre o evidentă lipsă de întreținere a clădirilor, care a făcut să dispară o întreagă arhitectură de exterior. Am mai găsit câteva fragmente pe fațada de sud a edificiului din partea de nord a parcelei, insuficiente însă pentru orice fel de integrare/reconstituire/interpretare. Fragmentele atestă stilul neobaroc, de altă factură decât cel de la Berzei 89, cumva, dacă vreți, mai transilvănean. Pe corpul de clădire situat pe limita posterioară a parcelei am identificat urme ale unor ancadramente de ferestre inspirate din acea variantă a barocului central european, cunoscut sub denumirea de

Zopfstil. Un alt aspect semnificativ rezidă în faptul că, pe acel loc, a existat la sfârșitul secolului al XIX-lea, un depozit de materiale de construcție cu vânzare, în condițiile în care acolo, anterior, la mijlocul aceluiași veac, locuiau cărămidari, dulgheri, deci meșteșugari implicați în activitatea de construcție. Practic, imobilul respectiv a reprezentat unul din elementele care au asigurat continuitatea profilului funcțional al zonei, contribuind deci din plin la coagularea identității sale culturale. Din păcate, fragmentele purtătoare de resursă culturală găsite au fost prea puține și, în consecință, a trebuit să propun declasarea.

Pe Baldovin Pârcălabu, la numerele 16 și 18, vorbim mai puțin de lipsă de întreținere, cât de intervenții improprii: eliminarea arhitecturii fațadelor dinspre stradă, posibil și a celei de interior. Din ce am putut reconstitui mental, clădirile, inițial, nu erau excepționale, dar interesante din varii puncte de vedere. Astfel, clădirea de la numărul 18 beneficia de o rezolvare a circulației verticală spre pod și etajul părții din spate a edificiului ce atestă dorința de confort într-o clădire, până la urmă, realizată cu posibilități modeste. La numărul 16 am găsit în subsol un arc dezvoltat pe toată lățimea casei, pe o deschidere foarte mare pentru o locuință obișnuită, care merită investigații arheologice, de altfel impuse la finalul studiului. Dat fiind faptul că, în planul Borroczin din 1846 și 1852, pe locul clădirii actuale este reprezentat un edificiu, nu este exclus ca pivnița să dateze din prima jumătate a secolului al XIX-lea și deci să fie martorul unei ocupări a intravilanului, alta decât cea specifică unei zone cu vii și livezi. Este vorba de o prezență urbană însemnată și, aspect esențial, o prezență urbană laică. Din nefericire și în cazul acestei clădiri, deoarece restul fusese eliminat sau mutilat prin intervenții improprii, cu excepția obligativității investigației arheologice, a trebuit să propun declasarea.

A.B.: Referitor la relația dintre dublarea diametralei și zona construită protejată, în prezentarea din urmă cu câteva luni, de la UAUIM, ați arătat că, potrivit analizei valorice, zona protejată trebuia să se întindă mult mai la vest de diametrală, ceea ce înseamnă că efectele intervenției sunt mai mari ca acelea ce ar rezulta la o primă vedere a limitei acesteia.

H.D.: Golurile produse de această intervenție urbanistică în țesutul urban se situează în mare măsură pe actuala limită de vest a zonelor construite protejate, devenită lege locală prin PUZ-ul adoptat în anul 2000. Dacă vorbim de prezervarea patrimoniului cultural, limita legală în cauză nu corespunde realității din teren. Având în vedere întinderea și complexitatea orașului, elaborarea PUZ-ului de Zone Construite Protejate s-a desfășurat, inevitabil, în două etape. Prima, încheiată în 1997, a identificat porțiunile mari de țesut urban, care, într-un fel sau altul, încorporau resursa culturală. În unele cazuri erau semnificative din punct de vedere cultural toate componentele țesutului urban (tramă stradală, parcelar, fond construit, relații dintre ele etc.), în altele era semnificativă doar trama stradală sau doar parcelarul etc. A rezultat deci o primă „decupare” a părților mari de oraș semnificative din punct de vedere cultural. În zona actualei dublări diametrale au fost identificate o serie de zone construite protejate, poziționate transversal ei, a căror limită vestică era situată, prin concluziile etapei încheiate în 1997, într-adevăr, la vest de aceasta. Concluzia în cauză a confirmat de altfel rezultatele studiului de delimitare a centrului istoric și a zonei istorice bucureștene, elaborat cu 20 de ani înainte, care a operat cu o altă metodă de cercetare, relevantă și ea pentru prezervarea patrimoniului cultural. Încă din 1977, deci, se constatase faptul că valoarea culturală traversa strada Berzei spre V, nefiind vorba, desigur, de valoarea specifică centrului istoric, ci de cea aferentă zonei istorice, care, însă, trebuie înțeleasă nu ca o zonă de protecție a centrului istoric, ci ca o zonă în care procesul de închegare al valorilor culturale era/este încă în derulare. După douăzeci de ani, în 1997, s-a constatat deci faptul că, într-adevăr, zona istorică „crescuse” spre vest, semn al unei evoluții firești de coagulare a semnificațiilor culturale.

În favoarea celor afirmate până acum pledează și Lista Monumentelor Istorice. În anul 2006, când am avut prilejul să elaborez studiul de fundamentare privind resursa culturală pentru dublarea diametralei, am comparat listele din 1992 și 2004 și am constatat că, în această parte a orașului, numărul de monumente istorice de tip imobil crescuse (în timp ce, de exemplu, în Lipscănie scăzuse). Cu alte cuvinte, procesul de închegare al valorilor culturale era în plin progres și acea parte a zonei istorice (în termenii studiului din 1977) era pe cale să atingă statutul de centru istoric.

În a doua etapă a PUZ Zone Construite Protejate, cea finală din punct de vedere juridic (adoptată în anul 2000), limitele zonelor protejate au fost restrânse. Aproape tot ce traversa în prima etapă străzile Buzești și Berzei spre vest a fost retras pe limitele posterioare ale loturilor estice care bordează aceste străzi. Trebuie menționat faptul că, în același timp, se lucra la Planul Urbanistic General și, după cum se știe, ideea acestei noi artere era (și este) cuprinsă în acest document. Se poate deci presupune faptul că „retragerea” limitelor înspre E s-a produs în urma unei negocieri între echipa care a elaborat a doua etapă a PUZ-ului și echipa care lucra la PUG. Este de subliniat faptul că, în mod obișnuit, astfel de negocieri sunt nu doar normale, ci și de dorit. Nici cei mai inveterați specialiști în domeniul patrimoniului construit nu pretind să se păstreze absolut tot. Aceste negocieri sunt utile nu doar pentru a decide echilibrul optim între conservare și dezvoltare, ci și pentru a lămuri motivele care determină o poziție sau alta. Am avut șansa să particip la astfel de negocieri, invitată fiind în calitate de elaborator al studiului privind resursa culturală de către șeful de proiect, urbanist, și ele se pot desfășura benefic pentru toate părțile implicate, incluzând între acestea, evident, și localitatea respectivă. În cazul dublării diametralei nu am fost solicitată de șeful de proiect să particip la o discuție. Cum s-a desfășurat negocierea între PUZ Zone Construite Protejate și PUG nu știu, căci Catedra de Istoria Arhitecturii (din care făceam parte) nu a mai participat la cea de-a doua etapă a PUZ-ului. Pe de altă parte, din câte am înțeles, nu este garantat niciun câștig pentru oraș; însuși șeful de proiect al dublării diametralei, dl prof. dr. arh. Constantin Enache, a afirmat că, pentru el, miza dublării Diametralei este salvarea Căii Victoriei, dar că nu poate oferi garanții în acest sens. Profitul unor negocieri (reale) este, în momentul în care toate părțile implicate înțeleg ce se câștigă în schimbul pierderilor, nu atât o opoziție mai puțin vehementă față de proiect, cât regândirea globală a acestuia; de exemplu, specialistul în patrimoniu cultural, care înțelege motivele și câștigul pentru care ar trebui să renunțe la unele părți de resursă culturală, poate căpăta o altă viziune de ansamblu, va căuta (în același oraș) structuri urbane similare și poate condiționa pierderile res­pective printr-o valorificare crescută a acestor alte zone (asemănătoare). Nu am întâlnit niciun specialist în patrimoniu cultural care să își dorească sufocarea orașului, pentru simplul motiv că, dacă orașul paralizează, orice capacitate de a proteja patrimoniul cultural dispare.

A.B.: Ce ne puteți spune despre a treia miză identificată de dum­neavoastră, nerepetarea unei astfel de intervenții.

H.D.: După cum am afirmat anterior, a treia miză constă în identificarea căilor prin care pot fi evitate în viitor situații similare cu cea aferentă dublării Diametralei. Din acest punct de vedere trebuie luate în conside­rare mai multe aspecte în cazul cărora ar trebui, probabil, instituite cumva niște „bune practici”. Astfel, chiar dacă în procedura de consultare publică dedicată PUG-ului nu s-a opus nimeni unei propuneri cuprinse de acesta, în momentul în care chiar și un singur studiu de fundamentare pentru PUZ-ul aferent ajunge la concluzii care nu susțin operațiunea respectivă, negocierile menționate anterior, dintre specialiștii în cauză, ar trebui să aibă loc în mod obligatoriu. De asemeni, aceștia ar trebui să se prezinte în fața beneficiarului cu o poziție unică sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, punctele de vedere divergente ar trebui aduse la cunostința sa, in extenso și în timp util. Apoi, fundamental ar fi ca deci­dentul să își asume răspunderea pentru hotărârea adoptată și, în plus, această asumare ar trebui făcută publică. Din acest punct de vedere, ar trebui revizuită și formula avizelor tehnice, cel puțin în ceea ce le privește pe cele emise de către autoritățile abilitate în acest sens în domeniul prezervării patrimoniului cultural. Afirm acest lucru pentru că, în acest moment, indiferent de propunerea formulată de Comisia Națională a Monumentelor Istorice, textul avizului este de genul: „Documentația a fost analizată în ședința din data de... Se emite aviz...”, fără deci ca, în documentul respectiv, să fie consemnată opinia comisiei și, dacă e cazul, că – dat fiind caracterul consultativ al acesteia – altcineva a decis avizul emis. Nu în ultimul rând, ar trebuie (totuși) asigurată coerența procesului de avizare astfel încât Comisia Tehnică de Urbanism să nu se mai pronunțe în absența avizelor de specialitate, cum este cel al Ministerului Culturii. De asemeni, în cazul operațiunilor de anvergură, ar trebui aplicată o modalitate prin care, în orice moment al procesului de avizare, să fie pus la dispoziție proiectul de ansamblu, complet și actualizat, și nu doar diferitele părți care fac obiectul avizării în momentul respectiv. Ar fi multe de spus și în legătură cu execuția, cel puțin în ceea ce o privește pe cea consumată pentru dublarea diametrală, dar, dat fiind faptul că nu cunosc toate detaliile, este preferabil să nu mă pronunț. Sunt însă conștientă de faptul că toate aceste propuneri înseamnă un nece­sar de timp mai mare și care nu neapărat convine unei agende poli­tice, dar, pe de altă parte, calitatea unei localități nu poate fi obținută prin „scurtături”. În fine, pentru a reveni la „studiul de caz” reprezentat de dublarea diametrală, ar fi interesant de aflat cât îl costă pe contribuabilul bucureștean procesele legate de aceasta.

P.S. De altfel, între momentul în care am avut ocazia de a purta această discuție (31 mai a.c.) și cel în care am avut ocazia să revăd transcrierea ei, PUZ-ul dedicat dublării Diametralei N-S a orașului București a fost declarat ilegal de Tribunalul București pe 12 aprilie și, pe 16 iunie, de către Curtea de Apel București.