Din trecutul Societăţii Arhitecţilor Români

arhitect Cristofi P. Cerchez – 1941

… Se petrecea în toamna anului 1900. Deabia venisem din străinătate şi odată cu mine sosise şi Burcuş, Petculescu şi alţii. Eu purtam pălărie mare după obiceiul italienesc, ei joben. De arhitecţi în ţara românească nu prea auzisem, câteva nume şi atâta tot. De străini în ţară, berechet: francezi, germani, italieni, chiar şi unguri. Dintre francezi se remarcau Gottereau care a făcut Casa de Depuneri, Blank a făcut Ministerul de Domenii, Galeron a făcut Ateneul ş.a.m.d. Dintre italieni cel care a lucrat mai mult a fost Iuliu Magni, adus de Nicolae Filipescu pentru ca să facă Palatul Primăriei Bucureşti. De la el ne-au rămas Seminarul Central (Bragadiru), școala primară de la Şosea, casa ing. Mironescu ș.a.

Obicinuit ca prin străinătate ca arhitecţii să se adune şi ei să-şi comunice idei, păreri şi altele, neştiind că în Bucureşti trăia o mică Societate a arhitecţilor români, împreună cu câţiva colegi ne hotărâm să înființăm noi un club al arhitecţilor aflaţi în ţară, indiferent de naţionalitate: în definitiv eram arhitecţi şi natural că la adunări nu s-ar fi discutat lucruri, în afară de domeniul profesional.

Nu pierd vremea şi după o înţelegere avută cu câţiva colegi tipărim şi convocăm o adunare a tuturor arhitecţilor din ţara românească, într-o seară, pe la orele 9 în sala Edison, unde e Mircea astăzi.

Au răspuns şi au luat parte la Adunare peste 100 de arhitecţi, între ei am remarcat pe cei de mai sus pomeniţi şi alţii. Când ne găseam în toiul discuțiunilor şi puneam la cale viitorul, mă pomenesc tras de haină de Burcuş,

care-mi spune să retez cu întrunirea, pentru că sunt aşteptat în casele d-lui arhitect Socolescu, la Rosetti.

Mai spun câteva cuvinte adunării, amânând pentru o nouă dată, şi împreună cu Burcuş, Petculescu, Chiriachide şi alții pornim la locul indicat.

În uşa biuroului ne aşteptau persoanele necunoscute mie: Ion Socolescu, Alexandru Săvulescu, Toma Dobrescu, Mandrea, Ciocârlan, Nedelescu şi alţii – cam vreo 12 la număr. Erau membri ai Societăţii Arhitecţilor Români, de cari eu nu aveam cunoştinţă, puțini la număr în cap cu Alexandru Săvulescu, care a făcut Palatul Poştelor.

Câteva cuvinte foarte edificatoare m-au făcut să renunţ la proectul Clubului arhitecţilor, pe care-l preconizam şi să intru cu dragoste în această Societate.

Şi era frumos în această Societate. Odată pe săptămână – vinerea – ne adunam cu toţii şi se discutau lucruri frumoase.

Un fel de cenacol, ca acel al convorbirilor Literare de la Iaşi (Bolta Rece). Cu deosebire că Adunările de la Iaşi se făceau în atmosfera Bolții Reci, care pe urmă îi încălzeau, pe câtă vreme la noi într-o cameră modestă fără niciun fel de pretenţiuni.

Şi mai era şi altă deosebire: la Bolta Rece se discuta literatură şi politică. În schimb la noi se discutau chestiuni de arhitectură, de înfrumuseţarea oraşelor, lucruri de tehnică şi altele. Natural că nu lipseau şi glumele, peripeţiile.

Pare că îl văd pe Toma Dobrescu cu o căciulă ţuguiată în cap, venea, se aşeza pe un scaun, bătea cu trabucul în biruou şi striga: Zaario! Fă-mi o cafea. Maimarolu, care a făcut Cercul Militar, spunea glume; aşa bunăoară ne povestea cum a plecat el cu încă doi inşi la Constanţa, s-a îmbarcat pe vaporul Principesa Maria şi a pornit să vadă Constantinopolul. Cum s-au aşezat în vapor au început să joace cărţi, şi le-au jucat tot drumul, tot timpul cât a stat în port la Constantinopol, toată vremea cât s-au întors din port la Constanţa şi… Constantinopolul nu l-au văzut.

Ca lucruri mai interesante ne spunea Socolesccu, cum a făcut o casă cu două etaje la Ploieşti şi cum în primăvară vede casa cu etajul de sus pornit după zidurile parterului. S-a tot gândit, ce-o fi asta? Temelia bună, învelitoarea bună, când ce era? Parchetarul bătuse parchetele foarte dese şi foarte lipite de zidurile odăilor, fără „luft”. A venit iarna, casa nu avea ferestre, s-au umflat parchetele şi au dat zidurile afară.

Se discutau şi lucruri profesionale şi cea mai profesională a fost piatra de care s-au izbit mai puternic arhitecţii, piatra de încercare a curajului. Regele Carol I, iubitor de ţară încă de la început, conştient de trecutul Voievozilor noştrii, al căror scaune îl ocupa, se hotărăşte să repare vechile mănăstiri, ca Mănăstirea Argeşului, Sfântul Nicolae Domnesc şi Trei Ierarhi dela Iaşi, şi altele. Necunoscând calităţile arhitecţilor români, se adresează lui Revoil, preşedintele Academiei franceze, ca să-i recomande un arhitect priceput în restaurarea mănăstirilor, şi Revoil îi recomandă pe Lecomte de Nouy, ca fiind capabil în asemenea lucrări. Lucrările încep, se termină frumos, totuşi arhitecţii nemultumiţi duc o campanie feroce contra restaurărilor făcute de străini și… chiar contra regelui, de şi regele fusese perfect intenţionat; poate că sugestia pornise după vreun politician.

Mai ales că arhitecții noştri dăduseră dovadă de com­petență: Băicoianu restaurase frumos câteva biserici în Moldova, Gabrielescu restaurase Turnul Goliei dela Iaşi.

Dar cum Grigore Alexandrescu, poetul, trăia pe vremea aceia şi având nenorocita inspirație să născocească poezia „Toporul şi pădurea”, imediat s-au găsit cozile de topor şi soarta unor arhitecţi a fost pecetluită.

Parcă i-aud: Mă Iancule! – lui Socolescu – vrei să faci şcoală de arhitectură în Bucureşti. Bă! Mai las-o să ne aranjăm noi întâi – vre-o 10-20 de ani, şi pe urmă s-o facem; că aştia o să ne mănânce…. Da de unde, cu Socolescu nu se putea vorbi… şi şcoala a fost înființată; profesori, ei, bătrânii – fără leafă, fără nimic; localul îl plăteau tot ei, încălzitul şi toate cheltuielile le susţineau tot ei.

Şi erau şi iniţiați în arhitectura românească: Socolescu făcuse un tip aparte, şi care prinsese şi în popor: îi zicea „stilul Socolescu”. În tot cazul cuvânt mai corect decât stilul florentin de azi, care nu are a face cu Florența, cum nu am eu a face cu China.

Săvulescu a produs şi el câteva opere, Dobrescu a făcut casa Hagi Tudorache de la Şosea, Mincu a făcut Bufetul, Şcoala Centrală de fete şi altele. Străinii s-au amorezat şi ei de stilul românesc şi Magni a făcut şcoala primară dela Şosea.

Ei bine?! Aceşti oameni, apostoli în adevăratul înţeles al cuvântului, ei care s-au lăsat pe ei pentru ţară şi neam, ei care au avut un caracter de toată frumuseţea, când Delavrancea l-a însărcinat pe Mincu cu facerea proiectului Primăriei Bucureştiului, în loc să bârfească după cum se obicinueşte, s-au adunat în corpore şi s-au prezentat primarului, aducându-i mulțumiri pentru frumoasa iniţiativă pe care a avut-o primarul, ca să-i încredințeze planurile lui Mincu.

Ei bine aceşti oameni care cum spusei au înfiinţat şcoala, n-au avut nici unul din ei nici un acces în şcoală. Nici un profesor n-a fost dat afară de Mincu, care nici nu prea a fost combativ în chestiunea monumentelor istorice.

Dar e un Dumnezeu sus, marile lor figuri, cât va trăi un român pe pământul românesc, amintirile lor nu vor fi uitate.

Societatea a mers mai departe, şcoala la fel.

Ce îndurerat am fost când la un banchet (o agapă a Societăţii) unul dintre cei mai buni, fost coleg din cei noui, astăzi mort de curând, sub impresiunea unei „cozi”, el care nu-i intra în caracter, în plină masă se adresează cu cuvinte grele lui Ion Socolescu, care aproape ostracizat de noua generaţie, produsul lui în definitiv, căutând să-l umilească.

Temperament de revoluţionar, în fața dreptăţii mă scol, îi adresez câteva cuvinte frumoase lui Socolescu, iar colegului care se vede că nu cunoştea în adevăratul sens pe Socolescu îi spun şi lui câteva cuvinte destul de frumoase, neumilitoare, terminând cu vorba: Ei! Domnule C.! … munţii nu se cunosc de aproape, se cunosc dela distanţă… Poate-l vei cunoaşte mai târziu pe Socolescu.

Din seara aceia ne-am înţeles cu toţii, iar cu amicul C. am rămas cei mai buni prieteni, până în ceasul morţii lui.

Pe 26 februarie 1891, 24 de arhitecți au înființat Societatea Arhitecților Români, Alexandru Orăscu fiind ales președinte. Într-un articol publicat în ARHITECTURA, nr. 1, ianuarie-martie 1941, p. 24-25, arhitectul Cristofi P. Cerchez amintește vremurile de început ale Societății Arhitecților Români.