Eveniment

120 de ani de existență - Societatea Arhitecților Români

Din trecutul Societății Arhitecților Români

arhitect Cristofi P. Cerchez - 1941

… Se petrecea în toamna anului 1900. Deabia venisem din străinătate și odată cu mine sosise și Burcuș, Petculescu și alții. Eu purtam pălărie mare după obiceiul italienesc, ei joben. De arhitecți în țara românească nu prea auzisem, câteva nume și atâta tot. De străini în țară, berechet: francezi, germani, italieni, chiar și unguri. Dintre francezi se remarcau Gottereau care a făcut Casa de Depuneri, Blank a făcut Ministerul de Domenii, Galeron a făcut Ateneul ș.a.m.d. Dintre italieni cel care a lucrat mai mult a fost Iuliu Magni, adus de Nicolae Filipescu pentru ca să facă Palatul Primăriei București. De la el ne-au rămas Seminarul Central (Bragadiru), școala primară de la Șosea, casa ing. Mironescu ș.a. Obicinuit ca prin străinătate ca arhitecții să se adune și ei să-și comunice idei, păreri și altele, neștiind că în București trăia o mică Societate a arhitecților români, împreună cu câțiva colegi ne hotărâm să înființăm noi un club al arhitecților aflați în țară, indiferent de naționalitate: în definitiv eram arhitecți și natural că la adunări nu s-ar fi discutat lucruri, în afară de domeniul profesional. Nu pierd vremea și după o înțelegere avută cu câțiva colegi tipărim și convocăm o adunare a tuturor arhitecților din țara românească, într-o seară, pe la orele 9 în sala Edison, unde e Mircea astăzi. Au răspuns și au luat parte la Adunare peste 100 de arhitecți, între ei am remarcat pe cei de mai sus pomeniți și alții. Când ne găseam în toiul discuțiunilor și puneam la cale viitorul, mă pomenesc tras de haină de Burcuș, care-mi spune să retez cu întrunirea, pentru că sunt așteptat în casele d-lui arhitect Socolescu, la Rosetti. Mai spun câteva cuvinte adunării, amânând pentru o nouă dată, și împreună cu Burcuș, Petculescu, Chiriachide și alții pornim la locul indicat. În ușa biuroului ne așteptau persoanele necunoscute mie: Ion Socolescu, Alexandru Săvulescu, Toma Dobrescu, Mandrea, Ciocârlan, Nedelescu și alții – cam vreo 12 la număr. Erau membri ai Societății Arhitecților Români, de cari eu nu aveam cunoștință, puțini la număr în cap cu Alexandru Săvulescu, care a făcut Palatul Poștelor. Câteva cuvinte foarte edificatoare m-au făcut să renunț la proectul Clubului arhitecților, pe care-l preconizam și să intru cu dragoste în această Societate. Și era frumos în această Societate. Odată pe săptămână – vinerea – ne adunam cu toții și se discutau lucruri frumoase. Un fel de cenacol, ca acel al convorbirilor Literare de la Iași (Bolta Rece). Cu deosebire că Adunările de la Iași se făceau în atmosfera Bolții Reci, care pe urmă îi încălzeau, pe câtă vreme la noi într-o cameră modestă fără niciun fel de pretențiuni. Și mai era și altă deosebire: la Bolta Rece se discuta literatură și politică. În schimb la noi se discutau chestiuni de arhitectură, de înfrumusețarea orașelor, lucruri de tehnică și altele. Natural că nu lipseau și glumele, peripețiile. Pare că îl văd pe Toma Dobrescu cu o căciulă țuguiată în cap, venea, se așeza pe un scaun, bătea cu trabucul în biruou și striga: Zaario! Fă-mi o cafea. Maimarolu, care a făcut Cercul Militar, spunea glume; așa bunăoară ne povestea cum a plecat el cu încă doi inși la Constanța, s-a îmbarcat pe vaporul Principesa Maria și a pornit să vadă Constantinopolul. Cum s-au așezat în vapor au început să joace cărți, și le-au jucat tot drumul, tot timpul cât a stat în port la Constantinopol, toată vremea cât s-au întors din port la Constanța și… Constantinopolul nu l-au văzut. Ca lucruri mai interesante ne spunea Socolesccu, cum a făcut o casă cu două etaje la Ploiești și cum în primăvară vede casa cu etajul de sus pornit după zidurile parterului. S-a tot gândit, ce-o fi asta? Temelia bună, învelitoarea bună, când ce era? Parchetarul bătuse parchetele foarte dese și foarte lipite de zidurile odăilor, fără „luft”. A venit iarna, casa nu avea ferestre, s-au umflat parchetele și au dat zidurile afară. Se discutau și lucruri profesionale și cea mai profesională a fost piatra de care s-au izbit mai puternic arhitecții, piatra de încercare a curajului. Regele Carol I, iubitor de țară încă de la început, conștient de trecutul Voievozilor noștrii, al căror scaune îl ocupa, se hotărăște să repare vechile mănăstiri, ca Mănăstirea Argeșului, Sfântul Nicolae Domnesc și Trei Ierarhi dela Iași, și altele. Necunoscând calitățile arhitecților români, se adresează lui Revoil, președintele Academiei franceze, ca să-i recomande un arhitect priceput în restaurarea mănăstirilor, și Revoil îi recomandă pe Lecomte de Nouy, ca fiind capabil în asemenea lucrări. Lucrările încep, se termină frumos, totuși arhitecții nemultumiți duc o campanie feroce contra restaurărilor făcute de străini și… chiar contra regelui, de și regele fusese perfect intenționat; poate că sugestia pornise după vreun politician. Mai ales că arhitecții noștri dăduseră dovadă de com­petență: Băicoianu restaurase frumos câteva biserici în Moldova, Gabrielescu restaurase Turnul Goliei dela Iași. Dar cum Grigore Alexandrescu, poetul, trăia pe vremea aceia și având nenorocita inspirație să născocească poezia „Toporul și pădurea”, imediat s-au găsit cozile de topor și soarta unor arhitecți a fost pecetluită. Parcă i-aud: Mă Iancule! – lui Socolescu – vrei să faci școală de arhitectură în București. Bă! Mai las-o să ne aranjăm noi întâi – vre-o 10-20 de ani, și pe urmă s-o facem; că aștia o să ne mănânce…. Da de unde, cu Socolescu nu se putea vorbi… și școala a fost înființată; profesori, ei, bătrânii - fără leafă, fără nimic; localul îl plăteau tot ei, încălzitul și toate cheltuielile le susțineau tot ei. Și erau și inițiați în arhitectura românească: Socolescu făcuse un tip aparte, și care prinsese și în popor: îi zicea „stilul Socolescu”. În tot cazul cuvânt mai corect decât stilul florentin de azi, care nu are a face cu Florența, cum nu am eu a face cu China. Săvulescu a produs și el câteva opere, Dobrescu a făcut casa Hagi Tudorache de la Șosea, Mincu a făcut Bufetul, Școala Centrală de fete și altele. Străinii s-au amorezat și ei de stilul românesc și Magni a făcut școala primară dela Șosea. Ei bine?! Acești oameni, apostoli în adevăratul înțeles al cuvântului, ei care s-au lăsat pe ei pentru țară și neam, ei care au avut un caracter de toată frumusețea, când Delavrancea l-a însărcinat pe Mincu cu facerea proiectului Primăriei Bucureștiului, în loc să bârfească după cum se obicinuește, s-au adunat în corpore și s-au prezentat primarului, aducându-i mulțumiri pentru frumoasa inițiativă pe care a avut-o primarul, ca să-i încredințeze planurile lui Mincu. Ei bine acești oameni care cum spusei au înființat școala, n-au avut nici unul din ei nici un acces în școală. Nici un profesor n-a fost dat afară de Mincu, care nici nu prea a fost combativ în chestiunea monumentelor istorice. Dar e un Dumnezeu sus, marile lor figuri, cât va trăi un român pe pământul românesc, amintirile lor nu vor fi uitate. Societatea a mers mai departe, școala la fel. Ce îndurerat am fost când la un banchet (o agapă a Societății) unul dintre cei mai buni, fost coleg din cei noui, astăzi mort de curând, sub impresiunea unei „cozi”, el care nu-i intra în caracter, în plină masă se adresează cu cuvinte grele lui Ion Socolescu, care aproape ostracizat de noua generație, produsul lui în definitiv, căutând să-l umilească. Temperament de revoluționar, în fața dreptății mă scol, îi adresez câteva cuvinte frumoase lui Socolescu, iar colegului care se vede că nu cunoștea în adevăratul sens pe Socolescu îi spun și lui câteva cuvinte destul de frumoase, neumilitoare, terminând cu vorba: Ei! Domnule C.! … munții nu se cunosc de aproape, se cunosc dela distanță… Poate-l vei cunoaște mai târziu pe Socolescu. Din seara aceia ne-am înțeles cu toții, iar cu amicul C. am rămas cei mai buni prieteni, până în ceasul morții lui.
Pe 26 februarie 1891, 24 de arhitecți au înființat Societatea Arhitecților Români, Alexandru Orăscu fiind ales președinte. Într-un articol publicat în ARHITECTURA, nr. 1, ianuarie-martie 1941, p. 24-25, arhitectul Cristofi P. Cerchez amintește vremurile de început ale Societății Arhitecților Români.