Dosar comentat Buzești - Berzei - Uranus: invitat Șerban Sturdza

Adrian Bălteanu: Cum comentați materialele publicate la momentul demolărilor referitoare la Diametrala Buzești - Berzei?

Șerban Sturdza: Pentru viitorime, articolele ar putea fi bine-venite deoarece arată modul în care este perceput un eveniment în momentul în care acesta se produce, în același timp, s-ar putea să dea un gust neplăcut pentru că, într-un climat care este cel al democrației, totuși, lucrurile rămân la un nivel de lamentare, ca și cum am fi nișe persoane amputate. După douăzeci de ani, găsesc că e cam puțin. Dacă privesc articolele în sine, le consider interesante, dar dacă le privesc în ansamlu, în situația de viață, mi se pare că au generat o reacție foarte slabă în societate. Aștept articole mult mai incisive și astfel mult mai constructive. Aștept articole de sociologie urbană și apariția unui jurnalism de investigație. Să nu uităm că registrul în care ne mișcăm e cel real și are a face cu profesia noastră și cu cei pe care îi servim în mod direct, locuitorii Bucureștilor.

A.B.: Ce credeți despre proiect? Este el necesar pentru București?

Ș.S.: Eram în Comisia de Urbanism când se discuta proiectul. Atunci mi s-a părut, și cred astfel și acum, că este firesc să te preocupe problema unui traseu. Să tragi o linie pe o hartă și să spui: aici putem interveni pentru a reabilita o stradă, este o afirmație corectă. Dar trecerea de la o dezbatere de principiu direct la execuție, pentru că s-a trecut de faza de proiect cu foarte mare ușurință, este un lucru discutabil. Dacă întrebarea este legată de necesitatea proiectului, pot răspunde „da, există această necesitate”. Problema apare însă legată de felul în care a fost pus în practică (studiile și apoi execuția). Există o schizofrenie evidentă în acest proces. Se suprapun desfășurări ale proiectului care sunt paralele, în loc să fie succesive și să decurgă una din alta, în logica unui proces. Astfel că soluția finală nu este rezultatul studiilor de fundamentare anterioară, ci din păcate cu totul altceva, câteodată contrariul. De fapt, constați stupefiat că proiectul este hotărât încă de la început și nu neapărat pe criterii profesionale. Desfășurarea proiectului devine pur formală și lipsită de sens.

A.B.: Cum arăta proiectul în Comisia de Urbanism?

Ș.S.: Era o discuție în jurul subiectului, dar care nu fusese finalizată. Erau multe păreri acolo. Pentru că eu sunt orientat către gesturile minime, n-am fost niciodată de părere să se lărgească și să se transforme gabaritele străzii. Când vorbesc de reabilitarea unei străzi mă gândesc la conceptul de „livable streets”. Era nevoie de un proces de modernizare prin a face țesutul mai permeabil, mai locuibil, chiar dacă avem spații publice sau pentru circulații. Mi-aș fi dorit o intervenție într-un sens firesc și organic, în niciun caz o operație în forță, cu niște consecințe atât de ample asupra lateralelor. Mai ales că se discutase și ipoteza unui traseu de tranzit al cartierului situat în subteran. Esența chestiunii consta în găsirea unui compromis acceptabil între fluența unui trafic de tranzit și în același timp păstrarea libertății de a traversa strada Buzești acolo unde viața cartierului o cere. Soluția cerea asigurarea acestui echilibru care să lege comunitatea și să dezvolte oportunitățile unui comerț cât mai diferențiat în conținut și prosper.

A.B.: Ce credeți despre felul în care a fost pus în practică proiectul?

Ș.S.: Acesta este fondul problemei. Punerea în practică a stârnit, de fapt, reacțiile. Sunt sigur că, în 2006, a existat o presiune mai mare decât cea normală asupra urbaniștilor, că graba și termenul au constituit motivul pentru care o serie întreagă de lucruri nu au fost respectate. Același motiv a făcut în cele din urmă să se acționeze cu riscul nerespectării legii. Nu cred că s-a acționat cu rea-voință, dar pentru că jocul avea miză mare, s-a trecut peste reguli.

Mă refer la avize, la timpii de execuție și, în definitiv, la timpul de proiectare. Apreciez că de data aceasta arhitectul urbanist a devenit o victimă a timpului puțin pe care l-a avut și a probabilelor constrângeri, directe sau nu, generate de hiatusul temporar în care, fără implicarea lui, deseori chiar ocolit, din câte am auzit, s-a făcut transpunerea proiectului în realitate. Chestiunea în ansamblul ei este explicabilă și în acelasi timp intolerabilă. Specialistul a devenit un instrument folosit conjunctural, fără a i se permite ceea ce spiritul legii cere: întreaga coordonare și responsabilitate a operației. Aici, administrația nu a respectat nici spiritul și nici litera legii. A ocolit, s-a strecurat și a gafat.

Am perceput proiectul ca fiind la nivelul unei schițe care nu a avut timpul de a fi filtrată și care să devină prin rafinare un demers de subtilitate conformă cu situl. Proiectul a devenit o simplă schemă cu atât mai mult cu cât el nu a ținut seama de concluziile studiilor de fundamentare. Este un sit complicat pe care nu se poate interveni decât după o cercetare amplă. Probabil că timpul l-a obligat pe urbanist să treacă peste fazele necesare și de aceea rezultatul este discutabil și se înscrie într-un gest reflex al trecutului: o experiență de 40 de ani în care resursele țesutului urban istoric au fost nesocotite. Fac o mică paranteză. Noi toți ne gândim să construim și că suntem într-o fază în care progresul înseamnă construire. Dar dacă ar face cineva o analiză atentă a parcului de construcții din România, ar evalua uzura lui și cât timp mai poate fi folosit, ar trage concluzia, folosind principiile de sustenabilitate de acum, că nu este normal să construiești atât timp cât nu ai epuizat durata de viață a parcului de construcții existent și nu mă refer la resursa culturală, ci strict la cea economică. Din păcate noi ne părăsim casele înainte de termen și nici nu avem obiceiul să le întreținem. Este o concepție complet neeconomică. Deseori în România reabilitarea sau restaurarea înseamnă refacerea clădirii cu cât mai multe intervenții, de multe ori invocând chestiuni legate de normative, coerență stilistică etc., pe când, într-o societate atentă aceste lucruri se fac altfel, se intervine asupra zonelor ce nu mai pot rezista, iar restul este utilizat până la capăt. Așa arată sustenabilitatea unei case vechi. Mai multă conservare și mai puțină restaurare, iată un principiu pe care anglo-saxonii îl preferă ori de câte ori e posibil. Dacă intervii cu brutalitate și distrugi casa fără să îți pui problema cât de mult ai mai fi putut-o folosi, atunci intri într-o chestiune de iresponsabilitate și etică profesională, care la noi e trecută cu o oarecare lejeritate și care pauperizează România. Noi risipim.

Dacă s-ar studia pierderile de toate felurile în cazul Buzești, s-ar constata că operațiunea a fost păguboasă și că același lucru se putea face cu niște pierderi probabil de zece ori mai mici dacă exista un bagaj de principii care să te ghideze în evaluarea casei, demolarea, recuperarea unor elemente sau opțiunile pentru cealaltă variantă: reabilitare, întreținere etc. Din acest punct de vedere mi se pare un eșec extraordinar, de proporții, este poate minciuna cea mai mare care are la un pol toate acordurile privind sustenabilitatea semnate de România și la celălalt pol șantierul Buzești. Situația este de neacceptat pentru că aveai și puteai respecta principiile pentru care ai semnat. Orașul este sărăcit. Este sărăcit și identitar, dar aceste aspecte probabil le vom discuta mai departe.

A.B.: Cât de pregătiți suntem pentru un proiect de asemenea amploare?

Ș.S.: O dovedește istoria recentă, începând cu concursul București 2000 și terminând cu Buzești. Nu suntem pregătiți. De administrație nici nu mai vorbesc. Suntem într-o apreciere superficială, din simplul motiv că nimeni nu pățește nimic la prima vedere. Iar la a doua vedere, în cazul acesta recepția lucrărilor și analiza post-factum asupra calității și impactului lor sunt inexistente. Totul pornește de la responsabilitatea pentru calitatea părții de proiectare și de la faptul că valoarea caselor și a proprietății este arbitrară (lipsesc criteriile culturale și identitare). Un oraș care își propune să producă economic și să ofere calitate existențială cetățenilor nu poate să își permită întreruperi de interes, perioade de abandonare în viața construcției, a se vedea cazul Halei Matache. Atât timp cât există o construcție în proprietatea Primăriei, ca Primărie, ești obligată să o folosești până în ultima zi și să nu-i grăbești dispariția prin metode indirecte, cinice și deja arhicunoscute: vandalizare controlată prin terți și apoi autovictimizarea instituției proprii, primăria. Poți lesne să-ți pui întrebarea: dacă Primăria Municipiului București nu poate administra o casă, cum poate ea administra un oraș?

A.B.: Dacă îmi permiteți, o mică paranteză, clădirea McDonald’s de la intersecția străzilor Polizu cu Buzești, care, teoretic, potrivit planurilor de urbanism aprobate în 2006, ar trebui demolată, e încă funcțională.

Ș.S.: Foarte bună observația. Folosirea până în ultima clipă este în favoarea cetățenilor, a comercianților și până la urmă în favoarea orașului, care trebuie să producă. Când poți lăsa nefolosită o construcție nemăsurat de mult timp este evident că se produc pagube, iar când se produc pagube, este normal să îți pui problema cine le plătește? Poți spune: au dispărut peste 100 de clădiri, dar ar trebui să poți spune și ce înseamnă acest lucru în energie, în cantități de materiale, care a fost transportul de moloz, unde a fost depozitat molozul și ce faci cu el. Și poate și mai important, cum ai procedat și ce ai făcut pentru oamenii dislocați din locuințe, luați unul câte unul și apoi ca și comunitate. Ce pagube în existență ai adus familiilor sau ce valoare reprezintă pierderile de componente artistice duse cu buldozerul și apoi cu camionul la Groapa Glina? Astfel rezultă cât s-a cheltuit, sumă ce trebuie plătită de cineva, în niciun caz de cetățeni. În timpul unei dictaturi puteai face o astfel de operație pentru că totul pornea de la un singur om și justificările nu trebuiau date. Poți face același lucru în timpul unui regim democratic? Apropo de clădirea McDonald’s, care presupun că e bine administrată, aș pune o întrebare: un proprietar responsabil față de clienții săi și-ar fi putut permite blocarea Halei Matache timp de un an și abandonarea ei pentru distrugere? Sau ar fi exploatat spațiul cu maximum de grijă pentru confortul cumpărătorului. Iată un paradox: în timpul războiului (1942) și în condiții grele, hala a fost modernizată spre satisfacția populației, iar în condiții de pace (2011) hala a fost abandonată și vandalizată sub ochiul neputincios al poliției și administrației.

A.B.: Ce reprezintă pentru dumneavoastră Hala Matache?

Ș.S.: Pentru felul meu de a percepe țesutul urban, Hala Matache reprezintă o piatră de care merită să te agăți. Odată agățat, dai sens lucrurilor din jur. Este inima cartierului; este un loc popular și util prin excelență. În sprijinul acestui punct de vedere nu sunt nici pe departe singur, dovadă multe sute de semnături strânse de la populație pentru menținerea și păstrarea Halei Matache pe locul actual. Dacă ea va dispărea, pe str. Berzei nu mai va fi niciun reper suficient de puternic și reprezentativ pentru cartierul Gara de Nord – Berzei – Buzești. Reperele dau sens, când ele dispar, este foarte grav. Bărăganul acum este un ținut fără repere cu toate că ele au existat. Agricultura Bărăganului a generat propriile repere construite la fața locului, dar ele, odată dispărute, e greu să îți explici civilizația acestei zone. Dar cum vei putea înțelege într-adevăr fenomenul Horezu (amploarea și rafinamentul acestui ansamblu) când vor dispărea micile biserici de cimitir sau producția veraculară atât de subtilă și fragilă din teritoriu?

Lăsând la o parte posibilitatea de a muta Hala Matache, întrebarea dacă ea este autentică sau nu, dacă are sau nu valoare arhitecturală, ea este un reper extraordinar din punct de vedere economic și al istoriei de zi cu zi. Pe de altă parte, discutarea deplasării ei este fundamental greșită.... Atunci când îți pierzi simțul orientării, când nu știi ce să faci, primul lucru pe care îl faci este să începi să muți lucrurile din loc. Eu vă propun să deplasăm România sau, pentru început, de ce nu, mici fragmente din ea. Experiența cu bisericile mutate nu are niciun pic de glorie, chiar dacă în spatele ei stă multă știință tehnică. Dacă tot ceea ce a rămas după mutări sunt oamenii dispuși să mute în continuare înseamnă că prin acele mutări nu a fost salvat nimic...

Hala va trebui recucerită de bucureșteni, cred că acesta este gestul cel mai firesc, atât timp cât ea este o clădire publică și a fost construită pentru interesul public.

A.B.: Care considerați că sunt efectele tronsonului nordic al Diametralei asupra țesutului învecinat?

Ș.S.: Distrugerile excesive vor genera în lanț un proces de disoluție a orașului tradițional, dispariția fondului construit conform unor regulamente și al parcelarului actual. Această eroziune progresivă a marginilor zonelor de intervenție este în detrimentul orașului, perceput ca spațiu urban cu identitate istorică și, din păcate, dovedește lipsa unui proiect adevărat, și nu existența lui. Fenomenul este cunoscut din experiențele trecute asupra Bucureștiului și nu transmit în niciun caz un sentiment de încredere. Tronsonul nordic este mediocru ca secvență urbană și nesemnificativ ca spațiu public, în ciuda unor fragmente seducătoare de arhitectură contemporană. Este o operație tipică în care primăria și-a abandonat rolul de reglementare și s-a transformat probabil într-un agent imobiliar cu scrupule minime. Pentru clarificare recomand o vizită a sitului la limita sa cu parcelarul vecin în profunzimea țesutului urban.

A.B.: Cum comentați etapa a doua a bulevardului, tronsonul Uranus?

Ș.S.: Tronsonul nordic, de până la Dâmbovița, este realizat suprateran prin lărgirea străzii (pierderi și influențe nocive în țesut), tronsonul sudic, din spatele Parlamentului, se face în subteran, cu o circulație strict de tranzit, avem deci un tronson de viteză. Acest din urmă lucru va face ca tranzitul să fie atras mai mult și pe tronsonul de nord. Este o strategie greșită, care compromite proiectul. Poate că, în partea de până la splai, trebuia fie un flux, fie două fire să treacă în subteran, astfel încât să i se dea țesutului istoric o șansă să poată exista.

Soluția din PUZ are un caracter total nedemocratic. Traversarea cartierului Buzești se face la suprafață, în viteză și brutal, cu operații ample de expropriere și demolare. De asemenea, cu efecte colaterale periculoase (pierderea identității, atac la viața comunitară a cartierului, pierderi de repere culturale, separarea cartierului Gara de Nord – Buzești de zona centrală spre est a orașului). Pe de altă parte tronsonul sudic, după traversarea Dâmboviței, se face în subteran, prin tunel, silențios și discret, cu costuri mari, dar fără a genera spațiu public, într-o manieră care te invită la perceperea zonei Parlament - Catedrala Patriarhală mai curând ca „Oraș Interzis”, decât ca orice altceva.

A.B.: Ce este bun în relația intervenției cu patrimoniul construit.

Ș.S.: Din ceea ce s-a întâmplat a ieșit la iveală faptul că patrimoniul construit a fost neglijat complet. Dacă o facultate de profil și-ar fi deplasat studenții pe acest șantier pentru a analiza partea de sustenabilitate de care vorbeam, partea de valoare culturală etc., aș spune că ar fi fost și un lucru bun. Totuși acest lucru nu s-a întâmplat. Astfel că, din punctul de vedere al patrimoniului, nu este nimic bun.

Am încercat să recuperez câteva lucruri, prin intermediul firmelor care demolau, am încercat să vorbesc cu echipele celor care recuperau materiale. În alte țări există magazine sau depozite de materiale și elemente de construcție recuperate care sunt repuse în curcuit și folosite zeci de ani, în mod onorabil. Se pot recupera marchize de fier, balustrade de scări, tâmplării, sobe, muluri de stucatură și altele. Cei care apar pe amplasament în mod spontan și recuperează au o atitudine mult mai sănătoasă decât statul, pentru că fructifică ceea ce alții aruncă. Din acest punct de vedere, lăsând la o parte faptul că acțiunea în sine este un furt, procedează etic și corect. Ei, din păcate, recuperează numai pentru fier vechi și nu în alte scopuri mai potrivite.

În același timp, în alte țări, precum Irlanda, care nu sunt nici pe departe țări foarte bogate, apar zeci de ghiduri destinate celor care locuiesc clădiri valoroase din punct de vedere cultural, în care se explică cum se întrețin acestea, cum se poate îmbunătăți confortul etc. O normalitate a acțiunilor profilactice pe care noi nu o aplicăm și nu o trăim.

A.B.: Care sunt urmările bune pentru arhitecți și urbaniști?

Ș.S.: Pot apărea urmări bune cu condiția ca procesul care a condus la ceea ce vedem astăzi pe teren să fie discutat, înțeles, să fie bine conștientizat. Apoi paradigma să fie schimbată. Nu în viitor, ci acum și nu altundeva, ci aici. Acesta este motivul pentru care cred că toate revistele ar trebui să comenteze cele întâmplate și nu numai cele de arhitectură și urbanism, ci și cele financiare, de sociologie, de literatură etc. Cred că cea mai mare greșeală ar fi să întorci spatele și să nu încerci să contribui la o îmbunătățire a situației, spunând că totul este pierdut, că acolo erau maghernițe. Suntem de-abia la început și chiar dacă începutul este impresionant prin distrugere, ar putea deveni cu mult mai grav, mai ales că există posibilitatea evidentă să se repete și în alte părți. Din păcate reacția este foarte lentă și există un fatalism nejustificat. Cred că această operație putea fi oprită și poate fi oprită ușor:

- anularea avizului de principiu dat de Ministerul Culturii, aviz care prevede mutarea halei prin demontare atât timp cât Primaria Generală și arhitectul-șef al municipiului București au declarat public, alături de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, că hala va putea rămâne pe loc;

- lansarea concursului public pentru regenerare urbană a cartierului, concurs care să aibă la bază o temă clară în favoarea unei operații urbane în zona istorică și care a fost promis public de aceleași instituții mai sus-amintite.

Operația trebuie analizată ca soluțiile să fie ameliorate în sensul respectării studiilor de fundamentare și a principiilor de regenerare urbană pe care România le-a acceptat ca membră UE. Dacă nu se face acest lucru, erorile se vor propaga. Dacă s-ar publica în întregime studiile de fundamentare ale domnului lect. drd. arh. L. Ianăși și ale doamnei prof. dr. arh. H. Derer împreună cu proiectul și s-ar face un comentariu asupra relației dintre studiile de fundamentare și proiect, asupra modului în care proiectul a evoluat și a modului în care el a intrat în mașinăria de aprobare și de execuție ar fi un lucru foarte util pentru profesioniști și, de asemenea, pentru administrația publică și bucureșteni. Altfel, povestea lui Hans Christian Andersen cu hainele împăratului va fi în continuare trăită la București, în calitatea lor de pe acum evidentă de pacienți.

A.B.: Ce ar aduce discutarea proiectului în cadrul profesiei?

Ș.S.: În perioada iunie-noiembrie 2011, s-au purtat discuții săptămânal la Primărie, la Centrul pentru Monitorizarea Presei, la Ministerul Dezvoltării, cu Platforma pentru București, reprezentanți ai Primăriei, ai Ministerului Dezvoltării, ai Pro Patrimonio și ai OAR. Discuțiile moderate de dl Cristian Pârvulescu, Pro Democratia, promiteau restabilirea încrederii între instituțiile sus-amintite și găsirea compromisului necesar pentru salvarea acestui proiect. Concluziile din păcate, până la ora actuală, sunt deplorabile: „În România, profesia nu e pregătită pentru a declanșa un proces de regenerare urbană”; „Nu vrem proiecte alternative care să pregătească un concurs”; „E prea scump să facem un centru de informare pentru cetățeni într-o porțiune de 60 mp din Hala Matache”; „Nu avem bani prevăzuți pentru intervenții de urgență”; „Curtea de Conturi e pe noi”.

Cred că o discuție profesională ar fi utilă pentru că proiectul ar fi greu de susținut dacă s-ar discuta în amănunt. Atunci când vorbești despre arhitectură, despre habitat, despre spațiul public, realizezi că ceea ce a fost propus în PUZ este puțin studiat și nu propune o alternativă de îmbunătățire. Nu cred că habitatul propus va fi mai bun în toți parametrii decât habitatul anterior. Nu cred că, dacă se va spune „vom construi case moderne cu mai multă lumină și apă”, am rezolvat arhitectural zona. Uneori pentru arhitect este dificil să nu se considere demiurg și să se situeze în postura utilizatorului. Cred că, în ziua de astăzi, arhitectul este supus peste măsură afacerii imobiliare și că expediază foarte ușor dimensiunea socială a oricărui proiect. Din punct de vedere social se distrug multe și inutil. Cineva ar putea spune că oricum trebuiau demolate multe clădiri pentru că erau inacceptabile. Aș putea fi de acord, dar în loc de măcelărirea țesutului urban prefer tehnica homeopatiei și doar acolo unde e cazul, a unei chirurgii plastice reparatorii. Când deplasezi populații, fie că scopul este deportarea sau colonizarea, o faci având un proiect. În acest caz, Buzești-Berzei, probabil că deplasezi populația într-un fel de „Ferentari”, mărind conflicte și distrugând structuri sociale stabilizate. De obicei, când se face o operație urbanistică amplă, o parte din populație este preferabil să rămână pe loc pentru a reface viața socială a zonei mai repede și din multe alte motive. În această operație avem o componentă rasistă, incomod de discutat. Când se vorbește de Buzești și Griviței se spune: „Domnnule! Să mai terminăm odată cu țigănia aia!”. Nivelul discuției e prea coborât și deloc echilibrat dacă luăm puțină distanță și reflectăm la istoricul zonei după bombardamentele din al Doilea Război și până acum. Problemele sociale se vor păstra și vor fi din ce în ce mai greu de rezolvat. Chestiunea cu „țigănia” este vina în parte a administrației, a urbaniștilor, a arhitecților, din cauză că împreună ignoră componenta socială.

De aceea cred că argumentele arhitectului sunt parțiale. Intervenția, așa cum este ea făcută și cum continuă să fie făcută, pe ascuns, este un semn al alienării și nu reprezintă un gest lăudabil de administrare, de arhitectură sau de urbanism, este, mai degrabă, un semn al confuziei pentru transformarea Bucureștilor. O operație prin simplificări succesive (eliminăm partea socială, eliminăm partea de protecție a patrimoniului, eliminăm partea economică), iar ceea ce rămâne vedem că s-a sărăcit de tot. Când proiectele urbane capătă o tentă propagandistică și electorală exagerată, ele sunt cu siguranță nocive pe termen mediu și lung.

Interviu realizat în noiembrie 2011

* arh. Șerban Sturdza, membru al Comisiei Tehnice de Amenajarea Teritoriului și Urbanism a PMB la momentul avizării PUZ „Dublare diametrala nord-sud. Tronsonul Buzești-Berzei-Vasile Pârvan”