Eseu

București: un oraș postmodern?

Bucharest: A Postmodern City?

Înainte de a încerca să răspund la această întrebare, sunt necesare câteva precizări.În remarcabila lucrare De la Renaissance à la Postmodernité une histoire de la philosophie moderne et contemporaine aflăm că: „Postmodernismul își găsește originea în domeniul artei, în particular în arhitectură (americanul Charles Jencks) în cursul anilor ’70”.1 Este flatant pentru arhitecți, iar pe de altă parte, iată-ne în fața unei neașteptate confirmări a tezei că filosofia se va dizolva în artă.2 Să privim acum definiția: „Termenul Postmodernism are o semnificație și o referință vagă, mai aproape de o familie (în sensul Wittgenstein) decât de un concept clar definit. Astfel, diferiți autori se găsesc înrudiți cu Postmodernismul pentru motive diverse și care nu se întâlnesc în mod necesar. Este cazul în filosofie al americanilor Richard Rorty și H.T. Engelhardt, al francezilor Jean-François Lyotard și Michel Serres sau al italianului Gianni Vattimo”.3În arhitectură, lucrurile nu stau mult diferit. O listă (1979) a lui Charles Jencks includea, în „cele șapte aspecte ale Postmodernismului”: istoricismul, revivalismul strict, neo-vernacularul, contextualul, metafora și metafizica, spațiul postmodern.4 Față de un asemenea termen „valiză” – coerent, de altfel, cu esența relativistă, refractară ierarhizărilor și ideii de sistem a mișcării – mă voi opri la ceea ce consider revelator pentru tema abordată. CARACTER ETEROGEN, DIVERSITATE, MIXTITATE5 Bucureștiul, construit în majoritatea țesutului său între sfârșitul secolului al XIX-lea și actualitate, poartă mărci stilistice diferite: arhitectură veche religioasă; eclectism (cult – monumental sau popular – local); școală națională (în diferitele ei variante); arhitectură modernă interbelică; încercări de: gotic, maur, art deco; rubedenii ale barocului stalinian; arhitectură „socialistă”; arhitectură contemporană – totul coexistând într-o fericită „discordia concordante”.6 În multe cazuri avem de-a face cu o mixtitate în contiguitate. Putem cita dintr-o amplă listă: Calea Victoriei, bulevardele axului Nord, Bulevardul Dacia și o largă zonă limitrofă, străzile cu nume de capitale și cele cu nume de aviatori etc. Calitatea acestor fragmente de țesut este de netăgăduit. Într-o (extrem de abruptă) analiză a cauzelor reușitei am putea nota: pertinența regulamentelor epocii; profesionalismul și conștiința arhitecților, natura, obiectivele și comportamentul comanditarilor; puterea anumitor coduri și adeziunea la ele. Aud deja întrebarea: Bucureștiul se află deci de mai bine de un secol în postmodernism, fie el și parțial? Dacă acceptăm cà postmodernismul nu reprezintă numai un moment istoric și produsul deliberat al acestuia, ci și o atitudine (precum: „barocul”, „clasicul”, „romanticul”) sau rezultatul „natural” al unui cumul de factori – răspunsul nu poate fi decât pozitiv. Fapt excepțional? Prin natura lor istorică, orașele agreghează intervenții cultural-artistice diferite. Deci, situație generică curentă, nuanțe de coloratură putând conduce însă la diferențe calitative considerabile. Sunt mai degrabă rare cazurile unde situații istorice particulare și-au pus o amprentă atât de puternică încât totalitatea se estompează în favoarea acestei preeminențe. Acum o jumătate de mileniu, florentinii au creat, în câteva decenii, un model urban (restrâns, fără îndoială) care continuă să fascineze oamenii de pretutindeni. A nu fi legatarii unui asemenea model (sau ai bulevardelor pariziene, ai Manhatanului, ai Brasiliei) merită a ne împinge a căuta sau a recrea, cu orice preț, situații comparabile? Nu! Postmodernismul – cu excesivele lui entuziasme, cu marile aproximări și confuzii teoretice, cu inconsistentele experimente arhitecturale – are, poate, meritul de a ne elibera de anumite complexe, de a ne scoate dintr-o infertilă „pensée unique”. Arhitectura a dus o crâncenă bătălie pentru a fi „conștiință”, când ce așteaptă oamenii, în primul rând, de la ea sunt „trăiri”. Trăiesc astfel, de câte ori sunt la București, farmecul plimbărilor pe străzi care permit, în fiecare moment, întâlnirea cu o bună arhitectură sau descoperirea unor încântătoare atmosfere.7 Sunt multe lucruri de făcut, dar aceasta este, probabil, autentica moștenire. Ea se află într-o avansată precaritate. Să n-o lăsăm să dispară. Caracterul Bucureștiului depinde de aceasta!
1 Gilbert Hottois – DE LA RENAISSANCE A LA POSTMODERNITE, De Boeck, 1997, pg. 464, trad. N.L.2 Arthur Danto – L’ASSUJETTISSEMENT PHILOSOPHIQUE DE L’ART, Ed. du Seuil, Paris, 1993. „Astăzi, filosofia apare aproape ca o parte a lumii artelor…”, pg. 10, trad. N.L.3 Ibidem 1, pg. 463, trad. N.L. 4 Charles Jencks – LE LANGUAGE DE L’ARCHITECTURE POST-MODERNE, Academy Editions, London, 1979, pg. 129, trad. N.L. 5 Jane Jacobs – THE DEATH AND LIFE OF GREAT AMERICAN CITIES, Ramdom House, 1961 6 Serlio, 1584 – SETTIMO LIBRO, pg. 168 7 Silvia Colfescu – „Câteva străduțe bucureștene: un microcosmos”, ARHITECTURA, nr. 2/2011, pg. 43-49
Before we attempt to answer this question, a number of definitions are required.As the remarkable work De la Renaissance à la Postmodernité: une histoire de la philosophie moderne et contemporaine informs us: “Postmodernism has its origins in the art and, in particular, the architecture (the American Charles Jencks) of the 1970s.”1 This is flattering to architects, but on the other hand, we are confronted with an unexpected confirmation of the theory that philosophy will dissolve into art.2 Let us now have a look at the definition: “The term Postmodernism has a vague meaning and object, closer to a family (in Wittgenstein’s sense) than a clearly defined concept. Thus, various authors are found to be akin to Postmodernism for various reasons and do not necessarily coincide. In philosophy, such is the case of the American Richard Rorty and H. T. Engelhardt, the French Jean François Lyotard and Michel Serres, and the Italian Gianni Vattimo.”3In architecture, things are not otherwise. In his list of “seven aspects of Postmodernism” (1979) Charles Jencks includes historicism, strict revivalism, neo-vernacularism, contextualism, metaphor and metaphysics, and the postmodern space.4 Faced with such a “portmanteau” term – one that is otherwise in keeping with the relativist essence of the movement, which rejects hierarchies and the idea of a system – I shall focus on what I think is relevant to the subject under discussion. Heterogeneity, Diversity, Assortment5 Bucharest, whose built fabric dates mainly from the period between the late nineteenth century and the present day, bears the stamp of varying styles: old religious architecture; eclecticism (monumental/religious and local/traditional); the national school (in its various forms); modern inter-war architecture; attempts at Gothic, Moorish, and Art Deco architecture; relatives of the Stalinist baroque; “socialist architecture”; and contemporary architecture, all of which co-exist within a felicitous “discordia concordante.”6 In many case, what we have is a contiguous assortment. We may cite a long list, which would include Calea Victoriei, the northern boulevards, Dacia Boulevard, a broad outlying area, the streets named after capital cities, and the streets named after famous aviators. The quality of these patches of the urban fabric is undeniable. A very cursory analysis of the reasons for this quality would include pertinence to the regulations of the period; the professionalism and awareness of the architects; the character, objectives and comportment of the architectural patrons; and the strength of certain codes and abidance by them. I can already hear you ask: has Bucharest therefore been postmodern, even if only partially, for more than a century? If we accept that Postmodernism does not only constitute a historical moment and its conscious product, but also an attitude (in the same way as the “baroque”, “classical” and “romantic”) and the “natural” result of a sum of factors, then the answer can only be yes. Is this anything exceptional? By their historical nature, cities aggregate various cultural and artistic interventions. And so, this is a generic current situation, although individual hues can result in considerable qualitative differences. Rare are the cases where particular historical situations have left such a strong imprint that the whole fades in comparison with such pre-eminent periods. Half a millennium ago, the Florentines created in the space of just a few decades an (undoubtedly limited) urban model that continues to fascinate even today. In order not to be the heirs of such a model (or of that of the Parisian boulevards, or Manhattan, or Brasilia) is it worth pushing ourselves to seek or recreate comparable situations at any cost? No! Postmodernism – for all its excessive crazes, its great approximations, its theoretical confusion, and the inconsistencies of its architectural experiments – perhaps has the merit of releasing us from certain complexes, of freeing us from a barren “pensée unique”. Architecture has waged a fierce battle to be a “consciousness”, whereas what people expect from it above all are “experiences”. Whenever I am in Bucharest I experience the charm of strolls along streets which at every step permit an encounter with good architecture or the discovery of enchanting atmosphere.7 There are many things to be done, but this is probably the authentic heritage. It is in a highly precarious state. We ought not to allow it to disappear. The character of Bucharest depends on it!
1 Gilbert Hottois – DE LA RENAISSANCE A LA POSTMODERNITE, De Boeck, 1997, pg. 464, trad. N.L.2 Arthur Danto – L’ASSUJETTISSEMENT PHILOSOPHIQUE DE L’ART, Ed. du Seuil, Paris, 1993. „Astăzi, filosofia apare aproape ca o parte a lumii artelor…”, pg. 10, trad. N.L.3 Ibidem 1, pg. 463, trad. N.L. 4 Charles Jencks – LE LANGUAGE DE L’ARCHITECTURE POST-MODERNE, Academy Editions, London, 1979, pg. 129, trad. N.L. 5 Jane Jacobs – THE DEATH AND LIFE OF GREAT AMERICAN CITIES, Ramdom House, 1961 6 Serlio, 1584 – SETTIMO LIBRO, pg. 168 7 Silvia Colfescu – „Câteva străduțe bucureștene: un microcosmos”, ARHITECTURA, nr. 2/2011, pg. 43-49