Paradisul la ofertă

Dintotdeauna, realitatea dură a vieții a încercat s-o obișnuiască pe marea arhitectură cu gândul că nu este decât o miză în jocuri politice, în calcule economice ori în aspirația cuiva la glorie. Dar ea nu și nu, nobilă și demnă, și-a revendicat mereu cu acribie independența de creație, responsabilitatea socială și conștiința de martor al celui mai înalt nivel atins de o epocă (nu cel măsurat în m² / verticală).

Între cele două poziții morale ale statutului arhitecturii – de subordonare la realitatea dură sau de conștiință umanistă liberă – s-a întins dintotdeauna un vast câmp de negociere. Variabilele intrate în discuție – cum ar fi calitatea comanditarului, calitatea arhitectului, intenția de fond a inițiativei, mediul politic al acțiunii, anvergura proiectului, limitele bugetului etc. – s-au combinat de fiecare dată într-o alchimie specifică. Totuși, în fiecare epocă, aceste gesturi ontice de fapt, dar care se numesc prozaic investiții, s-au lăsat până la urmă clasificate. În calitate de tipuri, au devenit de fiecare dată cât de cât predictibile. Și dacă au avut succes (repede cuantificabil, se înțelege!), acest succes, plus confortul predictibilității, plus mecanismul de funcționare pus la punct, au încurajat continuarea la scară tot mai mare a afacerii respective cu arhitectura. Și cantitatea acelei arhitecturi a crescut.

Cât privește calitatea sau noncalitatea acelei arhitecturi, ea întotdeauna rezultă până la urmă, tot din echilibrul sau nonechilibrul dintre cei doi negociatori amintiți: realitatea dură a vieții reprezentată de finanțator și conștiința umanistă reprezentată de arhitect.

Iată ce am înțeles eu că s-a întâmplat în ultimele decenii: Economiștii au explicat științific că o lege a creșterii economice, conform căreia economia de piață ar avea o infinită capacitate de autoreglare, garantează sistemul economic global și implicit creșterea din aceste decenii. O altă lege, intuitivă, încerca să avertizeze că toate lucrurile bune au un sfârșit, fiind bazată empiric pe observația că nici Adam n-a rămas o veșnicie în Paradis. Atunci, o altă lege economică era invocată, și anume cea care spunea că, lasă, orice declin poartă în el germenii următoarei creșteri. Argumentul științific a învins și afacerea cu arhitectura a crescut, până când, fix în septembrie 2008, s-a auzit primul crack de după boom. Au urmat imediat mii de poc, poc, poc și apoi un brrr! (căluț) care nu mai încetează. Acum nimeni nu mai vorbește de următorul boom. Dimpotrivă, aceeași realitate a vieții încearcă să ne obișnuiască cu gândul că starea de criză va fi noua noastră stare de normalitate, pentru multă vreme de-acum încolo.

Întrebarea care se pune este dacă, între boomul dezlănțuit în anii '90 și criza economică mondială, pe de o parte, și propria criză etică și estetică a arhitecturii, de cealaltă parte, există o legătură. O coincidență temporală, oricum, există: în anii '90, răsăritul ultimei noastre Belle Époque a coincis cu criza arhitecturii începută la apusul deconstructivismului.

Cum se recunoaște criza ideologică a arhitecturii? Păi, cel mai simplu prin explozia covârșitoare a arhitecturii de paradis. Ce este aceasta? Păi, iată cam care-i sunt cele două categorii de simboluri:

I. Puzderie de eroice ansambluri de locuit, high rise și suburbane, de la Koreatyp la Troika și de la Palm Islands-Dubai până la Săftica Luxury Residential;

II. Cele mai înalte turnuri, de la Petronas-Kuala Lumpur, trecând prin Millenium-Japan, până la Burj Khalifa-Dubai, plus pădurile de turnuri model Manhattan. Trei bucăți la preț de două, probabil.

Arhitectura de paradis a fost rezultatul parteneriatului dintre capitalul bancar și arhitecți, adică dintre polul pragmatismului și polul moralității, cum am spus. Parteneriatul era inegal, o recunoaște oricine. Când oare a câștigat forța morală, aflată singură în opoziție cu puterea financiară? Rezultatul în arhitectură a fost că s-a materializat produsul imaginației estetice a dezvoltatorilor, adică în formă de paradisuri. Apoi, cu cât creștea succesul de piață al paradisurilor, cu atât scădea forța morală a arhitecților. Pentru că: unu, știm de mii de ani că urmărirea obstinată a câștigului de bani, dacă e necontracarată, duce la declin moral; doi, forța morală a arhitecților e vulnerabilă prin natura lor de contractați; trei, forța morală a arhitecților a fost tot mai anihilată de către investitori, care-i ignorau pe cei dubitativi și-i angajau rapid pe cei care marșau necondiționat; patru, nu puteau bieții arhitecți să nu cedeze în fața publicului entuziast, amețit de perspectivele de viață ofertate în paradisuri verzi și orbit de marea arhitectură publică tot mai retinală (de la retină, termenul lui Marcel Duchamp). Și cu cât se umflau investitorii, cu atât mai excesivă devenea arhitectura retinală și tot mai anodine paradisurile din loc cu verdeață.

La prima vedere se pare deci că, da, există o legătură între criza economică generală și criza internă a arhitecturii. La a doua vedere, putem relua cele trei aspecte. Sunt trei de i: intelighenția, imobiliarele și iconurile.

1. Intelighenția arhitecturii, adică discursul critic, avertiza mai de mult, dar o făcea ca Sfântul Ioan în deșert. De fapt, nu-l avertiza decât pe micul cerc elitist al celor care încă mai citesc, care n-avea nevoie să fie avertizat pentru că era de aceeași părere și oricum nu putea face nimic. Așa, de exemplu, întreba Jencks exasperat în 2006 despre structurile verticale autoreferențiale, pe care le numea eye-con-uri¹: How big is bad? How big reaches the too big?

Pentru interesul financiar însă, această intelighenție sceptică nu era la fel de periculoasă cum era cândva pătura intelectuală oscilantă pentru Lenin, așa că pur și simplu a lăsat reverberațiile discursului ei să se piardă evanescent în biblioteci, librării și săli de consiliu. Dar, cine știe, poate că până la urmă toată lumea începuse să creadă în minunea fără de sfârșit, garantată savant de economiștii cei vocali.

Cât privește critica prin arhitectura avangardistă, de experiment, cea care forțează limitele prezentului și trasează viitorul, în perioada de înflorire economică se găsea tot mai puțin timp pentru ea. Iar acum nu sunt bani.

Acum, în criză, subiectul teoretic s-a redeschis dintr-o altă perspectivă. Nu că auditoriul ar fi mai larg, dar optimiștii speră totuși că prin concluziile experienței prin care am trecut se poate contribui la salvarea viitorului. Zvi Hecker², de pildă, crede că încetinirea activității în construcții și apariția unei alte realități estetice constituie teren fertil pentru germinarea de idei noi. Ele vor înflori când economia își va reveni. E varianta optimistă. Se poate imagina și una pesimistă. Dar nu vreau.

Alți optimiști își amintesc de ultima recesiune din anii '80, care aproape că a fost depășită cu pixul, de către arhitecții-intelectuali aflați atunci fără lucru. Dar asta a fost în anii '80.

2. Imobiliarele. Când banii proveniți din petrol s-au combinat cu banii abstracți liberalizați de acoperirea lor în aur, din prea mulți au devenit nesfârșiți. Așa am înțeles eu că se explică năpustirea lor pe piața imobiliară și construirea de ansambluri rezidențiale pe mii și mii de hectare lotizate. Au rezultat mii și mii de locuințe făcute spre a fi vândute, nu locuite. Sensibilitatea estetică a publicului a fost repede flatată de loft-uri, living room-uri mari și locuri în garaje, dar asta a grăbit căderea estetică a adevăratei arhitecturi. Când scopul investiției este numai profitul pe termen scurt, arhitectura pierde pe termen lung. S-a întâmplat pentru că negocierea dintre specula imobiliară - cu anexele ei eficiența și concurențialitatea, și legământul arhitecților cu binele public – cu anexele lui etica socială, dezvoltarea durabilă și adecvarea, negocierea aceasta a fost insuficientă, grăbită și inechitabilă.

Așa se explică faptul că aproape nimic n-a mai rămas din autoritatea morală pe care modernismul de până în 1931 o conferise minunatelor sale ansambluri de locuit: din Rotterdam și Amsterdam, din Berlin, Hellerau sau Frankfurt am Main. Și nici din altruismul sublim al acelei generații lăsate să inoveze. Atunci arhitecții au fost singuri în fața unei prea mari responsabilități, acum au fost singuri în fața unei puteri care le-a strivit responsabilitatea.

În lumea a treia, interesul capitalist al băncilor a avut și norocul să întâlnească dramatice frustrări ale populației, datorate regimurilor autocratice. Și atunci, peisajelor gri din cartierele de blocuri li s-au adăugat peisaje extraurbane colorate, cu vile pitorești, pe loturi cu peluză, înșirate ca soldățeii pe drumuri de servitute. Arhitectura lor plată (dacă se datorează unui dezvoltator) sau eclectică (dacă se datorează proprietarilor privați), monofuncțională, scăpată în ambele cazuri de sub controlul estetic, e salvată de la anonimat doar prin pigmentul din Baumit. Iar ca ansambluri, compozițiile sunt și ele scăpate de sub real control spațial: sunt fie lipsite de imaginație, fie salvate de la monotonie, dar intrate în haos vizual, datorită PUZ-urilor abuzive ad hoc.

3. Iconurile. Dacă tot a făcut jocul finanțelor și tot a închis ochii la fondul etic al arhitecturii, cum ar fi putut arhitecții să reziste tentației de a-și demonstra virtuozitatea producând mega-obiecte de mega-spectacol imagistic? Unei decizii corporatiste îi urma o demonstrație de prestidigitație în 3D și imediat apărea un „icon” în spațiul real. Turn sau uriașă sculptură. Dar un icon al cui, se întrebau criticii, că în niciun caz al arhitecturii. Poate al tehnologiei, al creșterii infinite și consumerismului. Altminteri, fiind în afara iconografiei, așa-zisul icon era doar o falsă metaforă, pentru că semnificantului îi lipsea semnificatul – în orice caz cel arhitectural. The presence of the absence, le numea Daniel Libeskind. Dar astfel de gesturi transformau de multe ori locurile în spații stranii, unde te cam simți străin. Tot mai mult evoluau lucrurile dinspre Europa către America, apoi Asia de Sud-Est și lumea arabă.

Culmea ironiei a fost că toată această farsă de-a creșterea și descreșterea imperiului financiar ne-au jucat-o băncile, din sediile lor iconice, atât de sugestiv deghizate în sticlă. Un minunat material, slăvit pentru transparență.

Charles Jencks, Charles Bessard³, Nanne de Ru⁴, înșiși Philip Starck, Daniel Libeskind și alții au asociat fenomenului noii monumentalități (mai mult sau mai puțin sterile) și cultura „arhitecturii de semnătură”. Nimic nu i s-ar fi reproșat culturii celebrității dacă s-ar fi oprit la efectul

Bilbao, adică cel aducător de uriașe încasări din turism. Dar și alte țări – și anume unele cu regimuri autoritariste – au descoperit puterea emblemelor arhitecturale marca Western star și au avut și bani să le cumpere. Problema atunci a fost: se cuvine, oare, ca produse Rem Koolhaas sau Herzog&De Meuron, care poartă în ele valori ca democrație ori libertate de creație, să apară în Beijing sau Abu Dhabi, sub regimuri care nu cred în aceste valori? Acolo semnificantul își convertește semnificatul într-un fals, ceea ce e mai grav decât lipsa lui. Li s-au reproșat acestor arhitecți compromisurile, iar ei s-au apărat cum au putut.

Le-am fi reproșat și noi, dacă am fi fost olandezi, scandinavi sau elvețieni. Dar de aici, din Bizanțul quasi Bizanț5, putem, cred, să le tolerăm abaterile. Poate au mai încercat și ei să negocieze, dar, cum spuneam, înțelegem cât de greu le e arhitecților să reziste tentației.

De fapt, dacă ne gândim bine, noi aici, în România, nici nu stăm chiar așa de rău. Ansamblurile rezidențiale, cel puțin ca fenomen social, au fost bine-venite, trebuiau să apară. Ca arhitectură, ce-i drept, nu așa trebuiau să arate, dar asta este. Ca urbanism, timpul va mai rezolva câte ceva – până la un punct, bineînțeles, doar nu suntem Elveția, cum spuneam. Cât privește „iconurile” capitalismului, rezistența generală a fost atât de mare (dintr-un motiv sau altul), încât am scăpat fără prea multe. Cu cele care sunt, atâtea câte sunt, eu, una, pot trăi.

Însă adevarătele incon-uri, vorba lui Noica, pesemne că au și venit, devreme ce n-au mai venit.

Dubai, un colț de Rai

Anul 1972, când Venturi și Scott Brown au scris pentru prima dată Learning from Las Vegas, a fost chiar anul în care s-au constituit Emiratele Arabe Unite. N-avea cum să le treacă atunci prin cap autorilor că cel mai sârguincios va învăța de la Las Vegas un sat de pescari dintr-un alt deșert, foarte îndepărtat: Dubai.

Am fost în Dubai. Un loc cosmopolit, cu oameni drăguți, civilizați și primitori, din orice neam ar fi. Dubai este poate simbolul extrem al fenomenului economic de care am vorbit, orașul care a mizat doar pe arhitectura de obiect, visând să se transforme astfel în paradis. A ignorat însă total urbanismul, cu toate aderențele lui ambientale, sociale, spațiale, de management urban rațional și dezvoltare durabilă. A ignorat faptul că există oameni, cam nerozi, dar mulți, pe care nu-i atrage paradisul: nu le place laptele cu miere și ambrozie, nu-i pasionează fiscalitatea, nu-i apucă vertijul la cazinou și n-au în cap doar shoppingul. Dar ar prefera să meargă pe străzi la scară umană, pe distanțe rezonabile, cu mici atracții, fără autostrăzi în cap, huruit de mașini în urechi și gaze de eșapament în nas.

Chiar dacă n-au bani de Burj al Arab, le-ar plăcea acestor oameni normali să fie lăsați să se apropie de el pe jos. Cum, de altfel, ar dori să fie pusă mai mult în valoare, pentru public, prezența oceanului, cu o apă fantastică. Se vede că orașul nu a fost gândit pentru turiști normali. Dar nici pentru locuitorii lui normali, veniți la muncă. Atunci, paradis pentru cine?

Am experimentat Dubaiul pe îndelete, în sezonul climatic cel mai favorabil (decembrie) și nu din autocar. Nici cu taxiul – modalitatea aproape unanimă de transport, deși există un metrou foarte elegant și autobuze luxoase, dar goale. Atât în autobuze, cât și în frumoasele lor stații, merge continuu aerul condiționat, deși iarna nu e nevoie.

Mi s-a explicat că cel mai rațional ar fi să-mi cumpăr o mașină, pe care s-o abandonez la plecare. E o practică curentă.

Mi-am asumat, ca de obicei, mersul pe jos – o extravaganță unică și de neimaginat într-un oraș gândit pentru taxiuri. Bineînțeles că am fost nevoită totuși să mai iau și taxiul. Odată l-am luat și am mers vreo doi kilometri până la un sens giratoriu și înapoi, pentru că nu puteam traversa „Strada mare”, adică bulevardul-autostradă, care e coloana vertebrală a orașului nou.

Există orașul vechi – la scară umană, cu oameni și orașul nou – extensia lui de douăzeci de ori mai mare, de-a lungul coastei dar pustiu.

De câteva ori am fost în orașul vechi, unde cel mai mult mi-au plăcut Heritage Village, bazarurile (souks) și muzeul de istorie a locului.

Orașul nou înseamnă spoturi de sky scrapers alternând cu largi zone de vile, ambele însămânțate de-a lungul unei spine de multe zeci de kilometri lungime, aflată în plină expansiune, cu 20 de benzi plus ieșirile și un metrou pe deasupra capului.

Da, într-adevăr, zonele de sky scrapers, amenajate occidental, au o arhitectură fascinantă. Chiar așa, lipsite de conținut semantic, nu se poate să nu te impresioneze. Credeam însă că în jurul lui Burj Khalifa trepidează viața.

Am găsit justificate mallurile, cu toate excentricitățile lor, fiind bine-venite pentru cei care nu gustă socializarea la 48 de grade Celsius. M-am înfiorat și eu trecând prin acvariu, am schiat și eu, amuzată de exotismul situației. În general, majoritatea atracțiilor speciale folosesc apa, gheața, zăpada; e un explicabil simptom al unei frustrări legate de viața în deșert. Mallurile există și pentru oamenii normali, în acest oraș gândit ca paradis pentru bogați.

Zonele de vile, pe suprafețe nesfârșite, au o rețea hippodamică cu ochiuri foarte generoase. Ai zice că toată infrastructura edilitară e cadou din cer. De fapt, într-un fel, este.

Există peste tot amenajări cu vegetație plantată și întreținută artificial, fie cu pompiță la bază, fie cu instalații cățărate în arbuști. Cea mai abundentă și mai frumoasă se găsește de-a lungul bulevardelor de mare viteză și în intersecțiile carosabile pe multe niveluri, unde n-am văzut niciodată vreun pieton.

Sunt frecvente și interesante suprapunerile și alăturările de epoci și stiluri.

Cea mai uluitoare experiență am avut-o la Palm Island. Ce exotică și fascinantă părea pe Google Earth!

Ajungi la ea printr-un sistem infernal de autostrăzi.

Apoi străbați un fel de Victoria Socialismului mult mai mare, pentru care ar fi crăpat de ciudă Ceaușescu.

În fine, se ajunge în insulele-palmier. Marele bulevard principal, cu vile de lux de-o parte și de alta, e urmărit pe deasupra capului de un monorail. Pe toată această axă, ca de altfel din toată insula, nu ai acces la ocean.

Întinderea albastră a apei o vezi numai în capătul insulei artificiale, după ce traversezi un imens pasaj carosabil subteran, care te scoate dincolo de un fel de Casa Scânteii combinată cu Casa Poporului și cu gara din Kazan, având un motiv arab decupat în mijloc. E un mare hotel, cu mall.

Altminteri nu există spații comerciale sau localuri publice pe insulă, ca atare nici oameni; doar bulevarde, blocuri, vile și mașini. (Mai e, pe undeva, și o foarte frumoasă moschee contemporană.)

Accesul public, chiar pietonal, e interzis pe străzile laterale, adică pe ramurile palmierului, cum ar fi. Dar nici nu există amatori.

Vilele de lux de pe aceste ramuri nu văd nici ele oceanul, ci grădinile și plajele din spatele casei se uită unele la altele, peste un canal.

În concluzie, Dubai e un loc plin de minunății. E un Rai pentru sufletele curate ale celor care admiră șoselele suspendate, zgârie norii și vilele luxoase cu stiluri și piscine; care merg numai cu mașina în orice sezon și vizitează numai locurile unde opresc autocarele; care iubesc shoppingul și loisirul de mall; pentru vizitatorii-visători de pe Google. Și așa cum se cuvine, e un iad numai pentru cârcotași, care se gândesc cum ar fi putut fi cheltuiți altfel banii, pentru public și pentru viitor.

Dar, cum e multă nedreptate în lume, nici în Rai nu ajunge numai cine merită. Așa că, fie că meritam sau nu - et in Arcadia ego.

NOTE:

¹ Adică fie: 1, conuri făcute să impresioneze doar ochii; 2, de la con, în sensul de confidence trick; 3, de la con, în sensul de to concede, cedare în fața culturii imaginii.

² Articol din Rien ne va plus, caiet editat de Powerhouse Company, cu ocazia expoziției organizate în 2009 de revista Arhitectura1906, redacția veche.

³ idem

⁴ idem

⁵ Sau nici-măcar-Bizanț, vezi Daniel Barbu, Bizanț contra Bizanț, Editura Nemira, 2001, scrisă după Bizanț după Bizanț după Bizanț a lui Augustin Ioan.