Cred în concursuri. În menirea lor de catalizatori ai învăţării şi creativităţii. Am participat până acum împreună cu Forum ART la peste 60 de concursuri; n-am câştigat decât o menţiune şi un premiu întâi la un concurs studenţesc. Ceea ce poate demonstra că suntem democraţi – lăsăm şi altora dreptul de a câştiga. Lăsând însă gluma la o parte, indiferent de rezultatul obţinut pe podium, concursul păstrează corpul rotund şi transparent al eon-ului „care suntem”. Şi pentru că scopul acestui articol este să propunem idei despre poziţia şi menirea arhitectului, vom aduce în sprijinul acestor idei exemple culese din câteva concursuri: Piaţa Ovidiu din Constanța, reurbanizarea fostelor spaţii vamale din Osaka, amenajarea staţiunii Soveja şi proiectul pentru Hanul Gabroveni.

În Piaţa Ovidiu ne-am dorit să retrăim veselia şi prospeţimea copiilor anilor ’70, care se mirau că lumea se poate strânge în număr atât de mare pe o peninsulă atât de mică, dorindu-şi atât de mult să bea bragă, să mănânce covrigi şi boreci. Am retrăit fantasma iubind fiecare colţişor din piaţa de acum (tristă nebunie), uitând desigur că administraţia locală visează să şteargă trei mii de ani de istorie şi să imortalizeze momentul zilei de azi. Arhitectura clasică, citată cu o lipsă de tact totală. Doar lui Ovidiu i-am lăsat loc să privească spre mare. Şi da, pietonal.

Osaka era departe. Am delirat despre ritmul oraşului şi al valurilor. Despre mişcarea browniană şi fractali. Am opus ritmul volumelor de oraş ritmului valurilor care se spărgeau lovindu-l. Ne-am bălăcit în apa golfului, am bătut din aripi la Bucureşti ca să se întâmple o furtună acolo (toate astea s-au petrecut cu multă vreme în urmă: nu noi am fost cauza tragediei reale şi atât de dureroase de acum!).

Soveja a fost o demonstraţie de „proiect ur­ban”. Trebuia să fim inteligenţi căci fusesem proiectanţii Pieţei Unirii din Focşani (un proiect care mă obsedează şi la care, profitând de răbdarea cititorului, voi reveni). La Soveja am adus biciclete, am schiat la biatlon împreună cu norvegienii de la televizor. Am imaginat un orăşel polinucleal unit de un tramvai cu camă, ne-am strâns dezordonaţi din pădure şi am ridicat o barieră între noi şi ea, ca să ne uităm la ea ca într-o oglindă. Am imaginat poduri şi trasee de schi prin staţiune, pentru că adormitul de după visatul cu ochii deschişi şi dragoste să fie lovit peste faţă de săgeţile transpirate care trec prin faţa geamului.

La Gabroveni am visat – în România – la layere de istorie pe care să le vezi în secţiune. N-am fost suficient de buni, am zis-o de la început. Dar ne-a plăcut mult de tot să trăim visul roman de a ne sui pe o casă veche şi de a intra în altă casă şi mai sus, pe o terasă şi mai nouă. Şi precum am visat să fim Scarpa de mult, acum ne-am jucat de-a Louis Kahn (trebuie să vă menţionez că ne-am fi dorit să mergem la cursurile lui – am fi fost Botta sau Rashdie, desigur). […]

I believe in competitions. I believe in their purpose as catalysts of learning and creativity. I have taken part so far with Forum ART in more than 60 contests and I have ever only won a mention and a first prize in a students’ contest. Which may prove our democratic nature – we allow others to win too. Leaving jokes aside, no matter the result, contests keep the round and transparent body of the eon that we are. And since the whole purpose of this article is to put forward ideas about the position and purpose of the architect, we shall support these ideas with examples gathered from a number of contests. Ovid Square in Constanța, re-urbanisation of former customs areas in Osaka, the new layout of Soveja resort and the Gabroveni Inn.

In Ovid Square we wanted to revive the cheerfulness and freshness of those children of the 70s, surprised that they could gather in such large numbers on that small peninsula, eager to drink millet beer, to eat pretzels and Turkish borec pies. We relived that fantasy, loving every corner of today’s square (the sad madness of it), fully oblivious of the fact that local administration dreamed of erasing three thousand years of history and immortalizing the present day. Classical architecture put in place with a total lack of tact. Ovid alone was allowed a place to look over the sea. And, yes, the square is pedestrians only.

Osaka was far off. We were delirious about the rhythm of the city and the waves. Browning movement and fractals. We contrasted the rhythms of urban volumes to the rhythm of the waves breaking against the city side. We splashed in the gulf waters, we fluttered our wings in

Bucharest hopeful to cause a tempest out there (all these happened long time ago, and we are not to blame for the too real and painful tragedy of today!)

Soveja was a demonstration of an “urban project”. We had to be intelligent for we had designed the Unity Square in Focșani (a project that obsesses me, and that I shall, with your kind permission, return to). In Soveja we brought bicycles, we skied in the biathlon with the Norwegians on TV. We imagined a multicentred small town, connected by an old-type tram, we gathered unorderly from the woods and erected a barrier between the forest and ourselves so we can look at it as if in a mirror. We imagined bridges and ski trails in the resort, so that the ones asleep after daydreaming and love are hit in the face by the dewy arrows that fly in front of the window.

At Gabroveni we dreamed – in Romania – about layers of history seen in section. We were not good enough; we said it from the beginning. But we loved too much the Roman dream of mounting on top of an old house and entering another, and going higher up, onto a newer terrace. And as we had dreamed of being Scarpa long before, we were now playing Louis Kahn. (I have to mention that we wish we had attended his courses – we would have been Botta or Rashdie, of course).