Pe marginea ”dreptului la adevăr” din Arhitectura 4/2011

Peter Derer

Nu numai pentru că la dată aniversară, răspunsul nepotrivit (”Dreptul la adevăr. Arhitectul Octav Doicescu”) la articolul omagial al arh. Alin Negoescu din revista ”Arhitectura” nr. 3/2011, a generat reacții de indignare ale cititorilor. Marea majoritate condamnă insinuarea că OD ar fi colaborat cu dictatura comunistă, implementând de bună voie și nesilit de nimeni ”arhitectura realist-socialistă” în România. Trecând peste faptul că asemenea afirmație gravă rămâne în mod obligatoriu de dovedit (concluzie de bună credință nu numai a oricărei analize de text făcută profesional), indignarea aproape generală păcătuiește prin adoptarea unei filozofii similare.

Din intervențiile receptate s-a putut extrage un număr de întrebări adresate fie redacției revistei, fie conducerii Uniunii Arhitecților, fie amândurora: Cum a fost posibilă publicarea unui asemenea text descalificant în revista ”Arhitectura”? Care e poziția membrilor UAR vis-a-vis de vehicularea noii teze (de mai sus) în propria publicație? Ce anume explică prezența în continuare a autorului în conducerea UAR? De ce se mai tolerează asemenea arhitecți în respectiva organizație profesională? Cum de nu se face proces autorului presupus blasfemator sub aspectul ”delictului de facies”?

Dacă se acceptă dreptul la liberă exprimare ca una dintre cuceririle capitale ale evenimentelor din decembrie 1989, bază a statului care se conduce după lege, atunci unele întrebări nu se justifică iar altele trebuie nuanțate. Revista ”Arhitectura” precizează de la bun început limitele dreptului de exprimare, în sensul că răspunderea privind conținutul textelor revine autorilor. (In cazul de față, lui Alexandru Panaitescu, dealtfel simplu membru al UAR prin îndeplinirea condițiilor statutare). Ar fi de verificat dacă, supus atenției Consiliului de redacție (care n-a funcționat), textul discutat putea fi refuzat invocându-se depășirea respectivelor limite pe baza unor prevederi legale ori statutare.

Refuzul publicării s-ar fi putut justifica, eventual, dacă din consultarea unui număr mare de arhitecți, cititori ai revistei Arhitectura, rezulta o respingere majoritară. (Respingere subiectivă dar obiectivată statistic.) Altă variantă, la fel de mare consumatoare de timp, ar fi putut rezulta în urma unei hotărâri judecătorești care l-ar fi găsit vinovat pe autor de ”delictul de facies”, menționat de unul dintre cititorii care au reacționat negativ la afirmațiile din textul acestuia. Numai pe această cale administrativă (mult prelungită) devenea realizabilă dorința unei părți a protestatarilor (anume, excluderea statutară a autorului ”Dreptului la adevăr” din UAR).

Rămâne de clarificat poziția membrilor UAR privind ”vehicularea noii teze puse în circulație prin propria revistă”, eventual cuplată cu sugestia tragerii la răspundere legală a inovatorului contestat. Arhitecții, ca și studenții-arhitecți, ar putea să recunoască că, între toate și în ciuda aparențelor, breasla lor s-a reformat prea puțin după 1989. În acest context, dezbaterea cumsecade și cu bună credință a situației lor sub administrația comunistă ar putea aduce elemente care să valideze ori nu teza menționată înainte. Dar oare sunt arhitecții în stare să se dezbare de ”noua filozofie de lemn” în derularea unui astfel de demers, complex și delicat, de care poate depinde implicarea răspunderii legale a autorului?!