RDW

Dosar tematic-După restaurare.Ipotetice evoluții ale conceptului de Monument Istoric

Dosar Tematic

DUPĂ RESTAURARE.
IPOTETICE EVOLUȚII ALE CONCEPTULUI DE MONUMENT ISTORIC

AFTER THE RESTORATION. HYPOTHETICAL EVOLUTIONS OF THE CONCEPT OF HISTORICAL MONUMENT

    text: Kázmér KOVÁCS

Acum două decenii apărea în limba română Alegoria patrimoniului de Françoise Choay1. Cartea oferea – cum oferă și azi – o istorie comentată a apariției și evoluției conceptului de monument istoric, atât de precisă și completă încât puține lucruri mai rămân de spus pe marginea esenței fenomenului patrimonial. Douăzeci de ani reprezintă însă un interval suficient pentru a încerca o sumară trecere în revistă – atât cât poate încăpea într-o revistă de specialitate – a câtorva dintre aspectele care pot corespunde unuia sau altuia dintre multele sensuri posibile ale post-restaurării.
În 2001, la trei ani după apariția Alegoriei și la doi după lansarea cărții la București în prezența autoarei, apărea în sfârșit și noua lege românească a monumentelor istorice2. Întreaga serie a reglementărilor anterioare, postbelice, în cadrul căreia au fost restaurate numeroase monumente istorice3, fusese abrogată în 19774. Astfel, se poate vorbi de o restaurare a cadrului legislativ patrimonial din România. În intervalul de timp trecut de atunci, așadar o perioadă de post-restaurare juridică, susținutul efort de a normaliza intervențiile asupra patrimoniului cultural se lovește de o la fel de susținută rezistență din partea necesarilor parteneri întru conservare: proprietari sau administratori de monumente istorice, profesioniști ai edificării. Cum lucrurile se desfășoară pe fundalul revoluției informatice (sau electro-telematice, după o expresie inventată de Choay), când spațiul virtual este frecvent confundat cu cel real, condițiile nu sunt favorabile realizării unui relativ, necesar consens bazat pe valorile patrimoniale; deși acestea sunt împărtășite de toți, rămân nerecunoscute ca atare de majoritatea membrilor societății. Pe termen lung, tratarea optimă a mediului edificat, care să mențină echilibrul dintre conservarea structurilor istorice și înnoirea fondului construit prin adăugarea unor piese noi, depinde de educarea consecventă nu doar a specialiștilor conservării, ci și a publicului.
Un al doilea aspect, mai specific, al post-restaurării este, firește, posteritatea oricărui monument istoric restaurat. Arhitectura, și cu atât mai mult arhitectura devenită patrimoniu cultural, durează peste mai multe generații. Din acest punct de vedere, secvența următoare restaurării ține de persistența în timp a edificiilor și reprezintă chiar miza intervenției asupra lor.

It was two decades ago that the Romanian edition of Françoise Choay’s The Allegory of the Heritage1 was published. The book offered – and it still does – such an accurate and complex commented history of the apparition and evolution of the concept of historical monument that little is left to say about the essence of patrimonial phenomenon. However, a twenty-year interval is long enough to account for attempting a brief survey on several aspects selected from among the many possible definitions of post-restoration publishable in the outline of a specialized magazine.
In 2001, three years after The Allegory came out and two years after the launch of the book taking place in Bucharest in the presence of the author, the new Romanian law on historical monuments was finally passed2. As the whole series of previous post-war regulations enabling the restoration of numerous historical monuments3 had been abolished in 19774, this amounted to a restauration of the Romanian patrimonial legal framework. Throughout this seemingly legal post-restitution period, the sustained effort undertaken to normalize the interventions on cultural heritage clashes against an equally sustained opposition coming from the indispensable partners in conservation: the owners or administrators of the historical monuments, construction domain experts. Given the fact that things unfold in the context of the informational (or electro-telematic, according to an expression coined by Choay) revolution  and virtual space is frequently taken for the real one, the conditions are not favourable to achieving a related necessary consensus grounded on patrimonial values; although shared by all, their essence remains unknown to the majority of society. On the long term, the optimal approach for the built environment which would help maintain the balance between the conservation of historical buildings and the renewal of the built stock through the addition of new elements is tributary to the constant education of both conservation experts and the public.
Secondly, a yet more specific aspect of post-restoration is definitely the posterity inherent to all restored historical monuments. Architecture, in general, and architectural heritage, in particular, last several generations. From this point of view, the post-restoration phase relies on the temporal endurance of the buildings, representing the actual stake of the intervention focused on them.

Hotel Privo, Târgu Mureș (foto Kázmér KOVÁCS)

Ansamblul este alcătuit din vila Secession Csonka, restaurată, o extindere minimalistă și o grădină urbană (2011-2013). Arhitecți: Oliver Nemes, Adrian Roșca, Laura Nemes. Găzduiește un hotel și un restaurant de calitate ieșită din comun, care aduc beneficii proprietarilor. Monumentul istoric restaurat trăiește astfel o posteritate ce confirmă că o proiectare și execuție îngrijite, laolaltă cu un proiect de afaceri bine imaginat fac ca patrimoniul construit să fie fiabil ecologic (prin reutilizare), cultural, social și, nu în ultimul rând, economic

The complex comprises the restored Secession style Csonka Villa, a minimalist extension and an urban garden (2011-2013). Architects: Oliver Nemes, Adrian Roșca, Laura Nemes. It hosts a high-quality hotel and restaurant bringing benefits to the owners. The restored historical monument therefore experiences a posterity confirming that an authentic design and execution backed up by a well-conceived business project contribute to an ecologically (resulting from reuse), culturally, socially and economically reliable built heritage

Acomodarea funcțională, percepția monumentului, integrarea sa în mereu prezentul locuirii contribuie la succesul demersului de proiectare și justifică investiția – financiară, desigur, dar și profesională, culturală, socială – în menținerea existenței fizice a unor structuri vetuste. Cercetarea cazurilor de intervenții reușite, mai mult decât a încercărilor ratate, poate furniza repere pentru bunele practici și, mai ales, argumente puternice în favoarea continuării eforturilor de salvgardare a mediului construit valoros.
Însă teritoriul de investigație poate cel mai incitant în contextul post-restaurării este cel prospectiv: cum va arăta lumea oamenilor, după ce practicile, doctrinele, obiceiurile restauratoare (în sens restrâns) vor fi devenit trecut? În altă parte5 am presupus că, la capătul evoluției conceptului de monument istoric, conservarea patrimoniului construit se va integra practicilor generale de edificare a mediului locuit. Aceasta nu va însemna nicidecum abandonarea conservării, ci dispariția treptată, dezirabilă, a disparităților dintre construirea de arhitectură nouă și păstrarea de arhitectură veche. Abordarea proiect(ant)ului va muta accentul de pe invenție pe acomodare contextuală, în funcție de datele de temă și de amplasament, fără accidente.
„Existenţa fizică a monumentelor istorice poate fi prelungită în timp, îndeajuns pentru a susţine reîntemeierea unei noi identităţi culturale a speciei, sub semnul unor coordonate spaţiale diferite de cele tradiţionale. Cu toate acestea, numărul şi ponderea marilor monumente ale arhitecturii universale e în relativă descreştere. Conservarea, posibil integrată, a patrimoniului construit şi totalitatea activităţilor subsumate acestei preocupări îşi vor căpăta sensul antropologic deplin numai dacă, la capătul evoluţiei lor, anulându-se pe sine, se vor topi în sistemul integrat al gestului edificator care, numai el, va putea susţine corporalitatea prezenţei noastre în timp.”6
Din nou, condiția prealabilă pentru apariția acestei fecunde armonii între tabere, (doar) în aparență ireconciliabile, este educația. Piedica majoră în fața realizării adecvate a mediului antropic nu este absența mijloacelor materiale, ci ignoranța.
Dosarul tematic al numărului dublu – ultimul din 2017 și primul din 2018 – al revistei Arhitectura este dedicat, foarte oportun, „post-restaurării”. El nu-și poate propune eradicarea ignoranței în materie de patrimoniu construit, nici măcar atingerea unui număr suficient de mare de aspecte ale încurcatei chestiuni. Tentativa prezentă se mărginește la a semnala prin exemple o problematică și la a chema la conjugarea eforturilor de cunoaștere și recunoaștere care ar putea, în timp, rezulta în atitudini mai potrivite față de domeniul patrimonial. Astfel, contribuțiile care urmează nu alcătuiesc o narațiune, nici nu se constituie în propedeutică a unei teorii a post-restaurării. Dosarul apare mai curând ca o colecție de fragmente, după chipul și asemănarea domeniului patrimonial, dar și după al vremurilor de reprezentare divizată a lumii7 pe care le trăim.
Piesele de cercetare din numerele curente pun în lumină diverse aspecte ale domeniului cercetat: tematica lor se întinde de la renovare urbană la conservarea conservării – adică a intervențiilor restauratoare care au fost depășite în materie de doctrină, tehnici și materiale de construcție; conservarea straturilor istorice și a patrimoniului imaterial – esența monumentului istoric – aporiile restaurării. Acestea sunt doar câteva dintre nenumărate implicații posibile ale temei. Tot așa cum fiecare monument istoric este unic în felul său, singulare sunt și modalitățile lor de restaurare și irepetabil rămâne și destinul edificiilor ori siturilor istorice. Iar reflecția asupra patrimoniului cultural și a complexelor probleme pe care le pune restaurarea și re-restaurarea rămâne, și ea, veșnic schimbătoare.

Textul care deschide dosarul tematic este articolul semnat de Françoise Choay, reluat dintr-un număr mai vechi al revistei Arhitectura. Republicarea sa este justificată în primul rând de actualitatea dezbaterii la care contribuie, aceea care se adresează chiar ideii de restaurare. Comentarea aprofundată și nuanțată a poziției celor două figuri emblematice ale istoricei gâlcevi, Ruskin și Viollet-le-Duc, aruncă o lumină proaspătă asupra dialogului dintre ei, actualizează chestiunea și, nu în ultimul rând, sfidează metehne de gândire pietrificată. Problematizarea restaurării inaugurează cum nu se poate mai bine seria de contribuții care urmează.
Lucrările cuplului de arhitecți valencieni, Fernando Vegas și Camilla Mileto, excelează prin sensibilitate contextuală. Fără a fi restaurări propriu-zise – putându-se astfel situa într-o ipotetică zonă de „meta-restaurare” -, intervențiile lor de renovare urbană îmbină într-un mod fastuos arhitectura nouă cu conservarea și integrarea structurilor urbane vechi, valoroase. Proiectul prezentat aici este o ilustrare exemplară a unui principiu de proiectare ce poate aspira, pe bună dreptate, la edificarea mediului locuit într-o posibilă epocă post-restaurare.
Arhitectul și profesorul italian Stefano D’Avino este prezent în dosarul tematic cu o reflecție generată de cutremurele recente din Umbria (2016), care au făcut să cadă porțiuni importante de centre urbane vechi în teritoriul afectat. În aparență o chestiune de „pre-restaurare”, problematica formulată în contextul unei urgențe care ar putea scădea apetitul speculativ este pusă în perspectiva marii serii de dezastre seismice care au avut loc în Italia în ultima jumătate de secol, a experienței dobândite de-a lungul eforturilor de restaurare și reconstrucție care le-au urmat. Intervențiile, diferite de cele obișnuite în absența catastrofelor naturale, dobândesc un caracter exemplar prin unicitate, dar și prin „imediatețea”, amploarea și diversitatea soluțiilor pe care le reclamă vastitatea distrugerilor.
Dimpotrivă, perspectiva reflexivă pe care o deschide articolul lui Arnóth Ádám este una mediată de o restaurare îndeplinită deja de mai multe decenii. Doctrinele de intervenție asupra monumentelor istorice au evoluat mult față de la cele despre care stau mărturie restaurările anilor 1970 din Ungaria. Autorul pledează pentru neschimbarea rezultatelor intervențiilor de atunci, pentru a documenta astfel istoria ideilor în materie de patrimoniu construit. Avem așadar de contemplat un caz de conservare a restaurării, o restaurare de grad secund.
Față de acest studiu de caz epistemologic ungar, exemplele de intervenție prezentate de Köllő Miklós sunt culese din propria practică arhitecturală recentă, desfășurată cu precădere în Scaunul Gheorgheni. Învățămintele, succesele și insuccesele relatate de el vor suna destul de familiar pentru oricine a fost implicat în restaurarea de arhitectură, dar, în același timp, tocmai prin recurența lor, vor funcționa ca revelator pentru o analiză sistemică a societății românești în raporturile sale cu patrimoniul construit.
Eseul Irinei Popescu-Criveanu abordează chestiuni de maximă generalitate ale post-restaurării prin intermediul celor mai familiare monumente. Izbutește astfel să formuleze, printr-o remarcabilă performanță beletristică, aspectele cel mai greu de prins și comunicat ale chestiunii: aspectul afectiv-memorial, continuitatea și întărirea valorilor patrimoniale peste generații. Poziționat în centrul dosarului tematic, acest text de antropologie urbană conferă orientare teoretică întregului dosar tematic.
Seria de articole care urmează se înscriu în categoria studiilor de caz; în afară de acest aspect unificator, fiecare exemplu în parte este unic, pledând astfel, ca grup, pentru importanța alegerii soluțiilor optime pentru fiecare lucrare în parte, nelăsând rutina și comoditatea să impună eventuale rezolvări facile. Casa Albă din Viscri, proiectată de Werner Desimpelaere și prezentată de Daniela Puia, pe lângă a fi potrivită pentru a deveni paradigma conservării de arhitectură vernaculară, apare ca reprezentativă pentru cazul fără pereche al satelor săsești din Transilvania.
Reconstrucția blocului de la colțul străzii Câmpineanu din București cu bulevardul Bălcescu a fost proiectată de Georgeta Gabrea și este prezentată tot de ea. Reprezintă un caz aparte pentru că, fiind vorba de un edificiu în întregime nou, nu este vorba de restaurare, ci de reconstituirea ambianței urbane pe care o determina și o determină fațada eclectică a blocului de colț. Monumentul istoric propriu-zis a dispărut în substanța sa cu desăvârșire, dar memoria sa (de grad secund: memoria memoriei) este evocată durabil de această proiectare de stil, executată cu grijă și sensibilitate. Intervenția se situează în ipostaza posterioară aceleia în care restaurarea ar fi fost încă posibilă.
Ca într-o multi-fațetată antiteză, cazul restaurării Palatului Telefoanelor de pe Calea Victoriei, comentat de Niels Auner, aduce în discuție alternative nenumărate la opțiunea extremă, reprezentată de reconstrucție. În pofida amplorii lucrărilor de consolidare și a începuturile lor problematice, care au pricinuit pierderi importante de valoare patrimonială și au făcut necesară o intervenție peremptorie a Uniunii Arhitecților, rezultatul intervenției este totuși un monument istoric salvat in extremis.
Tot în acest context se înscrie studiul de caz dedicat de Adrian Panaitescu Mănăstirii Văcărești. Notorie, demolarea acestui monument istoric valoros rămâne, între multe alte valori prăpădite în zadar, o pierdere cu care posteritatea nu se poate resemna ușor. Autorul prezintă nu doar monumentul istoric de odinioară, într-o rememorare aproape rituală, ci trece în revistă și încercările nefructuoase de a-l restitui. Este, probabil, cazul cel mai elocvent pentru ilustrarea barbariei cu care a fost restructurată – destructurată? – capitala României, pildă grăitoare a unui urbanism lipsit de discernământ care se manifestă și în prezent – când strident și arogant, când perfid -, deși acest mod de intervenție era deja în anii 1980 dezavuat empiric și învechit din punct de vedere conceptual. Este și exemplul enorm al evidenței că, odată dispărut, monumentul istoric, cu întreaga sa încărcătură de valori culturale, este pierdut pentru totdeauna. Iar în lipsa lui, restaurarea devine imposibilă.
Cazul muzeului comunitar de la Chiojdu, monument istoric de arhitectură ţărănească de secol XVIII, devenit printr-un lăudabil demers de restaurare-reabilitare Centrul de Cultură Arhitecturală Rurală al Uniunii Arhitecților din România, transformat în obiect de studiu de atelier de către tinerii arhitecţi Mihaela Pelteacu, Daniela Puia şi Bogdan Mihăilă, încheie dosarul tematic într-un descrescendo bine temperat, cu o notă optimistă: există viaţă post-restaurare prin implicarea comunităţii.
Ca și cu alte prilejuri, tema centrală a acestui număr dublu revine și în componentele rubricilor permanente ale revistei, prin alegerea deliberată a contribuțiilor. Astfel, „Notele de proiect” prezintă proiectele Andei Ştefan de restaurare şi conversie a unei reședințe interbelice din strada Dumbrava Roșie din București şi a Vilei Oromulu, clădire monument istoric care împreună cu noua clădire de birouri construită de firma DSBA alcătuiesc ansamblul Victoria Office Building. Proiectul de licență al lui Nicholas Cantoni, prezentat la capitolul „Promisiuni”, susține viguros nădejdea că monumentele istorice vor avea parte și de acum încolo de restaurare – și, odată cu ea, de o existență ulterioară, post-restaurare. Proiectele culturale evocate: al Loredanei Brumă, care prezintă „arhiva Cezara Mucenic”, și al lui Iosif Király, discutând relația, mereu tensionată, dar de nedesfăcut, dintre reprezentarea literară a spațiului și realitatea spațiului urban; eseul-semnal al Mihaelei Dumitru-Trancă, pledând pentru recuperarea spectaculosului, neștiutului patrimoniu al crucilor de piatră din Bărăgan, sunt legate direct sau indirect de ideea centrală a revistei.
La capătul oricărei intervenții de restaurare se află un edificiu, un țesut urban, o grădină istorică, un peisaj cultural, imaginate și realizate într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, dar actualizate prin reevaluare conceptuală și revalorificare economică, tehnică, funcțională. Mediul construit post-restaurare este mai bogat din punct de vedere arhitectural, mai prețios decât un mediu în întregime nou. A pleda pentru restaurare echivalează, așadar, cu a susține cauza comună a unui mediu locuit mai bun.

The functional adaptation, the public perception of the monument and its integration in the immutable contemporariness of habitation contribute to the success of the design enterprise while accounting for the primarily financial as well as professional, cultural and social investment meant to maintain the physical existence of antiquated structures. The research on successful interventions, to a greater extent than on failed attempts, may provide not only reference points for good practices, but also strong arguments encouraging further efforts for safeguarding the valuable built environment.
Yet the probably most exciting investigation area in the context of post-restoration is the prospective one: how will the human world look like once the restoration practices, doctrines and customs (sensu stricto) will have been left behind? In another work5 we assumed that when the evolution of the concept of historical monument comes to end, built heritage conservation will align itself to the general building practices of the inhabited environment. However, this will not mean giving up on conservation, but a gradual and desirable disappearance of all disparities between the creation of new architecture and the preservation of old architecture. The approach of the designer and/or project will shift emphasis from invention to a contingency-free contextual adaptation based on the data relating to the theme and the location.
„The physical existence of historical monuments can be made to last long enough to sustain the re-establishment of a new cultural identity of the species, under the sign of spatial coordinates differing from the traditional ones. Nevertheless, the total number and density of great universal architectural monuments is relatively decreasing. The possibly integrated conservation of the built environment and the totality of activities subsumed to this concern will regain their full anthropological meaning only if, at the end of their evolution, they dissolve, by annihilating themselves, into the integrated system of the construction expression which alone is able to support the corporeality of our presence in time.”6
Furthermore, the preliminary condition for the existence of this prolific harmony among the (only) seemingly antagonistic sides is education. The major drawback for the triumph of the anthropic environment is not the lack of material means, but ignorance.
The thematic dossier of Arhitectura double issue – the last one in 2017 and the first in 2018 – is quite timely dedicated to „post-restoration”. Nevertheless, it cannot aim at eradicating ignorance in terms of built heritage and not even approaching a fairly large range of aspects related to this intricate matter. The current attempt limits itself to signalling and illustrating a topic as well as summoning to conjugate cognition and recognition efforts which might, in time, result in more adequate attitudes towards the patrimonial domain. Therefore, the following contributions do not act as a narration, nor do they serve as an introductory course into a post-restoration theory. The dossier rather amounts to a collection of fragments in the image and likeness of both the patrimonial domain and the segregated representation of the world7 we live in.
The research pieces included in the current issues highlight the various aspects of the domain in question: their themes range from urban renovation to the conservation of conservation, namely restoration interventions that have been exceeded in terms of doctrine, techniques and construction materials; the conservation of historic layers and immaterial heritage – the essence of the historical monument – the aporia of restoration. These are but a few of the innumerable possible aspects of the theme. Just as each historical monument is unique in and of itself, so are its restoration methods and the singular destinies of historical edifices and sites. The reflection on cultural heritage and the complex problems prompted by restoration and re-restoration will thus preserve its eternally dynamic character.

The text opening the thematic dossier is the article written by Françoise Choay and previously published in a former issue of Arhitectura. Its republication is primarily tributary to the topicality of the debate which it contributes to, that of addressing the very idea of restoration. The in-depth and nuanced review of the position assumed by the two emblematic figures of the legendary quarrel, Ruskin and Viollet-le-Duc, shed new light on their dialogue, revisited the topic and finally defied errors grounded on petrified thinking. Problematizing restoration quite wisely inaugurates the following series of contributions.
The works belonging to the Valencia-born couple of architects Fernando Vegas and Camilla Mileto excel in their contextual sensitivity. Even though their works do not qualify as actual restorations – pertaining to a rather hypothetical “meta-restoration” area -, their urban renewal interventions exceptionally combine new architecture and the conservation and integration of valuable old urban structures. The project included in the dossier is an exemplary illustration of a design principle rightly aspiring to the creation of the inhabited environment in an eventual post-restoration era.
The Italian architect and Professor Stefano D’Avino contributed to the thematic dossier with a view generated by the recent earthquakes in Umbria (2016) leading to the destruction of important parts of the old urban centres in the affected territory. Apparently dealing with “pre-restoration”, the problem formulated in the context of an urgency which might diminish the speculators’ appetite was set against the great series of seismic disasters occurring in Italy in the last half of the century and the experience gained from the ensuing restoration and reconstruction efforts. The interventions, different from the ones undertaken in the absence of natural calamities, acquire an exemplary character not only through their singularity, but also the immediacy, escalation and variety of solutions required by the profusion of the damages.
On the contrary, the reflexive perspective launched by Arnóth Ádám’s article is mediated by a restoration carried out for several decades now. The historical monuments intervention doctrines have evolved considerably from the restoration works carried out in the 1970’s in Hungary. The author advocates the immutability of the former intervention results with a view to substantiating the history of ideas in the built heritage domain. We are therefore dealing with a case of restoration conservation, a second-degree restoration.
In relation to this Hungarian epistemic case, the intervention examples presented by Köllő Miklós are selected from his own recent architectural practice mainly carried out in Gheorgheni district. The examples, successes and failures recounted by him will sound quite familiar to anyone who has been involved in architectural restoration yet at the same time it is their recurrency that will act as an eye-opening for a systemic analysis of the Romanian society and its relations to built heritage.
Irina Popescu-Criveanu’s essay particularly approaches general post-restoration issues making use of some of the best known monuments. She thus manages to convey, with the help of a remarkable artful literary achievement, the most ineffable and incommunicable facets of the matter in question: the emotional-memorial aspect, the continuity and consolidation of patrimonial values over the course of generations. Placed at the core of the thematic dossier, this urban anthropology text offers a theoretical orientation to the entire content of the dossier.
The ensuing articles fall within the category of case studies; apart from this unifying aspect, each example is unique in and of itself as it collectively advocates the importance of choosing the best answers for each individual work, preventing routine and commodity from entailing potential offhand solutions. Apart from being suitable to act as a vernacular architecture conservation paradigm, The White House in Viscri, designed by Werner Desimpelaere and presented by Daniela Puia, is deemed representative for the singular case of Transylvanian Saxon villages.
The reconstruction of the apartment building located at the intersection of Câmpineanu Street and Bălcescu Avenue in Bucharest was designed and presented by Georgeta Gabrea and it represents a particular case: since it is an entirely new edifice, it is not a matter of restoring but recomposing the urban atmosphere that the eclectic façade of the corner building has been generating to the present day. The historical monument per se has effectively disappeared yet its second-degree memory is persistently evoked by the rigorously and delicately executed characteristic design. The intervention refers to the hypothesis subsequent to the one which would have allowed restoration.
As in a manifold antithesis, the restoration case of The Telephone Palace on Victoriei Road analyzed by Niels Auner brings up numerous alternatives to the extreme option represented by reconstruction. Despite the extent of the consolidation works and their problematic start causing considerable heritage loss and calling for a conspicuous intervention from the Union of Romanian Architects, the result of the intervention is nonetheless a historical monument saved in extremis.
The same context serves as a background for the case study dedicated by Adrian Panaitescu to Văcăreşti Monastery. The notorious demolition of this inestimable historical monument continues to represent, among many other assets vainly destroyed, a loss that posterity finds difficult to cope with. The author presents the formerly historical monument in an almost ceremonial retrospection while reviewing the failed reconstruction attempts. It is probably the most eloquent case illustrating the brutality of the restructuring (or is it the destruction?) of the Romanian capital, an instance indicative of a blind, clamorous, arrogant and treacherous urban planning continuing into the present day, even though this intervention method was empirically disavowed and conceptually obsolete in the 1980s. In addition, it is the perfect example proving that once it disappears, the historical monument, along with its entire valuable cultural content, is forever lost. In its absence, restoration becomes impossible.
The case of the community museum in Chiojdu, an 18th-century rural architecture historical monument converted into the Rural Architectural Cultural Center belonging to The Union of Romanian Architects through a commendable restoration-rehabilitation endeavour and turned into a workshop case study by the young architects Mihaela Pelteacu, Daniela Puia and Bogdan Mihăilă, concludes the thematic dossier in a well-balanced descrescendo delivering an optimistic message: post-restoration life is made possible through community involvement.
As well as on other occasions, the central theme of the current double issue is present in the permanent headings of the magazine due to the deliberate selection of the contributions. Consequently, „Project Reports” features Anda Ştefan’s restoration and conversion projects for an interwar residence situated on Dumbrava Roşie Street in Bucharest and Oromolu Villa, a historical monument building which, along with the new office block erected by DSBA, make up Victoria Office Building Complex. Nicholas Cantoni’s diploma project included in „Promises” section firmly supports the hope that historical monuments will continue to benefit from restoration works in the future and enjoy a subsequent post-restoration existence. The cultural projects belonging to Loredana Brumă, who presented the „Cezara Mucenic Archive”; Iosif Király, who studied the constantly tensed yet unbreakable relationship between the literary representation of space and the reality of urban space; and the noteworthy essay written by Mihaela Dumitru-Trancă and advocating the recuperation of the spectacular and unknown heritage of the stone crosses in Bărăgan are (in)directly linked to the central idea of the magazine.
Each restoration intervention gives rise to an edifice, an urban tissue, a historical garden, a cultural landscape devised and executed in a more or less distant past yet updated by means of a conceptual reassessment and an economic, technical and functional recovery. The post-restoration built environment is richer from an architectural point of view as it holds more value than a newly-created environment. Advocating restoration is therefore equivalent to supporting the common cause of a better inhabited environment.

 

NOTE

1. Françoise Choay, Alegoria patrimoniului, Editura Simetria, București, 1998.
2. Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, actualizată în 2013.
3. Cf., de pildă: Gheorghe Curinschi-Vorona, Arhitectură, urbanism, restaurare, București, Editura Tehnică, 1996.
4. Prin Decretul nr. 442/1977. Pentru istoria legislației românești vizând conservarea patrimoniului cultural, a se vedea: Cezara Mucenic, „Legislația privind monumentele istorice din România 1892-1992” în Revista Monumentelor Istorice, 1992, Numărul 2, Anul LXI, p. 14-20.
5. Timpul monumentului istoric, București, Paideia, 2003.
6. Ibid., capitolul IV.
7. Dalibor Veselý, Architecture in the Age of Diveded Representation, Cambridge, Mass., The MIT Press, 2004.

NOTE

1. Françoise Choay, The Allegory of the Heritage, Simetria Publishing House, Bucharest, 1998; The Invention of the Historic Monument (Cambridge University Press, 2001)
2. Law no. 422/2001 on the Protection of Historical Monuments, updated in 2013.
3. For example, see: Gheorghe Curinschi-Vorona, Architectură, urbanism, restaurare, Bucharest, Technical Publishing House, 1996.
4. By decree no. 442/1977. For the history of the Romanian legislation on cultural heritage conservation, see ”Cezara Mucenic, “Legislaţia privind monumentele istorice din România 1892-1992” [The Law on Historical Monuments in Romania 1892-1992] in Revista Monumentelor Istorice, 1992, no.2, LXI, p.14-20.
5. Timpul monumentului istoric, Bucharest, Paideia, 2003.
6. Ibid., chapter IV.
7. Dalibor Veselý, Architecture in the Age of Diveded Representation, Cambridge, Mass., The MIT Press, 2004.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog