Mănăstirea Văcărești, un tezaur risipit
Dosar Tematic
MĂNĂSTIREA VĂCĂREŞTI, UN TEZAUR RISIPIT
text: Alexandru PANAITESCU
Prin dimensiuni şi splendoare, MONUMENTUL DE LA VĂCĂREŞTI a reuşit, aşa cum s-a şi dorit la vremea edificării lui, să depăşească toate zidirile de cult ridicate în Ţara Românească până în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, adoptând modul de alcătuire al construcţiilor şi stilul specific locului, cristalizat în epocile anterioare, în special în cea a lui Constantin Brâncoveanu, folosind meşterii, din păcate anonimi, care se formaseră la edificarea monumentelor acestuia. Mănăstirea Văcăreşti, apreciată de G. M. Cantacuzino ca „testamentul artei tradiţionale” româneşti1, a fost cea mai mare ctitorie domnească din secolul al XVIII-lea2, dar, în primul rând, culmea stilului arhitectural dezvoltat timp de circa patru secole în Ţara Românească şi care, ulterior, va intra într-un declin rapid. Acesta a fost favorizat, printre altele, atât de instabilitatea domniilor fanariote, cât şi de pătrunderea în spaţiul românesc a influenţelor orientale şi apoi, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi din primele decenii ale secolului al XIX-lea, a celor occidentale, de sorginte neogotică şi, mai ales, neoclasică.
Repere istorice
Aşezat la sud-est de Bucureşti3, în apropierea drumului ce ducea spre Dunăre şi apoi la Constantinopol, ansamblul de la Văcăreşti a început să fie ridicat din anul 1716 şi apoi între 1719-1722/1724 din porunca lui Nicolae Mavrocordat4, primul domnitor fanariot din Ţara Românească, fiind finalizat între anii 1732-1736/1739 de fiul acestuia, Constantin Mavrocordat5. Biserica, cu hramul Sfintei Treimi, a fost sfinţită în 13 septembrie 1724, dar încă din 1721 mănăstirea a fost închinată Patriarhiei de la Ierusalim, iar în tot timpul cât a funcţionat obştea monahală de la Văcăreşti a depins de aceasta.
Cu o suprafaţă în plan de 18.000 mp, principalele construcţii ale Mănăstirii Văcăreşti datau sau au fost iniţiate din perioada lui Nicolae Mavrocordat: incinta mare cu biserica, casa domnească (arhondaricul), stăreţia, chiliile, cuhniile şi turnul-clopotniţă de pe latura de vest. Având în vedere însă caracterul unitar al incintei principale, putem considera cu siguranţă că toate clădirile realizate aici, inclusiv galeriile cu arcade de pe latura estică a incintei şi paraclisul, cu hramul Sf. Nicolae, construite ceva mai târziu de Constantin Mavrocordat, au fost prevăzute de la începutul ctitoririi ansamblului, toate fiind sigur rezultatul unui plan prestabilit. Încheierea etapelor originare de edificare ale Mănăstirii Văcăreşti poate fi apreciată că a fost sfinţirea paraclisului în 18 februarie 1739.
Până atunci, Constantin Mavrocordat va mai extinde mănăstirea în partea sa vestică prin construirea unei a doua incinte şi a unui turn de gardă. Acesta, împreună cu turnul-clopotniţă, biserica domnească şi paraclisul jalonau axul dominant al ansamblului, care cu o rigoare clasică ordona simetric întreaga compoziţie6. Din punct de vedere arhitectural, al sculpturii şi picturii murale, Mănăstirea Văcăreşti a constituit o desăvârşire strălucită a stilului brâncovenesc, remarcându-se prin sinteza omogenă între elementele tradiţionale, de factură post-bizantină, cu cele renascentiste şi baroce, la care se adăugau şi unele influenţe oriental-constantinopolitane.
Până după mijlocul secolului al XIX-lea, Mănăstirea Văcăreşti a rămas una din principalele aşezări monahale din Bucureşti şi împrejurimile sale. Cu toate vicisitudinile epocii fanariote, aşezământul de la Văcăreşti îşi păstrează măreţia, chiar dacă, mai ales la începutul secolului al XIX-lea, este afectat de ocupaţiile militare ruseşti sau otomane (1805, 1807), dar în special de cutremurele din 1802 şi 1838, când se produc avarii grave, în special la biserică şi casa domnească. În 1802, turla de peste naosul bisericii se prăbuşeşte, fiind reconstruită din lemn. Spre mijlocul secolului al XIX-lea, profitând de etape de prosperitate, se extind şi se supraetajează corpurile de chilii din cele două incinte, se supraînalţă turnul-clopotniţă, se adaugă frontoane la biserică şi foişorul paraclisului etc., stilistic intervenţiile exprimând opţiunile neoclasice proprii epocii. În anii 1850, pe lângă alte lucrări de întreţinere, se reface pictura interiorului bisericii, respectându-se stilul iniţial, iar până în 1864 învelitoarea din olane este înlocuită cu tablă.
Între indiferenţă şi admiraţie
Primul pas în risipirea tezaurului cultural şi artistic pe care-l reprezenta Mănăstirea Văcăreşti se petrece începând cu sfârşitul anului 1863, odată cu adoptarea legii secularizării averilor mănăstireşti7. Atunci va intra în patrimoniul statului un sfert din teritoriul ţării, stăpânit până atunci de mănăstirii, bună parte din ele închinate (dependente) Locurilor Sfinte. Aplicarea însă fără discernământ a secularizării, asociată cu alte legi privind viaţa bisericească şi monahală, adoptate în aceeaşi perioadă, a afectat grav patrimoniul mănăstirilor, care în majoritatea cazurilor, odată ajuns în proprietatea statului, s-a risipit datorită neglijenţei administraţiei, de regulă, nepregătită, dar uneori şi indiferentă la valorile culturale pe care trebuia să le gestioneze. În primul rând, este vorba de biserici şi alte clădiri ale fostelor mănăstiri, majoritatea posibile monumente de arhitectură. Dacă, în general, bisericile au fost preluate de parohii, multe clădiri mănăstireşti au fost folosite pentru şcoli, azile de bătrâni sau sedii administrative, altele au fost părăsite şi apoi demolate din raţiuni de sistematizare ale oraşelor (mai ales în Bucureşti), iar câteva zidiri monahale, de regulă, din afara localităţilor, au fost utilizate ca închisori. Aşa s-a întâmplat şi cu Mănăstirea Văcăreşti8, ale cărei clădiri trec în proprietatea statului şi în 1865 sunt amenajate ca închisoarea oraşului Bucureşti, fără să mai revină niciodată la menirea lor iniţială, cea religioasă şi culturală, fiind începutul sfârşitului pentru fosta ctitorie a Mavrocordaţilor. Pe lângă Mănăstirea Văcăreşti vor deveni închisori alte nouă foste lăcaşuri monahale din Muntenia şi Moldova şi anume: Dobrovăţ, Galata, Bisericani, Cozia, Plătăreşti, Mislea, Târgşor, Bucovăţ şi Mărgineni.
Treptat, aspectul iniţial al Mănăstirii Văcăreşti a fost grav mutilat de construcţii parazitare realizate pentru funcţionarea închisorii, fără să se ţină seama vreodată de valoarea de monument de arhitectură a acesteia9. Pentru amenajarea celulelor de detenţie s-au zidit arcadele galeriei de pe latura de est a incintei mari (care, într-o primă fază, a fost lăţită la etaj cu o a doua galerie din lemn, acoperind-o pe cea originară). Stăreţia şi casa domnească, inclusiv cele două foişoare ale acesteia din urmă, au suferit în repetate rânduri extinderi şi modificări, în special, ale compartimentărilor interioare, dar şi ale faţadelor. În primele decenii ale secolului al XX-lea, în exteriorul laturii de est a incintei mari, s-au ridicat două clădiri, parter şi etaj, care sufocau volumul delicat al paraclisului. Clădirile din jurul incintei mici se transformă în mai multe rânduri şi se construiesc noi corpuri care împart curtea în trei zone. În afara mănăstirii se ridică un alt zid de incintă, de tip penitenciar, cu înălţimea de patru metri şi 60 de centimetri grosime, întărit cu contraforţi masivi şi nouă foişoare pentru pază. Cel mai puţin a avut de suferit biserica, faţă de care s-a arătat grija cuvenită unui lăcaş de cult, până la instaurarea puterii comuniste oficiindu-se aici slujbe religioase pentru deţinuţi, contribuind probabil ca frescele bisericii să se păstreze într-o stare satisfăcătoare până în momentul demolării.
Poate este o ironie a sorţii, dacă nu ar fi crudul adevăr, că cei mai mulţi dintre cei care au avut posibilitatea să cunoască direct acest monument în ultimul său secol de existenţă au fost gardienii şi deţinuţii („monahii ruşinii”, cum îi denumeşte G. M. Cantacuzino printr-o ironică metaforă) şi nu, cum ar fi fost firesc, marele public interesat, cercetătorii şi oamenii de cultură sau tinerii, care nu au avut niciodată acces liber în Mănăstirea Văcăreşti. Ansamblul de aici nu putea fi studiat nemijlocit, fiind, din păcate, numai un subiect în manualele de istoria artei sau arhitecturii. Mănăstirea Văcăreşti şi atunci când exista era o frumoasă necunoscută ştiută cel mult din poveşti.
De la începutul secolului al XX-lea, totuşi mari oameni de cultură – cum ar fi istoricii Nicolae Iorga, Virgil Drăghiceanu, Constantin C. Giurescu sau arhitecţii Nicolae Ghika-Budeşti, I. D. Trajanescu, G. M. Cantacuzino şi Grigore Ionescu10, care va trata subiectul şi după cel de al Doilea Război Mondial alături de Vasile Drăguţ sau Răzvan Theodorescu ş.a. – vor prezenta, foarte bine argumentat din punct de vedere teoretic, importanţa excepţională a Mănăstirii Văcăreşti ca monument istoric şi de arhitectură, probând creşterea interesului faţă de acesta, însă fără forţa şi susţinerea necesară pentru salvarea şi punerea sa în valoare. În perioada interbelică, Comisiunea Monumentelor Istorice iniţiază studii şi începe unele lucrări de restaurare a bisericii domneşti. Pentru refacerea turlei naosului se demolează cea din lemn, datând de la începutul secolului al XIX-lea, care a fost înlocuită cu un provizorat, sub forma unui acoperiş în patru ape, care va fi însă de durată, reconstruirea turlei neapucând să se mai facă vreodată.
În 1946, Constantin C. Giurescu aprecia Mănăstirea Văcăreşti ca monumentul cel mai reprezentativ din secolul al XVIII-lea, concluzionând că „…Văcăreştii înseamnă punctul cel mai înalt al sculpturii în piatră atins în Muntenia. Şi acest monument unic, în loc să fie un loc de pelerinaj al iubitorilor de frumos şi o mândrie a Bucureştilor, a ajuns, prin lipsa de pietate şi de înţelegere a generaţiilor trecute, să slujească drept biserică de închisoare! Această ruşine trebuie să înceteze; în chiliile vechiului lăcaş trebuie instalate o şcoală şi o bibliotecă, aşa cum a fost acum două sute de ani”11.
De regulă însă închisoarea şi monumentul de arhitectură de la Văcăreşti vor constitui subiecte separate, care în aceeaşi prezentare nu se întâlneau decât cel mult tangenţial, fără excepţie zidirile de la Văcăreşti fiind situate între admiraţia fără rezerve a elitelor culturale şi indiferenţa autorităţilor, inclusiv a majorităţii opiniei publice. Aceasta din urmă a perceput, de la mijlocul secolului al XIX-lea, Mănăstirea Văcăreşti mai mult negativ, ca „puşcărie”, şi foarte puţin sau chiar de loc ca monument de prim rang. Atitudinea în general indiferentă, uneori chiar ostilă, a publicului s-ar putea datora nu numai funcţiunii de închisoare, dar şi originii fanariote a ctitorilor, a dependenţei iniţiale faţă de o instituţie ecleziastică din afara ţării (Patriarhia de la Ierusalim), spre care, până în 1863, erau drenate venituri considerabile. În plus, aşezământul monahal de la Văcăreşti, atunci când funcţiona, era considerat un focar de cultură grecească.
În ceea ce priveşte penitenciarul de la Văcăreşti, aici, în perioada interbelică, erau atât deţinuţi de drept comun, cât şi politici, condamnaţi pentru activităţi contra siguranţei statului (de regulă, comunişti, dar şi legionari). După 1944, până la desfiinţarea din 1973, închisoarea de la Văcăreşti a fost folosită mai mult pentru tranzitul deţinuţilor de drept comun şi politici şi ca spital penitenciar12.
Între anii 1954-1965 Comitetul de Stat pentru Construcţii, Arhitectură şi Sistematizare (CSAC/CSCAS) adresează mai multe solicitări Ministerului Afacerilor Interne (MAI) pentru desfiinţarea închisorii de la Văcăreşti, fără un succes imediat, dovedind însă creşterea interesului pentru valorificarea ei ca monument istoric şi de arhitectură. Probabil mai ales din raţiuni practice, datorate condiţiilor improprii de detenţie ale fostei mănăstiri, cât şi de securitate, generate de extinderea masivă a oraşului Bucureşti şi în zonele apropiate, după 1965, închisoarea de la Văcăreşti este dezafectată treptat, operaţiune finalizată în octombrie 1973.
Tentativa de restaurare eşuată
Odată cu trecerea clădirilor în grija Muzeului de Artă al RSR şi a Direcţiei Monumentelor Istorice şi de Artă – DMIA au fost demarate primele faze de cercetare şi restaurare ale ansamblului de la Văcăreşti şi se deschide un şantier arheologic aferent lucrărilor. Se considera cu mult optimism că Mănăstirea Văcăreşti va intra în sfârşit într-o etapă de normalitate, urmând să fie pusă în valoare ca monument de arhitectură de extraordinară importanţă, care într-un timp relativ scurt va fi cuprins în circuitul cultural naţional.
Într-o primă etapă, şef de proiect a fost arh. Liana Bilciurescu13, care în condiţii dificile coordonează realizarea cercetării de arhitectură, releveele şi elaborează o primă formă a proiectului de restaurare14. Proiectul de revitalizare a Mănăstirii Văcăreşti, modificat permanent, corespunzător unei teme mereu puse în discuţie, a urmărit totuşi constant evidenţierea imaginii iniţiale a ctitoriei Mavrocordaţilor, păstrând însă acele adăugiri făcute în timp, care erau în concordanţă cu arhitectura originală. În principiu, se avea în vedere amenajarea unui mare muzeu de artă şi arhitectură medievală sau/şi bisericească, care ar fi cuprins expoziţii permanente şi temporare, adăpostite mai ales în clădirile din jurul incintei principale, biserica domnească şi paraclisul erau destinate să cuprindă colecţiile de icoane, într-o altă variantă de temă se propunea ca în biserică să poată fi organizate şi concerte, fiind însă exclusă menirea lor religioasă, iar galeria cu arcade urma să fie un lapidariu. În construcţiile din cadrul incintei mici urmau să fie grupate spaţiile pentru cercetare, laboratoarele de restaurare şi atelierele pentru mica manufactură artistică15.
Între 1973-1977 sunt demolate mare parte din construcţiile parazitare atât din incinta, cât şi din exteriorul mănăstirii16, se restaurează galeria cu arcade (singura parte a mănăstirii a cărei restaurare a fost finalizată, dar până la urmă demolată în 1986), foişorul paraclisului (restaurat parţial) şi au fost demarate lucrările la biserică, casa domnească şi stăreţie şi s-au făcut cercetări în corpurile fostelor chilii. Până la urmă, în 23 februarie 1977, a fost avizat cu calificativul „excepţional” un proiect de restaurare a Mănăstirii Văcăreşti, şef de proiect arh. Niels Auner, apreciat unanim că pentru prima dată propune „ceva coerent şi logic” (conform prof. Răzvan Theodorescu) sau că „păstrează spiritul ansamblului, cu folosirea adecvată a unor soluţii moderne” (conform arh. Aurelian Trişcu)17.
Dar nu a fost să fie, în foarte scurt timp, cutremurul din 4 martie 1977 accentuează avariile construcţiilor de la Mănăstirea Văcăreşti, afectând în special biserica domnească. Odată cu desfiinţarea la 1 decembrie 1977 a Direcţiei Monumentelor Istorice, proiectul a devenit o amintire, iar lucrările de restaurare ale mănăstirii încep să treneze, intrând într-o perioadă de incertitudine, cu suspendări şi reluări în câteva rânduri, până când vor fi oprite definitiv.
Clădirile Mănăstirii Văcăreşti trec în administrarea Muzeului de Artă al RSR, menţinându-se intenţia de a organiza aici un muzeu de artă feudală. În mod formal, s-a mai pus problema atribuirii şi a altor destinaţii, cum ar fi cele de centru cultural brâncovenesc, muzeu de artă bisericească, centru ecumenic sau chiar ca nou sediu al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române. Ideea era legată şi de zvonul, larg răspândit la vremea respectivă, privind posibila demolare a Catedralei şi a Palatului patriarhal din Dealul Mitropoliei, considerate a fi prea apropiate de noul sediu politic – Casa Poporului. Între anii 1981-1984, Mănăstirea Văcăreşti este practic abandonată, accentuându-se procesul de degradare, fără adoptarea niciunei măsuri de protecţie, fiind lăsată pradă ruinei.
Distrugerea
Pe 2 decembrie 1984, cu ocazia unei „vizite de lucru”, Nicolae Ceauşescu ordonă demolarea Mănăstirii Văcăreşti18, aşa-zis, pentru realizarea în locul ei a unui alt Palat al Justiţiei, care ar fi permis dezafectarea celui aflat lângă Piaţa Unirii. Dispoziţia era greu de motivat şi cu atât mai aberantă19 cu cât Mănăstirea Văcăreşti era la mare distanţă de zona centrală a oraşului şi fără nicio legătură directă cu noul ansamblu de construcţii al puterii comuniste, în plină execuţie şi pentru care se desfiinţau cartiere întregi ale Bucureştilor, începând din Calea 13 Septembrie – Uranus, Dealul Arsenalului – Izvor, Piaţa Unirii, demolările din anii ’80 ai secolului trecut extinzându-se treptat până la Şoseaua Mihai Bravu.
În decembrie 1984, primele construcţii distruse din ansamblul Văcăreşti sunt cele de pe latura vestică a incintei mari. În 30 decembrie 1984 la biserica domnească au fost demolate turlele de deasupra pridvorului, şi în 21 ianuarie 1985 este doborâtă turla pronaosului. În paralel, la IPB, sub presiunea organelor municipale de partid, încep studiile pentru noul tribunal, coordonator arh. Gheorghe Leahu. În zadar s-au propus şi soluţii care ar fi putut salva total sau parţial construcţiile Mănăstirii Văcăreşti20. La prezentările acestora au fost agreate numai variantele care impuneau demolarea completă a monumentului, respectând astfel „indicaţiile conducerii superioare de partid şi de stat”.
Pe parcursul anilor 1985 şi 1986, printr-o serie de memorii şi intervenţii oficiale sau neoficiale şi-au exprimat deschis dezaprobarea un număr, nu foarte mare, de intelectuali: Dinu C. Giurescu, Răzvan Theodorescu, Vasile Drăguţ, Virgil Cândea, Dionisie M. Pippidi sau Mihail Şora, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Dan Nasta, dar şi arhitecţii Grigore Ionescu, Henrieta Delavrancea-Gibory, Gheorghe Leahu, Aurelian Trişcu, Peter Derer, Nicolae Pruncu ş.a. Fără niciun ecou, sunt sesizate asupra importanţei Mănăstirii Văcăreşti şi pentru salvarea ei instituţiile responsabile, cum ar fi Comitetul Central al PCR, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, atitudinea lor fiind de la caz la caz de rea-voinţă, indiferenţă, laşitate sau neputinţă.
Între ianuarie 1985-decembrie 1986 continuă distrugerea Mănăstirii Văcăreşti relativ încet, în etape, însă cu o consecvenţă de nezdruncinat din partea autorităţilor comuniste. Cu cinism se caută formele şi se întocmesc documentaţiile care să legalizeze şi să absolve de răspundere instituţiile implicate în demolare.
Pentru salvarea aparenţelor sunt dispuse operaţiuni nesemnificative de recuperare a unor componente din cadrul monumentului, în special a frescelor şi a unor elemente de pietrărie, întârziind demolarea bisericii şi a paraclisului. În septembrie – noiembrie 1985 o echipă de profesori şi studenţi din cadrul Institutului de Arte Plastice, condusă de Dan Mohanu, Oliviu Boldura, Nicolae Sava şi Constantin Blendea, în condiţii deosebit de precare şi sub o continuă presiune politică, poate desface numai 120-140 mp (adică circa 5%) de pictură murală din cei 2.500 mp care acopereau la interior biserica domnească. Din pictura paraclisului nu s-a putut salva nimic. Cele câteva panouri de frescă recuperate de la Văcăreşti au fost risipite în diverse locuri, Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Municipiului Bucureşti – Casa Melic sau Institutul de Arte Plastice. Un timp, panouri de frescă sunt depozitate şi într-un subsol al Casei Scânteii, unde a fost distrus practic în totalitate, datorită unei manevrări defectuoase, un fragment de circa 30 mp, cel mai mare recuperat, reprezentând „Adormirea Maicii Domnului”21.
În grabă se recuperează şi câteva elemente sculptate în piatră, cum ar fi fragmente din coloanele pridvorului bisericii şi ale brâului median al acesteia (se pare, recuperat integral), bucăţi din stâlpii pronaosului, părţi din ancadramentele ferestrelor, monumentalele portaluri de intrare în biserică şi paraclis, unele capiteluri ş.a., care sunt duse în curtea Palatului de la Mogoşoaia sau, mai târziu, la Mănăstirea Brâncoveni. Unele mici rămăşiţe au fost sustrase şi de către muncitorii care lucrau la demolare, dar practic totul a ajuns cu basculantele la gropile de gunoi22. Dovedind încă odată dezinteresul faţă de monumentul de la Văcăreşti, cele două incinte ale mănăstirii au fost folosite în primăvara anului 1985 pentru desfăşurarea câtorva scene de război, cu efecte de artilerie, din filmul Noi cei din linia întâi, regia Sergiu Nicolaescu, producându-se avarii serioase construcţiilor de aici. Demolarea întregului ansamblu de la Văcăreşti se termină la sfârşitul lunii decembrie 1986, începutul lunii ianuarie 1987, ultimele distruse fiind paraclisul şi biserica domnească.
Speranţa din anii 1973-1977, că puterea comunistă ar fi cea care să sprijine salvarea Mănăstirii Văcăreşti, s-a dovedit o utopie. Regimul ateu a transformat ctitoria Mavrocordaţilor, până la urmă, într-un morman de moloz,fără multe ezitări sau remuşcări, cu un dispreţ total faţă de tradiţia culturii româneşti.
Destin postum. Post-restaurare
La scurtă vreme după demolarea completă a Mănăstirii Văcăreşti, se renunţă la construirea în locul său a Palatului Justiţiei, probând încă o dată că nu fusese vorba decât de un pretext care ascundea într-un mod străveziu fobia cuplului Ceauşescu faţă de tot ce ţinea de religie şi biserică. Destinaţia amplasamentului se schimbă pentru o mare sală de sport şi apoi în favoarea unui gigantic complex pentru adunări publice, ale „democraţiei muncitoreşti socialiste”, şef de proiect arh. Dorin Gheorghe. Execuţia lucrării începe în aprilie 1988. Momentul decembrie 1989 surprinde executate fundaţiile şi parţial pereţii masivi din beton armat ai subsolului pentru imensa construcţie care se substituia Mănăstirii Văcăreşti.
Imediat după Revoluţia din 1989, în opina publică au loc dezbateri privind necesitatea reconstruirii Mănăstirii Văcăreşti, acţiune considerată de foarte mulţi a fi principalul gest reparatoriu pentru nenumăratele distrugeri de monumente făcute în perioada comunistă. La solicitarea DMI, proaspăt reînfiinţată, în 1991-1992, refacerea ansamblului de la Văcăreşti este fundamentată de un studiu de fezabilitate elaborat de institutul de proiectări Prodomus SA (fost ISLGC), şef de proiect arh. Niels Auner în colaborare cu arh. Liana Bilciurescu. Studiul privind reconstruirea Mănăstirii Văcăreşti concluziona că există baza documentară şi soluţiile tehnice realiste pentru refacerea ei, propunând mai multe variante de utilizare a infrastructurii executate în anii 1988-1989, cum ar fi: ansamblu cultural multifuncţional, complex muzeistic sau necropolă modernă subterană. Pentru reconstruirea mănăstirii se aveau în vedere soluţii tranşante care să redea aspectul iniţial al monumentului, folosind, în primul rând, elementele de pietrărie salvate în timpul demolării din 1984-1986. În această fază s-a executat o machetă a mănăstirii la scara 1:100 (arh. Gheorghe Constantinescu), ce ilustrează fidel amploarea ansamblului de la Văcăreşti şi care este expusă astăzi la Mogoşoaia.
Propunerile de reconstruire a Mănăstirii Văcăreşti au stârnit discuţii contradictorii, pe lângă susţinători înfocaţi, au fost unii foarte rezervaţi sau în mod deschis împotriva operaţiunii, apreciind chiar că ar duce la un fals fără valoare, realizat în condiţiile unor costuri foarte mari. De asemenea, refacerea Mănăstirii Văcăreşti n-a interesat nici autorităţile statului sau pe cele bisericeşti, dar şi mare parte din opinia publică, care au reacţionat cu aceeaşi indiferenţă ca şi altă dată. Spre sfârşitul anilor 1990, dar şi în continuare, problema Mănăstirii Văcăreşti s-a reluat mai mult conjunctural, legat de problema edificării unei noi catedrale patriarhale sau mai degrabă cu ocazia unor evenimente festiv-comemorative, interesul pentru reconstruirea monumentului de la Văcăreşti stingându-se treptat.
Prin anii 1990, în timp ce în mediile culturale se discuta încă oportunitatea reconstruirii Mănăstirii Văcăreşti pe amplasamentul iniţial, la solicitarea unui întreprinzător particular, administraţia locală a concesionat pe termen lung o fâşie de teren aparţinând domeniului public, situată pe cornişa taluzului dintre Calea Văcăreşti şi limita fostei mănăstiri, ignorându-se că astfel se blochează accesul direct la zona acesteia din urmă. Pe terenul respectiv a fost organizat un târg/bazar de mărunţişuri, cu denumirea pompoasă de „Complexul comercial Aleea Castanilor”, adăpostit în construcţii gen „bidonville”. Faptul, având consecinţe importante pentru o posibilă refacere a mănăstirii, a trecut neobservat în mediile culturale.
Dar soarta refacerii Mănăstirii Văcăreşti pe acelaşi loc a fost până la urmă pecetluită în anul 2006. Atunci, tot fără niciun ecou semnificativ între oamenii de cultură sau în opinia publică, pe baza unui PUZ aprobat de CGMB, s-a autorizat construirea pe locul acesteia a unui mare complex comercial care folosea infrastructura construită în anii 1988-1989. Noul mall, denumit Sun Plaza, cu o arhitectură comercială de import şi având accesul principal din Piaţa Sudului, a fost inaugurat în februarie 2010, fără ca nimic să mai amintească de monumentala ctitorie a Mavrocordaţilor. Singurul reper după care numai cei foarte bine informaţi mai pot încă identifica locul Mănăstiri Văcăreşti este o scară cu trepte masive din piatră, tocite în timp, datând din perioada funcţionării închisorii şi care era dispusă în axul turnului de gardă al fostei mănăstiri/închisori. Scara porneşte dintr-o mică alveolă a Căii Văcăreşti, aflată pe partea sa estică, urcă pe taluzul acesteia, oprindu-se şi astăzi în bazarul de lucruri ieftine. Acesta funcţionează în continuare nestingherit în spatele unor jalnice panouri din tablă, vopsite în albastru deschis, care se întind din Piaţa Sudului pe două-trei sute de metri, formând pe Calea Văcăreşti un front mizer, ascuns, măcar vara, de o vegetaţie lăsată să crească sălbatic.
La nord-est de fostul amplasament al mănăstirii, tot la ordinul lui Nicolae Ceauşescu, începuse în 1988 amenajarea unui mare lac artificial (lucrare rămasă nefinalizată), în al cărui vast perimetru, marcat de taluzuri betonate, în circa două decenii şi jumătate s-a format spontan o microzonă cu floră şi faună specifică, Delta Văcăreşti, declarată parc natural în 2016.
Aceeaşi lipsă de determinare s-a manifestat şi faţă de resturile de la Văcăreşti recuperate cu mare greutate pe parcursul demolării. În timp, ele au fost risipite la întâmplare, acum fiind expuse în mai multe locuri23, fără şanse ca deţinătorii lor, altfel bine intenţionaţi cu toţii, să fie dispuşi să le cedeze în scopul reunirii într-un centru muzeal unic, dedicat în primul rând Mănăstirii Văcăreşti, dar şi celorlalte monumente distruse de dictatura comunistă. Propunerea nu are nicio şansă de materializare atât timp cât instituţiile abilitate ale statului, în primul rând Ministerul Culturii, nu par interesate de problemă, iar cei care deţin vestigii artistice de la Văcăreşti şi alte biserici demolate, mai ales piese de pietrărie, au început deja să amenajeze, de regulă, în bune condiţii, puncte muzeale dedicate subiectului, considerate atractive pentru public şi astfel, poate, profitabile pentru instituţiile care le organizează.
În 1985-1986/1987, cvasitotalitatea elementelor de pietrărie demontate de la Văcăreşti au fost transportate la grămadă cu basculantele şi aruncate în faţa Palatului Mogoşoaia, pentru ca ulterior, tot la întâmplare, să fie depozitate până după 2010 într-un şopron metalic aflat în partea nordică a parcului palatului, în apropierea statuilor lui Lenin şi Petru Groza, multă vreme aruncate şi ele aici după ce au fost demolate în primăvara anului 1990. Se apreciază că la Mogoşoaia s-ar afla circa 90% din piesele de pietrărie recuperate de la Văcăreşti, fiind înregistrate 329 de bucăţi24, de la capiteluri, fusuri de coloane, ancadramente ş.a., piese foarte mari sau fragmente cu dimensiuni mici, unele cu o decoraţie impresionantă sau simple console, profile mai mult sau puţin ciobite, trepte/contratrepte şi multe altele, marea majoritate deteriorate în timpul demolării sau transportului.
În anul 1989, din iniţiativa IPS Calinic, atunci episcop vicar de Râmnic şi Argeş, la Mănăstirea Brâncoveni Olt au ajuns câteva resturi de pietrărie de la Văcăreşti, ridicate de la Mogoşoaia. Dintre acestea se fac remarcate capitelul, tamburul de bază şi un fragment al fusului de la una din cele patru coloane imense din pronaos (iniţial piese monolit de aproape 6 m înălţime şi care, în 1986, au fost tăiate în bucăţi pentru a putea fi demontate şi transportate), o coloană din pridvorul bisericii şi o alta de la foişorul paraclisului. Au mai fost aduse aici şi alte câteva fragmente mărunte de la Văcăreşti, fără excepţie disparate, alături de un număr mic de piese, inclusiv pietre tombale, de la alte câteva biserici (Sf. Pantelimon, Sf. Spiridon Veche) demolate în Bucureşti la mijlocul anilor 1980. Ulterior, acestea au fost expuse într-un mic lapidariu organizat în beciul Casei Egumeneşti de la Mănăstirea Brâncoveni.
După anul 2000, la Muzeul Naţional de Artă al României – MNAR, în cadrul Galeriei de Artă Veche Românească, se dedică Mănăstirii Văcăreşti o sală unde sunt expuse 15 panouri cu fragmente de frescă din biserica domnească, salvate şi apoi atent restaurate sub îndrumarea lui Dan Mohanu, precum şi câteva piese de pietrărie, cum ar fi un capitel de la o coloană din pridvorul bisericii, fragmente din portalul de intrare în paraclis sau medalionul heraldic care încununa portalul de intrare în biserica domnească. De asemenea, la Muzeul Colecţiilor de Artă, în lapidariul din beciurile fostei Case Romanit sunt expuse câteva piese de pietrărie, cum ar fi alte părţi ale portalului de intrare în biserica mare şi două coloane din foişorul paraclisului, unele fiind bucăţi din acelaşi element constructiv sau din aceeaşi suită de elemente, din care regăsim fragmente şi la MNAR, de care depinde Muzeul Colecţiilor de Artă, dar şi la Brâncoveni sau, mai ales, la Mogoşoaia. Icoanele împărăteşti din iconostas şi o parte a fragmentelor din fresca bisericii domneşti se mai pot găsi şi în colecţia de icoane şi obiecte de cult a Muzeului Municipiului Bucureşti. Mici fragmente de frescă se găsesc şi în colecţia Mănăstirii Stavropoleos. În condiţiile dificil chiar şi pentru un specialist să-și facă o imagine completă asupra ansamblului de la Văcăreşti.
Memorialul Văcărești, dincolo de utopia reconstruirii
Totuşi, ideea realizării unui memorial Văcăreşti care să valorifice în primul rând materialul litic depozitat din 1985-1986 în incinta Palatului Mogoşoaia, propunere vehiculată sub diverse forme din anii 199025, a început să se materializeze cam din 2011 din iniţiativa istoricului de artă Doina Mândru, în colaborare cu restauratorul Călin Bârzu. Din 2014, într-o primă fază, în spaţiosul beci al Palatului Mogoşoaia au fost expuse, cu titlu provizoriu, o serie de panouri de frescă recuperate de la Văcăreşti şi restaurate de echipa profesorului Dan Mohanu. La intrarea în parcul palatului, la sud de aleea principală, a demarat construirea unui pavilion (autori arhitecţii Adrian Spirescu şi Mihaela Pelteacu) care, într-un volum parter, cuprinde un lapidariu pentru expunerea pieselor mari de pietrărie, în primul rând trei din cele patru coloane impresionante ale pronaosului (părţi din a patra sunt la Brâncoveni), coloane din pridvorul bisericii, de la foişoarele paraclisului şi ale casei domneşti ş.a. Tot aici urmează să fie expuse şi panouri cu fragmente din fresca salvată din biserica domnească. Conceput ca un centru de promovare culturală, pavilionul mai include şi un auditorium cu 200 de locuri. Pentru expunerea pieselor mici de pietrărie se va folosi spaţiul unui fost punct termic din apropiere, re-conformat în acest scop. Din toamna anului 2014, când construcţia era într-un stadiu avansat de execuţie, iar marea majoritate a pieselor masive de pietrărie erau deja puse pe poziţii şi în curs de restaurare, lucrările de construire, prevăzute iniţial a fi finalizate în primăvara anului 2015, au început să treneze, fiind şi astăzi neterminate, din cauza instabilităţii administrative prin care a trecut în ultimii ani Complexul Muzeal Mogoşoaia.
Chiar dacă este un paliativ al reconstruirii Mănăstirii Văcăreşti care, în condiţiile societăţii româneşti, s-a dovedit o întreprindere utopică, demersul muzeistic de la Mogoşoaia, şi el materializat cu o greutate de nejustificat, cu toate că va cuprinde numai o imagine fragmentară şi inevitabil incompletă, promite să fie cel mai edificator memorial care să reflecte, în primul rând, ce am pierdut prin demolarea Văcăreştilor. Se speră că aici va exista posibilitatea cunoaşterii, măcar parţiale, a unora dintre splendorile monumentului, inclusiv sugerarea unei imagini de ansamblu aproximative, oferind specialiştilor, dar mai ales publicului larg, cu precădere tinerilor, o ocazie de a conştientiza dimensiunile tezaurului cultural şi artistic risipit prin distrugerea Mănăstirii Văcăreşti.
NOTE
1. G. M. Cantacuzino, Izvoare şi popasuri, Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II, Bucureşti, 1934, p. 189-197.
2. Pentru condiţiile istorico-sociale şi ale cadrului urban în care a fost ridicată Mănăstirea Văcăreşti vezi Bucureştiul fanariot, Tudor Dinu, Editura Humanitas, Bucureşti, vol. I, 2015, vol. II, 2017. Pentru o abordare generală a subiectului, în special a aspectelor juridico-patrimoniale bine documentate arhivistic vezi Mănăstirea Văcăreşti din Bucureşti de la origini până astăzi, Octavian Dumitru Marinescu, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012.
3. În secolele XVIII-XIX, Mănăstirea Văcăreşti era mult în afara oraşului Bucureşti. În anii 1920 mănăstirea era deja inclusă în limitele administrative ale oraşului, la extremitatea sud-estică a Sectorului III Albastru, în vecinătatea comunei suburbane Popeşti-Leordeni. Abia după anul 1960 se poate vorbi de o dezvoltare urbană importantă la sud de Văcăreşti, când începe construirea marilor cartiere de blocuri din Şos. Olteniţei şi apoi din Berceni.
4. Nicolae Mavrocordat (n. 3 mai 1680 – † 3 septembrie 1730), fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, a fost mare dragoman al Imperiului Otoman (1699-1709), primul domnitor fanariot, mai întâi în Moldova (1709-1711 şi 1711-1715), apoi în Ţara Românească (1715/1716 şi 1719-1730). Personalitate complexă, administrator şi diplomat abil, erudit, preocupat printre altele şi de promovarea în Ţara Românească a culturii şi învăţământului în limba greacă; a continuat să dezvolte biblioteca moştenită de la tatăl său, care a devenit una dintre cele mai cunoscute în mediile culturale europene ale epocii, un timp adăpostită la Mănăstirea Văcăreşti. A mai fost ctitorul Paraclisului de la Mitropolia din Bucureşti.
5. Constantin Mavrocordat (n. 27 februarie 1711 – † 4 decembrie 1769), fiul lui Nicolae Mavrocordat, a fost domnitorul fanariot care, într-un interval de aproape patru decenii, a avut cele mai multe domnii, de şase ori în Ţara Românească (1730, 1731-1733, 1735-1741, 1744-1748, 1756-1758, 1761-1763 ) şi de patru ori în Moldova (1733-1735, 1741-1743, 1748-1749, 1769). Având o cultură rafinată, cu multe influenţe occidentale, a iniţiat numeroase reforme în justiţie, fiscalitate, administraţia centrală şi locală, dar mai ales cu caracter social, legiferând eliberarea iobagilor (1746 în Ţara Românească şi 1749 în Moldova). Pe lângă finalizarea Mănăstirii Văcăreşti a mai ctitorit şi Mănăstirea Sf. Spiridon (veche).
6. Pentru o descriere detaliată a arhitecturii monumentului de la Văcăreşti vezi Alexandru Panaitescu, Remember Mănăstirea Văcăreşti, Editura Simetria, Bucureşti, 2008, p. 95-131.
7. Pentru patrimoniul mobil şi imobil al Mănăstirii Văcăreşti vezi catagrafiile (inventarele) din 1836, 1845 şi 1856, publicate de Octavian Dumitru Marinescu, op. cit. p. 327-345.
8. Prima folosire a Mănăstirii Văcăreşti ca loc de recluziune, însă cu păstrarea rosturilor monahale ale acesteia, se întâmplă în noiembrie 1848 când după înfrângerea revoluţiei din acel an, din ordinul generalului rus Lüders, principalii lideri – Eliade Rădulescu, Brătienii, Nicolae Bălcescu, fraţii Golescu, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Gheorghe Magheru, Cristian Tell, Popa Şapcă ş.a. – sunt închişi aici pentru scurt timp înainte de a lua drumul exilului. Tot ocazional, în 1861, sunt deţinuţi aici trei ziarişti acuzaţi de delicte de presă, fără ca astfel de cazuri să însemne încă transformarea mănăstirii într-o instituţie penitenciară, cum se va întâmpla din 1865.
9. Pentru descrierea închisorii la sfârşitul secolului al XIX-lea vezi Bucureşti în 1906, Frédéric Damé, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007, p. 437-438.
10. În acest context, este de semnalat şi releveul foarte amănunţit al bisericii domneşti şi paraclisului de la Văcăreşti întocmit în 1908 din iniţiativa Şcolii de Arhitectură, autori fiind studenţii, viitori arhitecţi, Constantin Iotzu şi Alexandru Zagoritz. Lucrarea, de mare valoare documentară, va fi editată în 1926 şi reeditată în 2008, fiind astăzi principala sursă grafică pentru cunoaşterea arhitecturii bisericii şi paraclisului. Vezi în Alexandru Panaitescu, op. cit., planşele 1-18.
11. Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, Editura ALL, 2007, p. 686.
12. Pentru detalii privind folosirea Mănăstirii Văcăreşti ca închisoare, mai ales în perioada comunistă, vezi Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă 1945-1967, coordonator Andrei Muraru, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 526-534.
13. Din 1976 responsabilitatea coordonării proiectului de restaurare de la Văcăreşti s-a schimbat, şef de proiect devenind arh. Niels Auner, care a colaborat în special cu arh. Sanda Ignat, iar unele proiecte de execuţie (pentru biserică şi paraclis) au fost elaborate şi de arh. Gheorghe Sion.
14. Pentru descrierea detaliilor de arhitectură şi a primelor intenţii de refuncţionalizare vezi şi „Dosar de restaurare. Mănăstirea Văcăreşti: Cercetarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentului”, arh. Liana Bilciurescu, Revista Monumentelor Istorice, seria Monumente Istorice şi de Artă – MIA nr. 2, 1974.
15. În vara anului 1976 s-a primit din partea „conducerii de partid” indicaţia ca, pe lângă secţiile de artă şi cultură medievală, în viitorul muzeu să fie amenajat şi un spaţiu dedicat unor „momente din lupta revoluţionară a poporului român” din perioada 1865-1940, care includea şi anii când la Văcăreşti a fost închis Nicolae Ceauşescu. Cf. Dan D. Ionescu, „Etape în evoluţia Mănăstirii Văcăreşti” în volumul Un sfert de veac de la martiriul unui monument bucureştean: Mănăstirea Văcăreşti, coordonator Anca Beatrice Todireanu, Editura RA Monitorul Oficial, Bucureşti, 2013, p. 290.
16. În anii 1975-1976, la Văcăreşti s-a organizat un şantier „naţional” de muncă patriotică a tineretului, care a participat la demolările construcţiilor fostei închisori. Pentru lucrările de restaurare de la Văcăreşti, acţiunea a fost în primul rând un important sprijin propagandistic şi mult mai puţin unul practic. În vara anului 1976, la Văcăreşti vor face practica de şantier studenţii-arhitecţi din anul II de la IAIM.
17. Cf. Dan D. Ionescu, op.cit. p. 292, 293.
18. Despre demolarea Mănăstirii Văcăreşti vezi în Distrugerea trecutului României, Dinu C. Giurescu, Editura Museion, Bucureşti, 1994; Distrugerea Mănăstirii Văcăreşti, Gheorghe Leahu, Editura Arta Grafică SA, Bucureşti, 1997; Bisericile osândite de Ceauşescu, Bucureşti 1977-1989, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 171-186; Enciclopedia lăcaşurilor de cult din Bucureşti, Lucia Stoica şi Neculai Ionescu-Ghinea, vol. I, Editura Universalia, Bucureşti, 2005, p. 686-689.
19. Unii comentatori, nu fără temei, consideră că silueta dominantă, marcată de numeroase turle, i-ar fi fost fatală Mănăstirii Văcăreşti. La aceasta se poate să se fi adăugat şi unele amintiri neplăcute ale lui Nicolae Ceauşescu din perioada interbelică, atunci când a fost deţinut aici. În general, aspectul impunător al bisericilor se pare că iritau cuplul dictatorial, alimentând ura practic viscerală faţă de tot ce ţinea de acestea, mergând până la dispunerea demolării lor (cum a fost şi în cazurile bisericilor Enei şi Sf. Vineri).
20. Gheorghe Leahu, op. cit. p. 60-78, 122-127.
21. Gheorghe Leahu, op. cit. p. 95.
22. Operaţiunile de demolare au fost deosebit de brutale, mai ales că rezistenţa zidăriilor fostei mănăstiri a fost foarte mare, distrugerea lor necesitând utilaje grele, inclusiv o macara cu bilă de trei tone utilizată la dărâmarea bisericii. În situaţiile de lucrări întocmite ulterior se consemnau demolarea a 19.500 mc de zidărie din cărămidă şi transportul auto a 52.039 tone de moloz. Totuşi trebuie precizat că, în oarecare măsură, s-a căutat demontarea cât de cât atentă a elementelor de pietrărie, inclusiv protejarea cu scânduri a pieselor ce urmau a fi recuperate, cum s-a întâmplat la coloanele pridvorului bisericii. Cf. Gheorghe Leahu, op. cit. p. 108, respectiv 90-92.
23. O situaţie completă cu valorile recuperate de la fosta mănăstire nu există şi se pare că-i imposibil de făcut în condiţiile în care unii dintre deţinători nu pot, în alte cazuri chiar refuză sau cel puţin se eschivează, să expună sau să declare tot ce provine de la Văcăreşti.
24. Un inventar al acestora a fost publicat de Octavian Dumitru Marinescu, op. cit. p. 388-416.
25. În acest sens o tentativă a făcut şi Primăria Sectorului 2, care în anul 2005 chiar a construit în Parcul Plumbuita un mic şi modest edicul, cu o formă aproximativă de biserică, care ar fi trebuit să adăpostească un memorial al bisericilor osândite/demolate din Bucureşti, în primul rând al Mănăstirii Văcăreşti. Până la urmă iniţiativa a fost abandonată, neavând sprijinul deţinătorilor de astfel de vestigii, astfel că astăzi construcţia are destinaţia de club al seniorilor din sectorul 2 [sic!].
Sumarul Revistei ARHITECTURA, NR.6/2017-1/2018
POST-RESTAURARE
Comments
3 Responses to “Mănăstirea Văcărești, un tezaur risipit”Trackbacks
Check out what others are saying...[…] http://arhitectura-1906.ro/2018/06/manastirea-vacaresti-un-tezaur-risipit/ […]
[…] http://arhitectura-1906.ro/2018/06/manastirea-vacaresti-un-tezaur-risipit/ […]
[…] Palatul Justiţiei, o clădire pătrată de 170×170 m cu o sală octagonală cu diametru de 112 metri, construită pe locul unde Mânăstirea Văcăreşti a fost demolată printr-un ordin dat pe 2 Decembrie 1984. Clădirea a fost începută în Aprilie 1988 având destinaţia de Palat al Justiţiei, pentru a îl înlocui pe cel vechi de pe malul Dâmboviţei care urma să fie demolat. Destinaţia clădirii se schimbă ulterior către o sală de sport şi apoi un complex pentru adunări publice, ca apoi să fie demolată în 2008 ca să facă loc mall-ului Sun Plaza. Sursa: arhitectura-1906.ro […]