RDW

DE ARCHITECTURA ET DE AMICITIA cu Dan Sergiu HANGANU

Interviu

DE ARCHITECTURA ET DE AMICITIA
cu Dan Sergiu HANGANU

Interviu realizat de arhitect Gabriela TABACU în 2005

Din care se poate afla cum a ratat Dan Hanganu o glorioasă carieră de militar, cum i s-au revelat lui înţelesurile tainice ale arhitecturii în vreme ce lucra la proiectul de diplomă, cum a ajuns în Canada şi nu în altă parte, cum poate trăi un om, o viaţă întreagă, cu obsesia numită arhitectura-mai-presus-de-orice şi cum toate
acestea se transformă aici într-un cald şi foarte viu remember Gipsy Porumbescu1.

Mai întâi, câte ceva dintr-o foarte bogată biografie profesională

A obţinut diploma de arhitect de la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” Bucureşti, în anul 1961. În 1970, s-a stabilit în Canada.
A lucrat enorm, o mare diversitate de programe de arhitectură, pe o întinsă arie geografică.
„Posibilităţile de exprimare ale arhitectului Dan Sergiu Hanganu se pliază pe realitatea contextului conţinător de date culturale şi de sit, pe care le interpretează în sensul arhitecturii moderne. Printre proiectele Domniei Sale se află reuşite restructurări şi reciclări funcţionale ale unor imobile de patrimoniu arhitectural, ca şi renovări de faţade ale unor clădiri din diferite centre istorice”2, locuinţe individuale şi colective, biserici, muzee, instituţii de învăţământ, mari ansambluri social-culturale.
Este membru al Ordinului Arhitecţilor din Quebec, al Asociaţiei Arhitecţilor din Ontario, al Academiei Regale de Arte din Canada, precum şi fellow al Institutului Regal de Arhitectură din Canada.
Pentru diferite proiecte şi lucrări executate în Canada şi în lume, a fost distins cu zeci de premii de excelenţă, printre care premiile Ordinului Arhitecţilor din Quebec şi Canada din 1981, 1984, 1987, 1991, 1993, 1997, 1998, 1999, 2000, 2001 etc.
I-au fost publicate articole şi proiecte în cele mai importante reviste de arhitectură din lume. A realizat o serie de expoziţii de proiecte de arhitectură în mari centre expoziţionale din Europa, Asia şi America. A expus, de asemenea, pe diferite teme legate de artă şi arhitectură.
Numeroase şcoli şi universităţi de arhitectură din întreaga lume l-au solicitat să conferenţieze despre teorie şi practică în arhitectură.
A făcut parte din mai mult de 30 de jurii internaţionale de evaluare în domeniu.
Este profesor invitat la Universitatea „Mc Gill” din Montreal, precum şi la Şcoala de Arhitectură a Universităţii din Montreal.
În anul 1999 a fost nominalizat pentru Premiul de Excelenţă în Cultura Română, instituit de Fundaţia Culturală „Elena Vântu” şi a primit titlul de doctor honoris causa al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, din Bucureşti.
În anul 2004, a fost ales membru al Academiei Române.
În ultimii şapte ani, a fost invitat să facă parte din juriul internaţional de evaluare a proiectelor de diplomă susţinute de studenţii absolvenţi ai acestei universităţi.
Anual, în luna noiembrie, se întoarce în ţară, la „şcoala de arhitectură” şi vorbeşte studenţilor despre câte ceva ce i se pare important din tot ce înseamnă enorma sa experienţă de proiectare de arhitectură.

Apoi o schiţă de portret …

Când îl întâlneşti pentru prima oară, ceea ce vezi întâi de toate sunt ochii: negri, inocenţi, părând să cântărească lumea nesăţios şi cu infinită uimire, ca bântuiţi în taină de un duh neliniştit al căutării. Apoi, zâmbetul: venit de dincolo de obişnuita cordialitate de conjunctură şi modelat în formă de „U”, cu braţe mult evazate. Iar mai apoi, o aură: poate părul alb-argintiu, poate altceva, greu de prins în cuvinte, care răzbate în afară dintr-un prea-plin al spiritului, aflat sub semnul unei interogaţii perpetue.
Apare în cadrul uşii, jovial şi bonom, cu silueta lui impunătoare disimulată în haine largi de in, de culoarea apei tulburi.
E fericit că se află „în şcoală”, vrea să revadă tot felul de locuri şi oameni de care îl leagă amintiri, vrea să ştie cine a mai rămas de pe vremea lui, ce se mai aude despre cutare sau cutare; e frenetic într-un chip aşezat: moldoveneşte.

… Şi acum povestea promisă

Gabriela TABACU: Îmi vin în minte o puzderie de întrebări. Dar să încep cu începutul. Aşadar, cum a început cariera unuia dintre arhitecţii foarte cunoscuţi ai lumii de azi, unul dintre arhitecţii cei mai împliniţi din diaspora română? Ţucu – pentru că aşa sună numele de alint pe care ţi-l recunosc prieteni şi cunoscuţi, deopotrivă, de fapt – cum ai ajuns arhitect?
Dan Sergiu HANGANU: Cum am ajuns eu arhitect? Din întâmplare! Tatăl meu era militar şi voia să mă trimită la Academia Militară. Mi-a zis aşa: Vezi că la Academia Militară intri şi ieşi. N-ai nicio problemă. – Bine! Aveam, însă, o mătuşă din partea mamei, Rodica Ciobanu, care era arhitectă. Ea mi-a povestit odată cum e la Arhitectură. Iar mie mi-a plăcut ce mi-a povestit. Asta cu vreo câteva luni de zile înainte de examen, când eu mă pregăteam deja la matematică pentru Academia Militară, cum îmi spusese tata. După ce am auzit de Arhitectură, zic: Hai să mă pregătesc pentru Arhitectură. Şi am aflat că este un tânăr asistent la facultate, Paul Georgescu, care dă lecţii, şi m-am dus la el să mă pregătesc. M-am întâlnit acolo cu un tip, Mac Popescu3 – un tip splendid: înalt, subţire, brunet, care purta nişte favoriţi, aşa, lungi, foarte la modă în anii ’60, şi cu alţi câţiva care se pregăteau şi ei pentru Arhitectură şi despre care am să-ţi povestesc mai târziu. Aşa că am dat la facultate. Am intrat, cum să spun, complet inocent. Habar n-aveam!

G.T.: Înainte nu desenai?
D.S.H.: Foarte puţin. Foarte, foarte puţin!

G.T.: A fost, deci, o pură întâmplare, o şansă?
D.S.H.: Absolut! N-am avut deloc această chemare. Eu nu pot să spun: domnule, eu de mic făceam şi dregeam, ca mulţi cu care vorbeşti. Uite, de pildă, Mario Botta4, care de mic făcea case. Nimic din toate astea! Deşi cred, pe de-o parte, că mulţi inventează, iar pe de altă parte, că asta e o meserie care se face târziu. Nu există, ca-n muzică, geniu la 15 ani! Cum spunea bătrânul: La 50 de ani începe meseria…

G.T.: Cine spunea asta?
D.S.H.: Philip Johnson5. Dar acum ştiu că n-aş fi putut să fac altceva. Adică, mi-am dat seama că e singurul lucru pe care ştiu să îl fac.

G.T.: Dar, din momentul în care ai intrat, inocent cum spui, la Arhitectură şi până când ai înţeles că asta era ceea ce trebuia să faci, a trecut, probabil, o vreme. Ce întâmplări din acest răstimp te-au ajutat, de fapt, să-ţi găseşti drumul?
D.S.H.: Am să-ţi povestesc. Eu, prin şcoală, am trecut, cum să-ţi spun, ca gâsca prin apă! Nu am fost cine ştie ce.


GIPSY

G.T.: Nu poate fi aşa! Ştii, bibliotecarele de atunci – câteva mai sunt încă în şcoală – povestesc mereu despre tine ca despre un student foarte sârguincios, care petrecea zile în şir în sălile de lectură.
D.S.H.: Asta-i altă poveste! Ca să înţelegi ce vreau să spun, trebuie să ştii că la sfârşit, la diplomă, m-am dus la Industriale. Nu pot să spun nici acum de ce. La Industriale, îmi aduc aminte, era Solomon, şi mare lucru în comun cu arhitectura nu puteai face acolo. Dar, într-o zi, eram la subsol – nu ştiu ce căutam – şi văd acolo un tip negru, aşa, cu o mutră de haiduc, care lucra la o bucată de lut. Şi stau eu şi mă uit, şi el îmi zice: Ce vrei, mă?

 

… Şi acum povestea promisă

Gabriela TABACU: Îmi vin în minte o puzderie de întrebări. Dar să încep cu începutul. Aşadar, cum a început cariera unuia dintre arhitecţii foarte cunoscuţi ai lumii de azi, unul dintre arhitecţii cei mai împliniţi din diaspora română? Ţucu – pentru că aşa sună numele de alint pe care ţi-l recunosc prieteni şi cunoscuţi, deopotrivă, de fapt – cum ai ajuns arhitect?
Dan Sergiu HANGANU: Cum am ajuns eu arhitect? Din întâmplare! Tatăl meu era militar şi voia să mă trimită la Academia Militară. Mi-a zis aşa: Vezi că la Academia Militară intri şi ieşi. N-ai nicio problemă. – Bine! Aveam, însă, o mătuşă din partea mamei, Rodica Ciobanu, care era arhitectă. Ea mi-a povestit odată cum e la Arhitectură. Iar mie mi-a plăcut ce mi-a povestit. Asta cu vreo câteva luni de zile înainte de examen, când eu mă pregăteam deja la matematică pentru Academia Militară, cum îmi spusese tata. După ce am auzit de Arhitectură, zic: Hai să mă pregătesc pentru Arhitectură. Şi am aflat că este un tânăr asistent la facultate, Paul Georgescu, care dă lecţii, şi m-am dus la el să mă pregătesc. M-am întâlnit acolo cu un tip, Mac Popescu3 – un tip splendid: înalt, subţire, brunet, care purta nişte favoriţi, aşa, lungi, foarte la modă în anii ’60, şi cu alţi câţiva care se pregăteau şi ei pentru Arhitectură şi despre care am să-ţi povestesc mai târziu. Aşa că am dat la facultate. Am intrat, cum să spun, complet inocent. Habar n-aveam!

G.T.: Înainte nu desenai?
D.S.H.: Foarte puţin. Foarte, foarte puţin!

G.T.: A fost, deci, o pură întâmplare, o şansă?
D.S.H.: Absolut! N-am avut deloc această chemare. Eu nu pot să spun: domnule, eu de mic făceam şi dregeam, ca mulţi cu care vorbeşti. Uite, de pildă, Mario Botta4, care de mic făcea case. Nimic din toate astea! Deşi cred, pe de-o parte, că mulţi inventează, iar pe de altă parte, că asta e o meserie care se face târziu. Nu există, ca-n muzică, geniu la 15 ani! Cum spunea bătrânul: La 50 de ani începe meseria…

G.T.: Cine spunea asta?
D.S.H.: Philip Johnson5. Dar acum ştiu că n-aş fi putut să fac altceva. Adică, mi-am dat seama că e singurul lucru pe care ştiu să îl fac.

G.T.: Dar, din momentul în care ai intrat, inocent cum spui, la Arhitectură şi până când ai înţeles că asta era ceea ce trebuia să faci, a trecut, probabil, o vreme. Ce întâmplări din acest răstimp te-au ajutat, de fapt, să-ţi găseşti drumul?
D.S.H.: Am să-ţi povestesc. Eu, prin şcoală, am trecut, cum să-ţi spun, ca gâsca prin apă! Nu am fost cine ştie ce.

GIPSY

G.T.: Nu poate fi aşa! Ştii, bibliotecarele de atunci – câteva mai sunt încă în şcoală – povestesc mereu despre tine ca despre un student foarte sârguincios, care petrecea zile în şir în sălile de lectură.
D.S.H.: Asta-i altă poveste! Ca să înţelegi ce vreau să spun, trebuie să ştii că la sfârşit, la diplomă, m-am dus la Industriale. Nu pot să spun nici acum de ce. La Industriale, îmi aduc aminte, era Solomon, şi mare lucru în comun cu arhitectura nu puteai face acolo. Dar, într-o zi, eram la subsol – nu ştiu ce căutam – şi văd acolo un tip negru, aşa, cu o mutră de haiduc, care lucra la o bucată de lut. Şi stau eu şi mă uit, şi el îmi zice: Ce vrei, mă?

 Nimic. Zice: Îţi place? – Da! Era Gipsy Porumbescu. Gipsy nu-şi dăduse diploma şi acuma făcea Circul de Stat. Şi Circul, care era deja în construcţie, era în acelaşi timp şi proiectul lui de diplomă, iar Gipsy făcea la modelaj, la subsol, un stâlp pentru proiectul ăsta.
Şi a fost atunci ceva ca un scurtcircuit. I-am arătat lui Gipsy ce fac şi, aşa cum era el, s-a aruncat imediat peste mine şi m-a luat de mână şi, din momentul ăla, parcă mi s-a deschis o fereastră: am început să văd ce înseamnă arhitectura. Cu Gipsy alături – apucat, emotiv, dedicat, absent, prezent, tot ce vrei – că Gipsy aşa era tot timpul, toată contradicţia asta nemaipomenită.
Şi Gipsy a fost, de fapt, cel care m-a îndrumat la diplomă. Ţin minte că, la un moment dat, pe la jumătate, am făcut un fel de depresie. Totul era în negru, planşele, totul! Şi Gipsy mi-a zis: Du-te, mă, vezi-ţi de treabă – ieşi din asta o vreme. Şi, o săptămână, m-am dus la munte, m-am dus la film….
Cred că a fost atunci, în mintea mea, ceva ca procesul de facere. Adică, a fost momentul în care mi-am dat seama de toată goliciunea atitudinii mele faţă de meserie şi, în reflex, de abnegaţia şi devotarea, de dăruirea nemaipomenită pe care o avea Gipsy.
Şi am dat diploma. Şi, după ce am dat diploma, am mers şi am lucrat pentru un timp la IPROMET. M-au trimis la Galaţi. Însă acolo nu ştiam cum să fac nici măcar un detaliu de fereastră. Dar ştii cum se zice: băiete, înoată! Şi înoţi! Am stat un an, am lucrat… M-am întors, m-am văzut iar cu Gipsy şi, la un moment dat, îmi spune: Uite, mă, eu vreau să plec la Suceava. Şi am făcut atunci un grup cu nişte prieteni: Titu Blebea, Radu Cristescu şi Tudor Dumitraşcu – şi am plecat şi noi. Şi, ca să fac istoria scurtă, la Suceava, Tudor şi cu mine am devenit, într-un fel, copiii familiei. Eram aşa: era Gipsy, era Viki Vaida6, era Anyuka – mama lui Viki – şi era câinele Rebeca. Şi, după aceea, eram eu şi cu Tudor. Asta era familia. Dimineaţa, seara, noaptea, tot timpul, împreună. Ne sculam dimineaţa, mergeam la birou. Terminam biroul pe la nu-ştiu-cât, seara, ne urcam în maşină, mergeam la mănăstiri, mergeam cu Tudor şi cu Gipsy prin sate, căutam lucruri vechi de artă populară şi scurmam prin poduri, pe la case… cumpăram cruci, cumpăram icoane, vase… ceramica neagră de la Marginea, tot felul de obiecte de pe la 1800, ouă pictate, farfurii, oale… Casa lui era ca un muzeu. Şi frumos ar fi să fie acum muzeu! După aceea veneam acasă. Mereu împreună. Veneam acasă, scriam – aveam un jurnal – şi citeam foarte mult. Era bine! Şi, ţin minte, la birou, un coleg, Laţiş, ne întreba, la şapte dimineaţa, când ajungeam: Când naiba aveţi timp să faceţi toate lucrurile astea? Tipu’ avea vreo 35 de ani; noi aveam 26, 25 de ani. Tudor… Acum e mort, săracu’. El a murit primul; după aceea a murit Anyuka, a murit Rebeca, a murit Viki şi, acum 3 ani, a murit şi Gipsy. Dar perioada asta fost o perioadă atât de densă, atât de concentrată, cum nu ştiu să-ţi spun când am mai trăit. Concentrată şi foarte marcată de Gipsy!

G.T.: Dar ce îl făcea pe Gipsy Porumbescu atât de special? Prin ce izbutea să vă domine aşa?
D.S.H.: Gipsy! Să vezi cum era: când mergeam cu el pe şantier, de pildă, se încrunta aşa cum îşi încrunta el sprâncenele şi, după ce îi explica unui muncitor ceva, îi lua mistria şi îi spunea: aşa se face. Îi încuia pe zidari, pe tâmplari, pe toţi! Pe toate le ştia! Şi am rămas fascinat de asta şi atât de mult m-a marcat că am lucrat şi eu diferite meserii pe şantier şi, după aceea, odată ajuns în Canada, am făcut şi eu la fel. La noi pe şantiere sunt italieni şi, când îmi spune unul că ceva nu se poate face, zic: dă-mi mie! Şi ştii ce se întâmplă? Se întâmplă ca o metamorfoză, ca un farmec. Deodată omul devine prietenul tău, te respectă – vorbeşti limba lui! Poţi să faci atunci ce vrei!
Din relaţia asta pe care Gipsy o avea cu oamenii – era şi foarte prietenos, dar şi foarte exigent şi foarte dur – am învăţat enorm. În general, cu Gipsy am învăţat mult, dar, cumva inconştient, nu ştiu cum, pentru că el era fermecător ca un vrăjitor! Îţi spunea: uite, faci aşa, faci aşa… iar noi stăteam în faţa lui ca nişte berbeci şi ne minunam de tot ce ne spunea, de tot ce făcea. Nu era deloc o antrepriză rentabilă pentru societate: noi ne uitam şi Gipsy lucra singur. Se arunca peste hârtie cu nişte creioane negre sau cu cărbune, pe urmă venea cu lama şi rădea totul şi iar desena pe deasupra, până când, la un moment dat, spărgea… trecea prin hârtie şi desena pe planşetă în continuare. Şi noi eram…

G.T.: … fascinaţi?
D.S.H.: … ca de muzică! Ne uitam la el, aşa… pierduţi, şi Tudor, şi eu. Nu făceam nimic! Nu făceam absolut nimic! Şi când desenam câte ceva… puţin… eram, cum să-ţi spun, timoraţi de el! Noi desenam atât de prost şi cu nişte linii aşa de „inculte”. Şi venea Gipsy pe deasupra, şi într-o jumătate de oră era un tablou, un Piranesi plin de tot felul de sugestii! Şi Gipsy… dă-i, şi desena, şi băga şi suveica, şi căuşul, şi toate intrau acolo, şi banca, şi tăietura; şi uite-aşa… uite-aşa le făcea! Nu mai era un desen, era o piesă care depăşea întotdeauna foarte mult cadrul de la început, chiar şi practic, fizic! Gipsy nu a avut niciodată spaţiu îndeajuns. Şi, totdeauna, bineînţeles că domina totul în jur.
Cu Gipsy erai totul, erai alb sau erai negru, erai cum voia el. Şi aşa am devenit noi, Tudor şi cu mine, într-un fel, foarte apropiaţi de el. Şi când făceam câte o prostie – şi făceam foarte multe prostii – Gipsy, care ţinea la noi, nu ne certa; se răstea la Viki, săraca; şi Viki plângea şi încasa. Şi ştia că nu era vinovată. Pentru că Gipsy niciodată nu ne-a certat pe noi. În schimb, pe Viki da! Toată relaţia lui cu Viki era foarte deosebită. Când era de desenat, nici nu o lua în seamă, deşi era şi ea de meserie. Cum se termina lucrul, se gudura pe lângă ea: Vikiţa în jos, Vikiţa în sus… O pupa tot timpul şi era foarte drăguţ, pentru că era foarte înamorat de ea. Cum, însă, începea meseria şi concentrarea lui era către desen, Viki devenea un obiect. O trata cu răceală, cu indiferenţă şi, de multe ori, chiar dur.

G.T.: Şi ea nu suferea?
D.S.H.: Suferea Vikiţa, săraca! Plângea! Plângea până când se termina şedinţa de arhitectură. Atunci Viki redevenea zâna lui, femeia pe care o iubea, o venera şi, tot timpul, tot timpul era lângă ea… Da’ ştii cum era? Erau doi Gipsy, două lumi. Iar ea suferea, plângea, ni se plângea nouă, lui Tudor şi mie. Dar noi eram, totuşi, cum să spun… mult mai mici decât eram în realitate. Şi eram aşa de dominaţi de el! El era tatăl, era directorul – că avea şi o funcţie: era director – era şeful, era patronul, era fratele, era tot…. Eram aşa de… subjugaţi!

G.T.: Dar, spune-mi, cum crezi că a ajuns Gipsy Porumbescu să creeze aproape un curent în arhitectura românească din anii ’60-’80?
D.S.H.: Ştii, Ciriani7 spune despre Frank Lloyd Wright8 că era un incult. Şi că era aşa de incult că a trebuit să reinventeze totul, de la început.
G.T.: Frumos spus!
D.S.H.: Foarte frumos, da! Gipsy era la fel. Gipsy a inventat el totul. Şi refuza, într-un fel, tot ce nu-l interesa. Cultura Occidentului, totul… Gipsy s-a băgat singur într-un tunel din care nu ştiu dacă nu putea sau nu voia să mai iasă. Gipsy şi-a creat un univers al lui, o cale forţată, foarte îngustă. Dacă vezi lucrările pe care le-a făcut el, înţelegi ce vreau să spun. Ştii, ţin minte, când eram încă aici, Mathew9 a ţinut în şcoală o conferinţă despre arhitectura contemporană şi zicea la un moment dat: Porumbescu este unul din cei mari artişti pe care i-am întâlnit vreodată. Mi-am zis în gând: Măi, chiar aşa să fie?! Cum putea un visător la Occident, ca mine, atunci, să înţeleagă aşa ceva? Dar ajungând acolo, mi-am dat seama că era adevărat, că Gipsy avea o forţă enormă, deşi era o forţă canalizată, concentrată pe mic, într-un fel ca „Bătuta”, dansul ăsta românesc. Şi dacă vezi, de exemplu, Casa de Cultură din Suceava, care a însemnat foarte mult în arhitectura românească – ştii, sala cu sculpturile în lemn – eşti copleşit în primul rând de forţa asta, care devine sensibilă… E adevărat că, după ce treci prin sală, după ce treci prin foaier, începi să resimţi o aversiune vizuală atât de puternică, că ai nevoie de o bucată de spaţiu liber, de un câmp fără nimic! Cum ţi-am mai spus: Gipsy n-a avut măsură. În fiecare lucrare – se poate face o carte despre asta – e aşa o inflaţie, nu ştiu dacă e cuvântul bun, dar aşa de multe lucruri sunt, că te ameţesc. Aşa de multă vervă şi atâtea resurse avea omul ăsta că, pe undeva, întrecea măsura!

G.T.: Dar supra-abundenţa asta a detaliului a fost iniţiată de Gipsy într-o perioadă cu totul aparte pentru istoria arhitecturii, o perioadă în care, în Occident, modernismul, cu întreaga pledoarie împotriva ornamentului, continua să fie încă foarte actual, chiar dacă teoria începuse să se reconsidere acolo în întregul său. Adică, dacă pui în paralel ce lucra Gipsy cu ce se întâmpla în vest, stilistic vorbind, nu găseşti prea multe repere comune.
D.S.H.: Nu, pentru că Gipsy era complet izolat.

G.T.: Izolat în lumea lui, aşa, cam ca Gaudi?
D.S.H.: Da, dacă vrei, aşa ca Gaudi. Pe Gaudi l-a călcat un tramvai, pentru că trăia absorbit în interiorul lui. Exact acelaşi lucru se petrecea cu Gipsy. Era tipul care se refugiază în lumea lui până pierde contactul cu restul. Cum zicea cineva… ce important e să ştii unde să te opreşti! Ştii, Gauguin îşi lega la spate mâna dreaptă şi lucra cu mâna stângă. De ce? Pentru că dreapta lui era prea abilă. Cum faci să nu devii prizonierul abilităţii extraordinare pe care o ai? Gipsy desena extrem de frumos, desena cu amândouă mâinile şi este un mare pericol în asta: poţi să te păcăleşti singur! Iar el chiar asta făcea: se auto-minţea. Gipsy îşi crea universul lui din care îşi făcea o muniţie extraordinară, cu care, după aceea, se bombarda pe el însuşi şi apoi pe ceilalţi. Cu Gipsy nu era pace niciodată. Gipsy era într-un continuu război cu cineva, cu muncitorii, cu clientul, cu noi, cu Viki, cu el însuşi, cu oricine! Tot timpul avea ceva, tot timpul avea ceva de demonstrat. I se trăgea dintr-o încredere în el soră cu minunea. Şi asta mi se pare că este una dintre calităţile cele mai mari ale unui om care, având talent, vrea să se impună. Sunt foarte mulţi care au talent şi care nu reuşesc în viaţă pentru că sunt complet terifiaţi, bântuiţi de neîncredere în forţele lor.
Gipsy, în schimb, avea o încredere atât de mare în destinul lui şi în puterea lui de a deţine adevărul, de a avea controlul absolut al adevărului, că de multe ori cădea în blasfemii. Ţin minte că a făcut un stâlp de lut în bucătăria noastră din Suceava – stâlpul de la Casa de Cultură din Suceava. Şi, după câteva zile, se uită la noi, aşa, cu o figură de fanfaron şi zice: Acum, Marcel Breuer10 poate să mă pupe în c…!!! El se punea la egalitate cu toţii marii, cu Dumnezeu, cu oricine! Gipsy era Prometeu! Gipsy era el, el, el şi ceilalţi! În discursurile lui de prin reviste, vorbea de toţi, îi înjura pe unul, pe altul. Corbusier11, zicea, da, bine! Da’ eu fac aşa! Totdeauna, totdeauna raporta la el!
Îmi aduc aminte de prima oară când a apărut Ţuculescu aici, în România, în expoziţie, când am fost să-l vedem şi noi. Şi tot discutam ce am văzut, ce e şi cum e, şi vine Gipsy şi ce crezi că zice: Ce părere ai? Mai bun ca mine!!! Atât! Înţelegi? Adică, omul care judecă lumea în funcţie de el, raportată tot timpul la el. Formidabil!… Am auzit după aceea despre el foarte multe lucruri care nu mi-au plăcut; mi-a părut rău! Am întrebat: Gipsy i-a lins în c… pe cei de la putere? Da, a mers foarte departe! Dar nu o făcea conştient! Dacă tu îi dădeai lui Gipsy şansa să-şi facă meseria, Gipsy călca pe orice! Nu că era rău! Nu se uita pe unde calcă! Nu-l interesa! I s-a dat ocazia să-şi facă mendrele în arhitectură, pentru că a luat un vocabular care era la modă, care convenea atunci aici.

G.T.: Ai spus înainte că Gipsy era aşezat etanş în lumea obsesiilor lui expresive. Un astfel de personaj nu poate prelua nimic de nicăieri. Lucrurile par să se fi aranjat mai curând după voia întâmplării: s-a observat că expresionismul lui Gipsy putea servi de minune discursului ideologic din epocă aşa că i s-a dat feu vert să facă ce vrea. Iar el a profitat fără mari eforturi de pliere.
D.S.H.: Exact! Gipsy a văzut în asta ocazia să iasă la lumină, deşi el nu căuta publicitate. Şi eu cred că nici nu şi-a dat niciodată seama că, de fapt, cânta în strunele unei puteri care era aşa cum ştii că era. Gipsy era complet paralel cu realitatea. Să-ţi povestesc o întâmplare. Am fost odată cu el într-o audienţă la un minister. Şi ne-am dus noi – Tudor, cu mine şi cu Gipsy – cu un Fiat pe care îl cumpăraserăm împreună, Tudor şi cu mine: un Fiat 600 gri. L-am dus pe Gipsy la poarta ministeriului, am intrat şi apoi, când să plecăm, Gipsy se repede la prima Volgă mare, neagră şi zice: hai, haideţi să mergem! Gipsy nu era pe lumea asta! Măi, Gipsy, zic, nu-i maşina asta, e ailaltă! – A, da!
Da… Foarte multe lucruri importante îi scăpau. Lucruri de convenienţă, de politeţe, pe care orice om le face din bună creştere, lui Gipsy îi scăpau total. Că nu-l interesau, nu-l interesau deloc! Şi de asta mi se pare mie că, în momentul în care i s-a oferit acest vehicul, pe care el a încălecat ca pe un cal alb, restul nu l-a mai interesat. Că slujea o cauză proastă sau că era aliat cu dictatura sau, pur şi simplu, nu-l interesa! De asta spun că e greu de condamnat.

G.T.: Asta e foarte discutabil! Oricum, Gipsy a fost şi foarte contestat de breaslă, nu-i aşa?
D.S.H.: Foarte contestat! Foarte mulţi au încercat să îl împiedice şi, dacă vrei, e uşor de înţeles de ce: deranja foarte multă lume, tocmai prin comportamentul lui. El era buricul pământului. Gipsy era omul care se plasa în centru şi totul gravita în jurul lui. Nu era conştient agresiv, dar era foarte agresiv. Nu era rău, ţi-am mai spus, dar făcea destul rău. Era un om de suflet, foarte generos, extraordinar! Dădea orice, dădea şi ce n-avea! Înţelegi? Foarte generos… n-a avut niciun ban, niciodată. N-a avut niciodată nimic, ştii? Dădea totul, însă cerea aşa de mult, că lumea îl considera deranjant. El aşa era. Era un tip pe care, cum îţi spuneam, îl iubeai sau nu. Şi tot ce făcea el – pictura, că îi plăcea foarte mult să picteze, muzica – era un meloman – ş.a.m.d., tot ce făcea era adiacent, de fapt, unui singur scop: arhitectura lui. Aproape că nu avea niciun interes care nu era legat, într-un fel sau altul, de ce făcea el: arhitectura lui.

G.T.: Discuţia în termeni morali ar putea fi foarte lungă. Eu mă refeream, însă, la faptul că el a fost contestat stilistic, pur şi simplu! Pentru că făcea arhitectură cu referinţe naţionaliste, într-o vreme în care stilul internaţional era deja din plin acceptat în Vest şi când generaţia voastră făcea eforturi să poată produce şi aici măcar o briză de schimbare în expresivitatea generală a arhitecturii, chiar şi numai pentru faptul că asta ar fi putut fi un semn că Estul şi Vestul – lumi atunci disjuncte – pot comunica măcar în lumea formelor. Dar nu era numai asta, evident. Iar moderniştii, pro-moderniştii, nu înţelegeau în condiţiile acelea că cineva poate să facă arhitectură cu decupaje populare din convingere, nu la comandă, într-o perioadă în care existau, cel puţin ca principii spaţiale şi ca limbaj, Le Corbusier, Mies, Neutra şi apoi Nervi, Fuller etc.12
D.S.H.: De fapt, ştii cum a fost? Gipsy îşi crease un vocabular al lui, complet detaşat de toate curentele şi influenţele care se vehiculau în perioada aceea, un vocabular apreciat de unii, contestat de alţii. Foarte mulţi l-au copiat: tot felul de suveici, tot felul de balcoane curbe, un formalism simplist, superficial. Îmi aduc aminte că şi eu am făcut la Suceava sediul Societăţii de Electricitate care bineînţeles că-i un gipsysm cu tot felul de lucruri. Însă mult mai puţin decât aş fi putut! Pe vremea aceea eram ocupat cu Piaget, cu filozofia, citeam foarte mult şi încercam o detaşare. Dar Gipsy era prea tare, prea prezent, mai ales pentru noi, care îl puteam urmări pas cu pas.
Şi, deşi avea obsesia asta cu decoraţia, despre el se poate spune că era un impunător! Afară de faptul că era un manipulator în spaţiul interior. Dacă te uiţi, proiectele lui, casele lui nu sunt frumoase în sensul proporţiilor, în sensul vederii de ansamblu. Gipsy te cucereşte când intri. Gipsy a fost un creator de spaţii în negativ. Foarte român, să ştii! Gipsy este fermecător când eşti înăuntru, când eşti în spaţiu, când începi să-l consumi, când mergi în sus, în jos, te plimbi pe scări, când ai toată perspectiva deschisă, când eşti aproape de detaliu, până când, la un moment dat, am mai spus-o, devine sufocant. La un moment dat, vrei să ieşi! Exuberanţa asta barocă, de multe ori inutilă, cu elemente care vin şi te învăluie, te agresează ca un praf în ochi. Era şi caracterul lui cumva aşa! Gipsy te lua de mână, te ţinea, se uita la tine, te pătrundea cu ochii, ca să participi cu el, acolo, deşi participai în lojă, invitat, nu participai la lucru cu Gipsy! Numai el făcea totul, pe tine te ţintuia pe loc, dar te ţinea cu ceva, nu ştiu cu ce te ţinea. Avea charismă, ştii?

G.T.: Ce personaj, ce personalitate!
D.S.H.: Da, foarte interesant, foarte interesant! Forţa asta pe care o avea la lucru şi, pe de altă parte, o anumită făţărnicie a lui, o anumită versatilitate, cred că l-au ajutat foarte mult să reuşească în vremea aceea.
Şi mai avea ceva Gipsy! Era îngrozitor de cabotin, de fanfaron: avea faze când vorbea păsăreşte, spunea tot felul de lucruri, voia să impresioneze, voia să placă, să te cucerească cu orice preţ. Avea, uneori, un râs fals şi foarte caraghios cu care cred că încerca să ascundă ceva ce nu era în regulă.
Şi mai avea şi tot felul de idei originale: îşi punea cravata aşa, petrecută, nu-şi făcea nod. Şi totul era, evident, o fanfaronadă, totul părea voit, toată prezentarea lui – un fel de Berthold Brecht, dacă vrei. Era ca un actor care îşi lua mereu câte un rol, ca să fie mereu în centrul atenţiei. Făcea orice pentru asta.
Iar noi, bineînţeles, pentru că ne simţeam îngrozitor de dominaţi, îi căutam defecte, căutam să-l contracarăm cumva, mai ales că ştiam de modernism şi toate astea. Şi îi găseam defecte: că nu-i sincer, că face una şi spune, de fapt, alta, şi că nu se vede deloc în felul lui de a face arhitectură care-i funcţiunea. Ştii, Gipsy n-a făcut niciodată arhitectură funcţionalistă. Absolut deloc, absolut deloc! Avea o tramă într-o parte, făcea altceva înăuntru, era totul ca într-un vis, cum să spun eu, o naraţiune.

G.T.: Era un expresionist?
D.S.H.: Da, se poate. Nu ştiu unde poţi să-l încadrezi pe Gipsy, că el şi-a construit vocabularul lui propriu. Nu am găsit, şi am căutat mult în lumea asta, să văd dacă mai sunt şi alţii ca el. Nu sunt! Foarte mult îmi place Plecnik13, foarte mult îmi place Gaudi14, Jujol15 are şi el un farmec anume, este catalan şi are, tot aşa, o inflaţie de detalii şi poezie, este chiar mai liric decât Gaudi, dacă vrei. Dar Gipsy era o oală enormă care fierbea tot timpul şi făcea aburi, şi din ea ieşeau tot felul de minuni!
Şi aşa a rămas până la sfârşit, de-asta spun că e greu să-l judeci, pentru că el era fundamental aşa! Treizeci de ani mai târziu, când am venit în juriul pentru Bucureşti 2000 şi am fost aici cu Sarah Topelson, care era preşedinta Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor, am fost la Gipsy, la Suceava şi l-am văzut pe Gipsy luând-o pe Sarah de umeri, cum ne lua pe noi, şi nu a mai lăsat-o pe femeia asta până n-a văzut tot ce a vrut el să-i arate: în biserică, cum intri, cum cobori, ca să te facă mic, să te apleci, ce înseamnă perspectiva aia, ce înseamnă Răsăritul… Şi ştii ce mi-a zis ea după-aceea: Domnule, dar tipul ăsta te ameţeşte, ţi se insinuează în minte, intră în tine! Ăsta era Gipsy!

G.T.: Dar voi, care veneaţi din şcoală, care mai văzuserăţi prin reviste ce se petrecea în lume, cum reuşeaţi, totuşi, să vă împăcaţi cu felul lui de a face arhitectură?
D.S.H.: Da. Ţin minte că venisem la Suceava cu ecourile astea din şcoală, cu constructivismul, sinceritatea în exprimare, ce-i în faţadă e şi înăuntru etc. Gipsy era cu totul altfel. Cu lumea lui de Goya, de păsări negrecare invadau, bântuiau totul, cu poveştile, cu ceramica de Marginea, cu Voroneţul, cu sfinţii, cu decupajele populare, cu totul amestecat, a reuşit să ne subjuge! Şi mai era ceva despre care am mai spus: era abilitatea lui enormă de a desena, de a desena în mic cu care iarăşi ne copleşea. Dacă te uiţi foarte bine la casele pe care le-a făcut Gipsy, totdeauna este detaliul cel care domină. Ştiu că, la un moment dat, mi-am zis deodată: Doamne, ce universuri diferite! Şi-mi dau foarte bine seama acum, după treizeci şi ceva de ani, că atât de mult m-a influenţat prin forţa lui, că mi-a trebuit foarte mult, conştient, să mă detaşez de obsesia detaliului. În schimb, relaţiile de spaţiu, spaţiul care curge, care se înlănţuie, pentru asta i-am rămas totdeauna foarte îndatorat! Mi se spune că fac spaţii interesante, că spaţiile mele sunt foarte greu de filmat. Mulţi critici spun că itinerariile mele sunt chiar greu de fotografiat. Asta vine, cumva, de la spaţiile lui Gipsy, totdeauna diagonale, cu vederile dinamice, cu surpriza, cu transparenţa lor. Dar am căutat foarte mult să mă ţin la distanţă de subjugarea tiranică a detaliului. Deşi mi se spune, totuşi, că le înnebunesc şi eu destul pe toate! Aşa că omul ăsta m-a pus pe o anumită linie. Mi-a dat foarte mult! Când am plecat la un moment dat, sufocat.

G.T.: Ai ajuns, deci, şi la momentul de saturaţie ?
D.S.H.: Da, da, sigur. Ştii povestea cu Brâncuşi, cu Rodin. Ştii că la umbra stejarului nu creşte nimic! Gipsy sufoca tot! La un moment dat, Tudor se răzvrătise, nu mai suporta. El era arhitect făcut de taică-su. Săracu’ Tudor n-avea nimic de arhitect, el era artist! Şi suferea mult, voia să iasă de sub aripa lui Gipsy, pentru că, în arhitectură, totul i se părea mai puţin, mult mai puţin interesant. Eu păream să fiu arhitectul pentru că păream mai sensibil la discursul lui Gipsy. De aia Gipsy era mai înclinat către mine, pentru că eu, într-un fel, marşam.

G.T.: Da, înţeleg! Şi cum te-ai desprins?
D.S.H.: Am plecat! Din ziua în care am plecat, Gipsy nu mi-a mai vorbit.

G.T.: S-a supărat că ai plecat?
D.S.H.: Nu cred că supărare se poate numi! Dar, pătimaş cum era, cred că a suferit foarte mult. Gipsy nu s-a supărat, Gipsy nu s-a supărat pe mine niciodată. Gipsy nu mi-a făcut niciodată vreun reproş! Niciodată! Vedeam cum îi cădeau sprâncenele, aşa, şi se făcea negru tot. Niciodată, însă, nu mi-a reproşat nimic şi niciodată nu mi-a arătat nimic care să semene a supărare. Când am venit pentru Bucureşti 2000, am făcut cu toţi cei din juriu o excursie la Suceava. Era şi Şerban Cantacuzino de la Londra. Am fost la Gipsy, cum spuneam. Foarte interesant: Gipsy s-a purtat cu mine ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat! Mi-a adus aminte de tot felul de lucruri: Ţii minte banca aia pe care am făcut-o împreună? Ţii minte toate ceramicile de la Marginea? Tot ce colecţionasem! Şi ne-am dus împreună la Moldoviţa şi am aprins, în pridvor, două lumânări: una pentru Viki, una pentru Tudor. De asta spun că Gipsy nu s-a supărat.

G.T.: Poate că i-ai lipsit pur şi simplu. În fond ai fost pentru el aproape ca un fiu.
D.S.H.: Asta da! Asta am crezut și eu! Deşi toate scrisorile pe care mi le trimiteau de la Suceava erau scrise de Viki. Şi mi-a scris Viki până în ajunul venirii mele. Îi invitasem la Montreal pe amândoi: veniţi la noi, vă plătesc eu drumul, tot. Viki mi-a răspuns: Sunt foarte bolnavă, nu mai pot… Gipsy n-a scris niciodată!

G.T.: A fost, probabil, foarte marcat de ruptura asta, Dar el ar fi trebuit să ştie că asta e o relaţie firească între maestru şi discipol. La un moment dat, discipolul se desprinde. Trebuie să se desprindă pentru că, altfel, cade în manierism, devine mimetic. E obligatoriu să plece, ca să-şi găsească propria lui cale. Oare să nu fi înţeles el asta?
D.S.H.: Ba da, dar el, cum era un om atât de pătimaş, a văzut plecarea mea ca un fel de trădare.

CANADA

G.T.: De ce ai plecat din ţară, nu te mai întreb. Dar cum ai ales Canada, cum ai ajuns acolo?
D.S.H.: Terminasem şcoala în ’61, asta a fost în ’70. Deci, aveam 10 ani de când terminasem facultatea, făcusem ceva, lucrasem, fusesem la Suceava cu Gipsy, învăţasem mult. Apoi am lucrat la Camera de Comerţ doi ani de zile. De fapt, mărturisesc acum că am lucrat la Camera de Comerţ, tocmai cu gândul să fac rost de un paşaport de serviciu, pentru ca, în momentul în care am să cer paşaport turistic, să fie aprobat. Era una din puţinele formule posibile ca să faci rost de paşaport. Apoi, de acolo am avut ocazia să călătoresc. Am fost în Franţa, în Germania, în Maroc, deci am văzut. Prietenii mei plecaseră deja: Vol Pastia plecase, Nichi plecase.

G.T.: Care Nichi?
D.S.H.: Nichi Perianu. Nichi Perianu a fost asistent la Doicescu. Plecase. Vol Pastia, asistent la Doicescu, plecase. Şi eu eram asistent la Doicescu16 şi-am plecat şi eu.

G.T.: Cum aşa? Toţi asistenţii lui au plecat? Ce să înţelegem din asta?
D.S.H.: Avea mână bună! De ce? Doicescu era un charmeur, vorbea frumos şi totdeauna îţi spunea poveşti încântătoare de prin locurile pe unde mergea, îţi trezea într-un fel, dacă vrei, curiozitatea. Dar dincolo de curiozitate a mai fost şi un fel de spirit de turmă. Fiecare crede că, dacă se îndreaptă prietenii într-o anumită direcţie, de acolo vine fericirea. Şi-apoi, cred că da, era dorinţa de a face cu adevărat meserie. Aveam un colectiv în şcoală, cu patru băieţi care mi-au fost mie studenţi: Radu Vincentz, Mihai Plăeşu, Petre Marinescu şi Vladimir Slavu. Ne-am hotărât să plecăm toţi. Şi începusem de atunci să facem planuri, şi planurile noastre erau… se învârteau în jurul statisticilor ONU. În vremea aia, Canada era pe locul doi după America – ţara care avea cel mai mare produs brut şi venit pe cap de locuitor. Era o ţară foarte bună. Şi-am făcut noi nişte socoteli, ce să alegem, între Canada, Australia, Noua Zeelandă şi America – Canada fiind, de fapt, ţara cea mai lansată în construcţii.

G.T.: Deci ai vizat Canada chiar de la început?
D.S.H.: Sigur că da! Şi-am plecat. Ne-am oprit la Paris. Şi la Paris, când am ajuns, am făcut cerere şi pentru Canada, şi pentru America. Eu am fost acceptat la amândouă şi am ales Canada. Am plecat, deci, prin Iugoslavia, Austria, Germania, Franţa. Intenţia noastră afost clară de la început: continuăm să lucrăm – câştigaserăm deja câteva concursuri – şi mergem pe rând în Canada pentru că este ţara care ta-ta-ta, ta-ta-ta… Dar ei n-au mai venit. Au rămas la Paris. Radu Vincentz s-a oprit la Paris, Petrache Marinescu tot la Paris.
Planul meu fusese simplu: pe unde mergeam în delegaţie, lăsam nişte bani şi lăsam şi reviste în care aveam publicate proiecte, ca pe urmă, odată ajuns dincolo, să am ceva de la care să plec. Banii îi lăsasem la Perianu şi băieţilor care erau deja acolo şi nu aveau bani. Să-ţi spun cum îi adunam: în delegaţii mergeam la hoteluri care aveau în preţ şi micul-dejun. Mâncam o dată pe zi şi cu asta la revedere! Aşa nu mai cheltuiam banii pe care îi aveam, diurna. Asta a fost, deci! Aşa am ajuns în Canada, ţara nouă, ţara care avea nevoie de construcţii şi ţara care, pe vremea aia – la Toronto, unde am ajuns – avea cel mai mare procentaj de construcţii pe cap de locuitor din lume. Construiau ca nebunii! Ceea ce n-am ştiut eu, însă, atunci, a fost că, în momentul în care te apuci să construieşti, proiectele sunt deja făcute! Deci, eu, când am ajuns acolo, se construia foarte mult, dar proiectele erau făcute. Aşa că, mă rog, am avut de lucru, am găsit de lucru, dar am stat acolo, la un birou de arhitectură şi am cam desenat tot. Ca fiecare care îşi face ucenicia. Adică, intri într-un birou şi o iei de la coadă.
Şi îmi aduc aminte, când am plecat de la Paris şi m-am dus la Toronto, mi-am dat seama că, de fapt, Toronto era un oraş de complet alt nivel, un oraş neinspirat, pe care l-am resimţit ca pe o închisoare. După un an de zile, m-am dus la Montreal. Montreal era un oraş, vezi-doamne, latin, care, însă, după criza din octombrie 1970, ajunsese şi el, deja, într-un fel de declin. Adică am ajuns la Montreal, după ce trecuse perioada lui de glorie.

G.T.: Aşadar, nu ai ajuns într-un moment bun?
D.S.H.: Nu! Şi de atunci până acum, Montrealul este în stagnare din cauza clasei politice şi a separatismului. Şi mi-am dat seama că tot timpul, în perioada asta de acomodare, în care începusem să mă lansez puţin, tot timpul eram sub influenţa lui Gipsy. Adică nu puteam să mă deschid şi să devin cu-adevărat eu însumi în ceea ce făceam.

G.T.: Şi, totuşi, ai reuşit să fii până la urmă tu însuţi şi nu sosia stilistică a lui Gipsy, pe pământ canadian. Cum ai făcut?
D.S.H.: Ştiu şi eu ce să zic? Fiecare îşi are un drum al lui. Nu sunt neapărat foarte tare. Caut şi eu drumul în stânga, în dreapta. Evident că te duci undeva şi vezi o lume. Am stat la Paris, am văzut o lume. Am mers în Canada – America de Nord – e o lume! Ţi-o aminteşti pe a ta, faci tot timpul comparaţii, chiar fără să vrei. Îţi dau două exemple interesante: am făcut la est de Montreal o biserică pentru Mănăstirea Saint Benoît du Lac – o mănăstire catolică, de benedictini. Şi m-am dus acolo şi m-am uitat la ei – catolici – şi mă gândeam: eu, ortodox, vă privesc dinafară şi doar eu pot să vă văd cum sunteţi de fapt. După cinci ani de lucru şi multe şedinţe de doctrină şi de liturghie catolică – discutam mereu cu un oblat al lor care lucrase cu Marcel Breuer – după cinci ani de eforturi de a izola înăuntrul meu ortodoxia şi de a găsi cea mai bună expresie a spaţiului catolic (ce frumos vorbeşte Blaga despre asta!), mi se spune la un moment dat: Domnule, dumneavoastră – on vous aime beaucoup – ne aduceţi ceva din mistica bizantină! Şi eu care tot timpul m-am ţinut ca nu care cumva să „bizantinesc” ceva şi uite, până la urmă tot am făcut-o! Înţelegi?
După aceea, am construit un muzeu în Montreal. Şi, la deschidere – mă rog, s-a făcut mare festivitate – sunt prezentat unui critic de artă din Franţa: Monsieur Hanganu, monsieur Cutare… N-am scos niciun cuvânt, niciun cuvânt, ca să mă vadă că am un accent sau ceva. Şi se uită omul ăsta la mine, se uită la clădire şi zice: Monsieur, vous n’etez pas d’ici. – Cum aşa? zic. – Se vede din arhitectura dumneavoastră! Nu sunteţi de aici!

G.T.: Cum a ştiut asta? La ce s-a uitat? La spaţii?
D.S.H.: S-a uitat la muzeu! Andrea Branzi, care îmi este acum prieten foarte bun, când a venit la Montreal şi l-am cunoscut, intră în birou, se uită la mine şi zice: Tu nu eşti născut aici! Şi nu cred că e figura în sine! E ceva dincolo de asta! Adică, e undeva, dacă vrei, în toată dezvoltarea asta, în tot ce faci, e ceva care te depăşeşte, e ceva asupra căruia nu ai control şi care cred că ţine de locul unde te-ai născut, de ce porţi în tine. Porţi în tine, foarte în adânc, un fel de pecete a locului în care ai venit pe lume, ceva care răzbate în tot ce faci. Am încercat să mă debarasez, am încercat să atenuez, dar tot iese pe undeva. Şi, foarte interesant, mi-au spus mulţi acolo, mi-au spus foarte mulţi: V-am ales, pentru că dumneavoastră aveţi o altfel de înţelegere a spaţiului şi a timpului. Se vede că eşti european, se vede că ai altceva. Cultura e diferită, e altfel înţelegerea istoriei, înţelegerea rolului istoriei, cunoaşterea istorică, atitudinea pe care o ai, totul e altfel. Şi, evident, când traduci asta în forme şi în spaţii, ei bine, probabil că rădăcinile se simt. Nu se poate altfel! Nu se poate altfel! Cred că de-aia am şi avut succes în timp, pentru că le-am arătat acolo ceva ce ei nu aveau!

G.T.: Cum a fost totuşi, adaptarea la o complet altă cultură, altă lume?
D.S.H.: Diferenţa, diferenţa dintre o lume şi alta poate fi resimţită ca o traumă foarte mare. Tot timpul te chestionezi. Eu nu o să vreau niciodată, şi asta o spun foarte sincer, să mă identific cu cultura de acolo. Deşi sunt multe similarităţi, nu am vrut niciodată să mă identific. Şi de asta mi-am dat seama acum vreo 3-4 ani de zile: că nu vrei, nu poţi! E o rezistenţă ca și cea faţă de baseball, de fotbal american, faţă de tot felul de lucruri care nu sunt ale tale şi faţă de care ai tot timpul rezerve. Nu le poţi asimila! Asta cred că, de fapt, mi-a ajutat foarte mult!

G.T.: Ce rol simţi tu că a avut şcoala în tot ce ai realizat?
D.S.H.: Ţi-am mai povestit ce mult mi-a folosit educaţia asta clasică pe care mi-a dat-o şcoala, cu grecii, cu romanii, Renaissance, barocul. Totul a rămas, toate casele mele sunt structurate în bază, câmp, cornişă. În toate, indiferent cât de moderne ar fi, citeşti asta! Şi, sigur, în particular, ceea ce am învăţat de la Gipsy, influenţa lui în manipularea spaţiului, a proporţiilor, a fost fundamental! Adică, este, undeva, o continuitate din care cred că se poate identifica locul în care te-ai născut, cultura cu care te-ai hrănit şi, după aceea, bineînţeles, educaţia pe care ţi-a dat-o locul unde te-ai format – şcoala.

G.T.: Dacă ar fi să tragem o concluzie…

D.S.H.: Dacă ar fi să tragem concluzii, am ajuns arhitect printr-o întâmplare. A fost întâi mătuşa mea – care mi-a arătat direcţia – şi-apoi Gipsy – care m-a învăţat, de fapt, ce înseamnă arhitectura. Dacă n-ar fi fost Gipsy, rămâneam foarte frumos un om normal şi nu m-aş fi chinuit. Dar el mi-a transmis, ştii, un fel de virus, cum spun fetele mele. E ceva aici, nu ştiu…
Ca să vezi ce înseamnă să fii profesor, mentor. Un profesor este cel care transmite studenţilor tocmai dedicarea asta, lipsa de indiferenţă faţă de obiect. Or, ăsta e un cuţit cu două tăişuri! Cumva trist, într-un fel, în toată istoria asta e ştii ce?
Să-ţi mai spun o scurtă poveste, ca să închei: ajung acasă seara şi suntem la masă, fetele amândouă şi cu mine. Anca face de mâncare şi fetele încep să povestească ce-au făcut la şcoală. Şi, la un moment dat, una dintre ele îi spune celeilalte: Tu nu vezi că nu te ascultă ? Mă uit la ele… şi în capul meu sunt în continuare spaţii şi planuri şi… mă uit la ele şi… nu le văd! Cum poţi să te desprinzi de toate astea care înseamnă, de fapt, arhitectura? Nu poţi! Şi vii acasă şi le aduci în casă, şi le aduci în pat, şi le aduci în baie… Şi nu e în regulă… pentru că, la un moment dat, devii atât de dependent! Trăieşti cu asta, pentru asta, şi nimic nu te mai poate ajuta să scapi… Da! Mă tem însă că nu există ieşire…

Ţucu Hanganu povesteşte concentrat, absorbit în sine, navigând într-un ocean de amintiri care este doar al său. Din când în când mă cercetează cu privirea şi mă întreabă dacă înţeleg: vrea să fie sigur că mesajul ajunge la mine întreg şi exact. Pare că ar putea vorbi astfel zile în şir. Pe chip i s-a aşternut o netezime, o pace care te face să înţelegi că pariul său cu arhitectura, aşa anevoios cum va fi fost, e câştigat deja cu asupra de măsură. De fapt, el nu mai caută de mult ieşirea din labirint: e prizonier de bună voie în lumea de forme şi simboluri căreia i s-a dedicat – sigurul loc în care se simte cu adevărat acasă.

 

NOTE

1. Nicolae Porumbesu (1919-1997) – arhitect şi urbanist român deosebit de prolific, de orientare naţionalistă, foarte personală.
2. Laudatio Dan Sergiu Hanganu – festivitatea de decernare a titlului de doctor honoris causa al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti, 1999.
3. Emil Barbu Popescu – zis Mac -, arhitect, rector al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti, 2000-2008, preşedinte al universităţii din 2008.
4. Mario Botta – celebru arhitect elveţian contemporan (n. 1 aprilie 1943, Mendrisio).
5. Philip Johnson – arhitect, peisagist, teoretician şi istoric de arhitectură american (1906-2005).
6. Maria Vaida Porumbescu – arhitect, soţia lui Gipsy Porumbescu.
7. Henri Ciriani – arhitect francez contemporan, de origine peruviană (n. 1936 – Lima).
8. Frank Lloyd Wright (1869-1959) – arhitect american, figură centrală a mişcării moderne.
9. Sir Robert Hogg Matthew (1906-1975) – arhitect britanic de orientare funcţionalistă.
10. Marcel Breuer (1902-1981) – arhitect american de origine maghiară, promotor al modernismului, cu realizări excepţionale în domeniu designului de interior.
11. Charles Edouard Jeanneret, zis Le Corbusier (1887-1965) – arhitect, urbanist, designer şi teoretician de arhitectură, francez de origine elveţiană, personalitate fundamentală a culturii mondiale, cu contribuţii decisive la instaurarea modernismului şi funcţionalismului la începutul secolului al XX-lea, în Europa.
12. Arhitecţi inovatori ai secolului al XX-lea.
13. Josip Plecnik (1872-1957) – arhitect iugoslav de orientare expresionistă.
14. Antoni Gaudi Y Cornet (1852-1926) – arhitect spaniol foarte original, adept al unei expresii naţionaliste a arhitecturii.
15. Josep Maria Jujol i Gibert (1879-1949) – arhitect spaniol, discipol şi colaborator al lui Gaudi.
16. Octav Doicescu (1902-1981) – arhitect român foarte cunoscut.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog