RDW

PALATUL TELEFOANELOR, atunci şi acum

Dosar Tematic

PALATUL TELEFOANELOR,
atunci şi acum

text: Niels AUNER

„După trei ani de lipsă din țară, Bucureștii i se părură uimitori de modernizați. Numeroase construcții moderniste presărau orașul cu punți de vapor și cuburi albe. Palatul Asigurării Generale1 se ridica în chipul unui masiv chip de sare babilonică spre cer, transformând bulevardul, împreună cu palatele Ciclop2 și Lido3, în arteră de mare metropolă. În josul peretelui drept și amețitor al enormului turn, scundele clădiri vecine păreau barăci de scânduri. Micul zgârie-nori în fier și blocuri de piatră al Palatului Societății de telefoane4 aruncase pe porțiunea strâmtă a Căii Victoriei o umbră de Broadway. Ferestrele scunde și late de cabină de vapor, planurile suprapuse, cu acoperiș plat, barele de fier alb, suprafețele colorate în terrasit cafeniu sau albastru, vitrinele enorme înconjurate cu plăci de sticlă colorată, barurile automate, toate acestea erau elementele unei lumi noi iubind spațiul alb, igienic, interiorul marmorean al unor terme simplificate, sticla, nichelul, lemnul neted, neornamentat, lumina prelingându-se pe pereți. În acest decor de monumente geometrice, mijlocul de locomoție cerut de ochi era Lincoln-ul spațios, corespunzând în severitate lui mecanică vechiului landou.” (George Călinescu, Cartea Nunții, Ed. Eminescu, colecția Romanul de dragoste – nr. 45, București, 1972, p. 61)

Aşa-numitul „Palat al Telefoanelor” este o clădire concepută la începutul secolului al XX-lea, cu tehnici importate de pe un alt continent, departe de tradiţia şi tehnicile cunoscute la noi, valabile doar acolo, după cum aveam să aflăm cu toţii mult mai târziu, cu ocazia unui cutremur devastator.

Arhitectul Edmond van Saanen-Algi, autorul „român” al proiectului, nu a fost agreat de contemporanii săi care l-au lipsit, constant, de posibilitatea afirmării pe măsura talentului său debordant. S-a impus, totuşi, fără drept de apel, scoţând la lumină un proiect american grefat pe o realitate românească, total diferită. Construcția a fost trecută în Lista Monumentelor ca fiind de mare importanţă pentru Bucureşti, datorită excepţionalului efort al arhitectului care a conceput interioarele – cu precădere parterul și etajul 8 – pe care le-a şi mobilat.
Am fost solicitat, intempestiv, să studiez elementele de valoare cuprinse în această clădire tocmai în momentul în care calitatea sa de monument de mare valoare era pe cale să dispară. Cu ocazia consolidării imobilului, fuseseră desfăcute cele mai multe lambriuri şi tâmplăria interioară a Sălii de Consiliu, iar mobilierul de epocă ce constituia „bijuteria” locului se făcuse nevăzut.

Uniunea Arhitecţilor, de obicei amorfă la evenimentele mai importante, s-a mobilizat exemplar prin persoana domnului arhitect Nicolae Lascu, profesor la Institutul de Arhitectură, care a „pus piciorul în prag” şi a oprit demolarea începută „pe blat”. Ce se întâmplase?
Mânat de iureşul termenului final al lucrării, se pare că antreprenorul primise sarcina să grăbească lucrările, aşa că soluţia de restaurare meticuloasă şi de mare fineţe necesară în această lucrare nu mai era o opţiune viabilă.
Fac acum aceste presupuneri, pentru că în acele momente a trebuit să salvăm ce se mai putea salva, a trebuit să organizăm lucrările astfel încât să poată fi finalizate rapid, dar în spiritul unei restaurări responsabile. Au fost stabilite toate măsurile necesare, materialele şi tehnica de lucru conform expertizei şi am crezut că subiectul a fost închis.
Au trecut mulţi ani de atunci şi întâmplarea a făcut să mă aflu, din nou, în legătură cu acest obiectiv, de data aceasta în calitate de elaborator al unui studiu istoric. Am putut constata, cu această ocazie, că optica generală de „a băga sub preş” lucrurile neconvenabile nu se schimbase deloc. Astfel, proiectul de modernizare pe care a trebuit să-l parcurg pentru a vedea în ce măsură se înscrie în practicile de restaurare ale unui asemenea obiectiv avea o serie de lacune, mai curând de „formă” decât de „fond”.
Soluţia adoptată la nivelul holului parter pentru amenajarea unor spaţii de birouri în spatele recepţiei publicului rezolvă decent şi viabil, prin compartimentări fine din sticlă, sistemul amovibil oferind un grad mare de libertate funcţională.
La nivelul etajului VIII, am putut constata cu neplăcere că spiritul care definise „valoarea excepţională” a locului era pe cale să dispară. Astfel, un nivel destinat conducerii administrative, cu hol central legat de birourile conducerii şi secretariatele acestora cu o sală mare de consiliu, risca să se transforme într-o suită de încăperi amorfe, dotate cu diferite forme de mese de consiliu, fără absolut nicio legătură cu ideea iniţială ce a definit monumentul. Un spațiu beneficiind de plusuri evidente obţinute cu ocazia restaurării de foarte bună calitate a finisajelor şi a decoraţiei parietale, a fost compromis prin achiziţia unui mobilier de serie și total lipsit de farmecul și valoarea artistică a spațiilor iniţiale. Din păcate. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mobilierul iniţial. Nu cred că este necesar să aflăm dacă mai există sau nu, dar cred că este important, pentru reuşita proiectului la care fac referire, să se impună achiziţionarea unui mobilier realizat în spiritul acelei epoci, fără de care monumentul are mult de pierdut.

Începutul

Să revenim la momentul începutului, aşa cum apare într-o excelentă monografie despre omul, artistul şi arhitectul Edmond van Saanen-Algi, român prin adopţie, cu studii la mai multe şcoli prestigioase de artă şi arhitectură din lume şi cu dorinţa mărturisită de a lăsa „ceva” important în urmă. Monografia – apărută prin efortul concertat al unui colectiv inimos condus de Oana Marinache – umple golul indiferenței şi dezinteresului contemporanilor față de arhitectul condamnat să fie înţeles abia după trecerea în nefiinţă, abordând multiplele faţete ale vieţii şi operei arhitectului care a izbutit să zdruncine indiferenţa şi platitudinea contemporanilor punând suflet şi dăruire în lucrarea sa. În cele din urmă a izbutit.
Nu cumva motivul este acela vechi de când lumea care îi împiedica pe cei cu mai puţin har să recunoască un astfel de dar acolo unde el este vizibil de la o poştă? Nu cumva mulţimea de lucrări ale arhitecţilor români, prezentate în revista Arhitectura a anului 1933, majoritatea de o mediocritate evidentă, erau menite să estompeze şi să strivească, prin număr, o lucrare monumentală de avangardă, neînţeleasă de contemporani?
Curiozitatea m-a împins să cercetez modul în care a prezentat presa timpului această apariţie şi surpriză! Cele mai multe publicaţii nu au prezentat nimic. Şi acum, la peste 80 de ani de la momentul inaugural, doar câteva reviste de strictă specialitate s-au încumetat să prezinte lucrarea realizată, în perioada 1995-2005, de antreprenorul Rotary Construct SA, care a pus in operă grandiosul proiect întocmit de Institutul Proiect Bucureşti SA. Revin la sursa mea de inspiraţie, cartea doamnei Oana Marinache: „Oficiul telefonic central se aflase până atunci în Bulevardul Dacia, având 3.600 de numere. Modernizarea începuse cu oficiul din Ploieşti, apoi cele din Buzău, Piteşti, Călăraşi, Iaşi, Bacău, Alexandria, ajungându-se la un total de 260 de oficii în toată ţara. După minuţioase studii tehnice, s-a hotărât că repartizarea cea mai judicioasă şi economică a reţelei de cabluri ar fi centralizarea ei într-o zonă aflată în apropierea Cercului Militar. Situat pe bulevardul principal al capitalei, locul ales era foarte popular în istoria Bucureştiului, fiind proprietatea boierului Iancu Oteteleşanu (1795-1876), unde se organizau baluri faimoase. Apoi, aici s-au amenajat hotelul restaurant Frascatti, grădina de vară şi terasa Oteteleşanu.

În 1924, proprietatea se afla în posesia Societăţii „Dacia Romană” şi a doctorului Dimitrie C. Gerota (1867-1939). Vechiul restaurant şi grădina au fost achiziţionate, în anul 1930, de Societatea Anonimă Română de Telefoane (S.A.R.T.) pentru suma de 39,5 mil. lei.
Edificiul din Bucureşti a fost al doilea zgârie-nor realizat de compania americană de telefonie în Europa. În 1937, societatea realizase un sediu pe Gran Via din Madrid, Palatul de Telefonie Naţională după planurile lui Ignacio de Cardenas, arhitectul-şef al companiei locale, şi după cele ale lui Weeks din partea companiei mamă, Internaţional Telephone and Telegraph Corporation. Tot lui Weeks i se datora şi sediul american din 75 Broad Street de la New York. Construcţia a început în toamna anului 1931, a durat 17 luni, pe o suprafaţă de 2.280 mp, cu o faţadă de 34 m pe Calea Victoriei şi 34 m pe strada Matei Millo. Suprafaţa clădită a fost de 977 mp, înălţimea de 52 m. Suprafaţa utilă a tuturor încăperilor însuma 7.404 mp, iar cubajul total de 31.280 mc, scheletul de oţel cântărea 872 tone, iar piatra de faţade 530 mc. Costul total al clădirii a fost de 96.000.000.lei”.
Prima scrisoare din arhiva lui  Van Saanen-Algi datează din 23 septembrie 1931 şi era adresată arhitectului Weeks – coordonatorul american al proiectului – în care se plângea de problemele legate de solicitările autorităţilor municipale de modificare a coronamentului turnului. Se deduce că planurile au fost realizate în mare parte de arhitectul american, iar punerea în aplicare şi detaliile cădeau în sarcina arhitectului român. Stilul pentru care au optat cei doi a fost cel modernist, cu decoraţii Art Deco, cu elemente de inspiraţie egipteană. Cei doi arhitecţi se cunoşteau de la Şcoala de Arte Frumoase de la Paris.
 Van Saanen-Algi a trebuit să convingă nenumărate comitete şi subcomitete că proiectul era „o revoluţie în arta urbană locală”. Pentru obţinerea autorizaţiei, aproape totul a fost rediscutat, de la înălţimea clădirii şi aspectul ei estetic la detalii ca soclul de separaţie pe care el îl propune în marmură verde poziţionat la 1 m de sol, formând un cadru împrejurul intrării principale, pe care o vede prevăzută deasupra cu un vitraliu, sau la modificări legate de ferestrele de la parter.
Într-o altă scrisoare din 18 decembrie, Weeks era de acord cu propunerea instalării unui orologiu pe turn, sugerând un ancadrament imperceptibil de piatră; propunea o suprafaţă de marmură simplă şi plată, la intrarea principală, în locul coloanelor şi semipilaştrilor octogonali, cerându-i lui  Van Saanen-Algi să renunţe la mulurile clasice şi să le înlocuiască cu planuri plate simple. Revenea, în 12 februarie 1932, acceptând propunerile lui  Van Saanen-Algi pentru o frescă impozantă din Marea Sală – Great Hall – (o suprafaţă de 83 mp, înălţime de 1,40 m), realizată de prietenul său Paul Aburel, având ca temă „îndrumarea graiului” (fresca nu mai există) şi pentru modificări în planul etajului VIII destinat conducerii companiei. La 28 aprilie, Algi îi trimite planul lui Weeks şi îi propune o masă rotundă cu diametrul de 7 m şi 20 de fotolii, pentru Sala de Consiliu. În 19 noiembrie, i se cer desenele pentru mobilier, sălile mobilate de el fiind recepţia şi holul, sala de consiliu, biroul preşedintelui, al directorului general, al sălii de conferinţe şi al secretarului general.

Construcţia a fost realizată, în mare parte, cu sprijinul furnizorilor români. Structura din oţel a fost furnizată de Uzinele şi Domeniile Reşiţa. Instalaţiile au fost montate de Freres Sulzers S.A. Bucureşti, tabla a fost luată de la uzinele metalurgice Titan, Vignali & Gâmbară au furnizat plăcile de mozaic şi fraţii Wurm plăcile de plută pentru izolare. De provenienţă străină au fost ascensoarele (primele de acest fel instalate în ţara noastră, având o viteză de 2,5 m pe secundă), ramele geamurilor şi alte instalaţii speciale.
Clădirea a fost proiectată pentru 700 de funcţionari, fiind cea mai mare clădire construită dedicată serviciilor poştale. Se trecea de la 8.000 abonaţi la 12.000 numere în folosinţă, maximum de utilizatori fiind de 10.000 bucureşteni. Noua tehnică permitea un timp de aşteptare de maximum 3 secunde.
Inaugurarea oficială a avut loc în 24 aprilie 1933, după numai 17 luni, în prezenţa M. S. Regelui Carol al II-lea (1930-1940) şi a nenumăraţilor oficiali publici. Regele – un susţinător al proiectelor moderne – evidenţia, în discursul său, progresul comunicaţiilor: „Inaugurând inaugurăm un nou avânt în viaţa economică a ţării. În ritmul modern, toată lumea a putut constata că cel mai important factor de progres în viaţa modernă îl constituie comunicaţiile. De aceea, am salutat şi salut cu bucurie iniţiativa colaborării cu Societatea de telefoane”.

În loc de orice altă concluzie

Apreciez valoarea excepţională a lucrărilor de consolidare realizate, imensul efort ce face din Palatul Telefoanelor o lucrare de prim rang, fără egal în ţara noastră.
Recomand căutarea şi găsirea unui mobilier apropiat de valorile acelei epoci, lăsând ca timpul să hotărască modul de utilizare cel mai potrivit pentru acele spaţii, lăsând libere toate opţiunile trecute, prezente şi viitoare (încă nebănuite de noi).
Cred că rolul nostru este acela de a crea un spaţiu primitor, cu posibilităţi de comunicare şi interacţionare moderne, dar cu mai mult umanism decât cel de care societatea noastră, în ansamblul ei, pare să fi uitat.
Ce vedem astăzi este o lucrare restaurată impecabil, o lucrare de artă monumentală inginerească. Cineva care nu a fost contemporan cu acest efort uriaş, cu un consum enorm de resurse, derulat pe mai bine de 10 ani, nu poate spune că ceea ce se vede nu este Palatul Telefoanelor din 1933. Lucrarea, aşa cum ne apare astăzi, este opera celor ce au realizat-o, la început, dar şi a celor care, cu dragoste şi pricepere tehnică, au adus-o în secolul al XXI-lea, prin giganticul efort al unei întregi naţiuni.
Documentarul fotografic ilustrează înscrierea obiectului arhitectural „cu uşoare influenţe de arhitectură egipteană” – cum era caracterizat de presa vremii – în rândul celor mai „faraonice” lucrări realizate vreodată în ţara noastră.
Privind fotografiile eşti captivat de dimensiune, dar, mai ales, de complexitatea extremă a lucrărilor, acestea putând fi duse la capăt doar de o societate matură tehnic şi tehnologic, la mare distanţă de cea care a început cu mulţi ani în urmă lucrarea.

 

NOTE

1. Palatul Societăţii de Asigurări „Generala” = Finalizat în 1906 de arhitectul O. Maugsch.
2. Ciclop = Parcare supraetajată construită în 1923.
3. Lido = Hotel proiectat de arhitectul E. Doneaud și inaugurat în 1930.
4. Palatul Societății telefoanelor = Cu o înălțime de 52 m, a fost inaugurat în 1934, construit în stil Art Deco de arh. L. Weeks, E. van Saanen-Algi şi W. Froy.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog