RDW

GÂNDURI ŞI GRIJI DESPRE POST-RESTAURARE

Dosar tematic

GÂNDURI ŞI GRIJI DESPRE POST-RESTAURARE

text: KÖLLŐ Miklós

Capela Sfânta Ana din Gheorgheni, restaurată; foto Szigeti Vajk-István

Prezentul articol încearcă să prezinte trei tipuri de pericole sesizate de mine pe parcursul a aproape două decenii de practică de restaurator, pericole care pot apărea în timp şi care se amplifică odată cu restaurarea unui monument istoric: (1) „migrarea meseriilor în arhive”, (2) „presiunea tehnicilor moderne în contextul lipsei de educaţie” şi (3) „liniştirea conştiinţei”.

Migrarea meseriilor în arhive

În acest sens am identificat două fenomene. Pe de o parte, pierderea meseriilor (necesare pentru procedeele de restaurare) prin dispariţia meseriaşilor, pe de altă parte, schimbarea mediului de prezervare/de susținere a meseriilor tradiţionale. Fenomenele pot fi surprinse pe parcursul „restaurării”/reconstruirii a 3 şi 1/2 mori de apă, intervenţii din zona arhitecturii vernaculare, efemere: două dintre intervenţii sunt pe şi lângă monumente istorice, a treia moară ar putea fi clasată, deoarece după restaurare/reconstrucţie are toate calităţile specifice. A patra nu este monument istoric şi nici n-a fost restaurată, dar totuşi are legătură cu subiectul, dat fiind că e vorba de o reconstrucţie de joagăr de apă, pe baza simplului fapt că joagărul exista în memoria colectivă a locului, iar comunitatea a dorit refacerea sa.
Elementul comun al acestor intervenţii este reconstrucţia, un procedeu din ce în ce mai prezent şi amplu discutat în ultimul deceniu în practica de restaurare, forţând regula stabilită că reconstrucţia se opreşte acolo de unde începe presupunerea.
Mesajul prezentului articol se referă însă (ca o reflecţie la problemele şi atitudinile întâlnite în timpul restaurării şi după ea) mai mult la aprecierea meseriaşilor care încă stăpânesc meseriile tradiţionale, respectiv la „reconstrucţia” meseriilor necesare păstrării în timp a acestor monumente vernaculare, precum şi la adoptarea unei atitudini responsabile privind moştenirea culturală, și nu la obiectele de arhitectură în sine (deoarece ele nu sunt tema, ci doar suportul discuţiei).
Aş vrea să punctez ce au însemnat morile de apă şi de ce constituie o problemă reală pentru restaurare. Înainte, reparaţiile anuale se făceau în clacă, un mod de întrajutorare (obligatorie) între secui. Morarii au practicat la rândul lor această formă instituţionalizată de colaborare pentru întreţinerea în comun a morilor. Cel care era mai abil la „tăierea” pietrei făcea acest lucru pentru toţi, tot așa cum își punea măiestria în folosul comun cel care se pricepea mai bine la dulgherit, tâmplărit, aratul digului etc. Şi tot împreună vegheau pe timpul iernii şi spărgeau gheaţa pentru a preveni daunele provocate la topirea zăpezilor.
Problema e că nu prea mai sunt morari sau sunt foarte-foarte bătrâni şi doar prin vorbe mai pot lămuri cum ar trebui făcută o anumită fază de întreţinere/reparaţie. Pe parcursul secolului al XX-lea, morarii au avut o soartă grea pe la noi: după Primul Război Mondial, odată cu instalarea administraţie române, se făceau presiuni cu ocazia acordării dreptului la o cotă parte de apă din albie, şi anume se solicita morarilor convertirea la o religie mai apropiată de cea ortodoxă; şi mulţi au devenit greco-catolici. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, „în mica lume maghiară”, cum spun localnicii, administraţia maghiară reinstalată le-a creat probleme tocmai pentru această convertire, ea fiind considerată ca o trădare; astfel, mulţi dintre ei au fost duşi la muncă forţată, cei rămaşi acasă fiind bătuţi. Cum morile erau locuri comunitare unde se mai strângea lumea la taclale cât timp se măcina grâul, ele erau nedorite în perioada stalinistă, astfel că, după câţiva ani paşnici de după război, morarii au fost obligaţi să lucreze ca muncitori în morile proprii, confiscate. O făceau în condiţii clar falimentare (mulţi dintre ei rămânând cu datoriile, deoarece după război au trebuit să se împrumute pentru refacerea morilor), iar cel care încerca să lucreze pe ascuns (era destul de greu, moara având un ropot asemănător unei mitraliere la foc continuu) şi era prins, făcea ani grei de închisoare pentru o vamă de câteva chile de cereale. Morile cu aburi, mai târziu cele cu curent electric au însemnat lovitura de graţie pentru morile de apă, care din perioada anilor 1970 practic nu au mai fost folosite decât foarte rar. Aşa că nu e de mirare că morarii au dispărut, paradoxal, tocmai în momentul în care energia albă începe să se răspândească din nou.
Astfel, morile de apă (nefiind destul de productive faţă de cele contemporane) au devenit doar mărturii din trecut. Deşi din punct de vedere energetic ele sunt curate, doar turismul a reuşit să mai ţină în picioare câteva mori de apă; fie ele monumente istorice sau nu, până în zilele noastre s-au transformat în nişte decoruri aproape de „ruină în peisaj”, ilustrând trecerea timpului. Şi cum au fost construite din lemn, nu prea rămâne mare lucru în urma lor.

Capela Sfânta Ana din Gheorgheni, restaurată; foto Köllő Miklós

Prima intervenţie prezentată este restaurarea morii de apă din Senetea, monument istoric de categoria B. Unicitatea ei este dată de faptul că este o moară de râu – şi nu de pârâu, cu ape repezi -, fiind pusă în mișcare de apa lentă a Mureşului. Doar că, odată cu regularizarea Mureşului, nivelul apei a scăzut, astfel că moara nu mai este funcţională decât după ploi abundente sau primăvara, la topirea zăpezii, când debitul crescut permite acest lucru. (Cred că atunci când s-a hotărât regularizarea Mureşului, ce avea să se întâmple cu moara în acest context era o problemă minoră.) Am avut însă probleme la refacerea humuielii: construcţia, în câteva zone din exterior și pe toată suprafaţa interioară a locuinţei morarului, a fost humuită printr-o tehnică azi dispărută în zonă. În timpul testelor, suprafaţa spoită cu humă, care arăta de parcă ar fi fost veche, crăpa foarte repede, iar cea care rezista nu arăta precum cea originală. A fost nevoie de un şir întreg de experimente până când am ajuns la rezultatul dorit. Şi încă nu ştim cât va rezista în timp. Deocamdată, rezistă. Adică aici, într-un fel, am reconstituit o „meserie” de altădată: din descrieri, din reţete de epocă, din practica existentă încă în zona ceangăilor din Moldova. Dar ar fi fost nevoie de experienţa locală, care ne-a lipsit cu desăvârşire: lutul şi nisipul local sunt altfel decât în Moldova, reţeta trebuie puţin modificată, plus că s-a preferat betoniera în locul tăierii cu sapa şi „călcării în picioare” a lutului. Consider, cu toată bunăvoinţa, că ceea ce am reuşit a fost doar „mimarea” procedeului şi nu parcurgerea lui tradiţională.
În cazul acestei mori, putem vorbi de o „reconstrucţie” în adevăratul sens al cuvântului, dat fiind faptul că, la construcţii din lemn, demontarea şi remontarea construcţiei în vederea înlocuirii unei piese poate fi considerată o intervenţie „minoră”. Stadiul materialului lemnos a impus această metodă, în cursul restaurării fiind aleasă împachetarea şi tratarea cu gaze a materialului lemnos afectat de un atac biologic grav. În zonă încă mai există această practică uzuală a numerotării, demontării şi remontării construcţiilor din lemn şi nu am întâmpinat greutăţi în acest sens.
A doua moară a putut fi salvată mai uşor, clădirea având câteva probleme structurale (mai ales în zona fundaţiilor). Reconstrucţia s-a limitat aici doar la roţile exterioare ale morii (dispărute între timp, respectiv înlocuite parţial cu o roată mult mai mică, nepotrivită) şi la refacerea digului: datele din arhivă şi existenţa câtorva mori vechi în zonă, precum şi şansa prezenței unor meşteri care mai stăpâneau vechile tehnici de a lucra cu lemnul ne-a uşurat sensibil sarcina. Noroc că au existat meşteri care au văzut în copilărie cum se construia o moară, stăpâneau tehnicile necesare, a existat în apropiere o roată identică cu cea din documentele de arhivă etc.
A treia intervenţie a fost reconstrucţia unui joagăr care existase până prin anii 1950, la Izvoare, păstrat acum doar în memoria localnicilor. Nu figura în cartea funciară, nu aveam date despre cum arăta, doar ni s-a solicitat să-l reconstruim. Da, în esenţă, mecanismele nu s-au schimbat din evul mediu, da, mai avem câteva ferăstraie de apă rămase în picioare (de regulă, nefuncţionale). Dar nu erau ale locului, ci aflate la distanţe de peste 60 de km. Astfel, am reconstruit doar esenţa joagărului: un mecanism asemănător celor de epocă (care era, de fapt, demontat şi mutat în repetate rânduri în sus faţă de cursul apei, mai aproape de pădurea ce se distanţa odată cu exploatarea arborilor), protejat de o hală contemporană din lemn (odată cu mutarea joagărului, construcţia ce adăpostea mecanismul era complet refăcută, după moda actuală şi posibilităţile beneficiarului). Aici a apărut o a doua problemă: dacă lucrul cu barda era un procedeu obişnuit cu câteva decenii în urmă, astăzi cel care mai ştie să facă așa ceva are cel puţin un doctorat în sculptura în lemn. Ce vreau să semnalez este transferul acestui meşteşug din mediul tehnicilor ţărăneşti în mediul artistic, unde nu mai are o folosinţă cotidiană, ci doar ocazională. În consecinţă, „practica” meseriei se pierde, realizarea pieselor din lemn necesare fiind mult mai costisitoare (sau mai puţin eficientă şi durabilă în timp).
A patra moară s-a prăbuşit până când s-a clarificat dreptul de proprietate şi stă sub un cort de protecţie realizat ca intervenţie de urgenţă cu ajutorul mai multor voluntari, aşteptând momentul în care să se poată interveni legal, cu acte de proprietate în regulă. Dar oare vor mai exista meşterii cu care s-o pornim, fără prea multe experimentări şi încercări pe viu?

Presiunea tehnicilor contemporane în contextul lipsei de educaţie

Cel mai frecvent am întâlnit aceste probleme în contextul restaurării bisericilor romano-catolice, unde, de sub aspectul baroc am reuşit să scoatem la lumină stadiul medieval al clădirii, mai ales în cazul turnurilor (Cârţa, Joseni şi Tomeşti). Este foarte ciudat că majoritatea oamenilor consideră că o construcţie restaurată este, de fapt, un „obiect muzeal” şi astfel e depăşit în timp. Ei ar prefera o clădire modernizată. Astfel, în locul suprafeţelor „vălurite” păstrate din evul mediu, ei visează turnuri de biserică cu muchii perfect drepte, ghidate cu colţare pentru gipscarton, cu suprafeţe tencuite şi gletuite perfect plan cu maşini de tencuit, verificate cu dreptare de cel puţin patru metri. Ţintind perfecţiunea, una dintre cele mai caracteristice greşeli se face în zona racordării timpanelor cu învelitoarea, când în locul mortarului se introduce tablă. Tencuiala nu este dreaptă, astfel tabla se mulează peste tencuială prin improvizaţii. Doar că tabla este vălurită şi luceşte, oglindind lumina în mod diferit. Ceea ce arată oribil… faţă de simplitatea detaliului cu mortar, capabil să preia în mod onest aceste „defecte”. Este însă un procedeu mult mai laborios, ca atare, se înlocuieşte.
Meşterii nu înţeleg cum poate să rămână pe zid tencuiala fără ciment, antreprenorii locali nu acceptă că trebuie lucrat cu oameni specializaţi şi nu iau în considerare cantitatea de manoperă necesară: ei văd doar un volum de tencuială raportat la o suprafaţă şi ajung repede la concluzia că oferta restauratorului este nejustificat de scumpă. Şi dacă, din întâmplare, acceptă că nu au specializare şi, astfel, nu au şansa să intervină pe monument, ceea ce urmează este răzbunarea tăioasă, chiar parşivă: la desfacerea schelelor ei reclamă că muchiile nu sunt chiar verticale, nici chiar drepte, inegalităţile suprafeţei se văd cu ochiul liber (nici nu trebuie verificări cu laser!) şi sunt în stare să arate şi alte greşeli „închipuite” (dar prevăzute de un restaurator bun în caietul de sarcini şi cerută în mod explicit la asistenţa tehnică). Aceşti „pricepuţi” reușesc să manipuleze enoriaşii privind „calitatea estetică deficitară” a lucrărilor. Şi uite aşa, dacă apare cumva o crăpătură, o mică exfoliere etc., ei sunt primii care sar şi explică ce bine era cu cimentul şi că, dacă se mai punea şi plasa de armare a tencuielii, nu se întâmpla acest lucru.
Astfel, după o restaurare corectă, părerea lor amplu discutată şi perpetuată în rândul comunităţii locale este că, de fapt, lucrările au fost nu doar foarte scumpe, ci şi proaste. Şi după restaurare nu vor să mai audă de restaurare… căci oricum nu s-a întâmplat mare lucru, clădirea arată cum era mai înainte, cu imperfecţiuni cu tot.

Iar după plecarea specialiştilor, uneori se „corectează” stadiul rămas după lucrări. Astfel, la Tomeşti (clădirea bisericii nu este clasată ca monument, deşi ar merita să fie), în cadrul intervenţiilor noi am procedat ca şi cum ar fi fost monument istoric, golurile turnului restaurat au „primit” ferestre termopan, poarta zidului de incintă s-a schimbat cu una nouă (de factură contemporană) şi s-a mai amenajat o platformă de acces în faţa porţii cu pişcoturi din beton, aşa cum se cuvine după moda actuală.
Situaţia este și mai interesantă la Joseni, unde, pe tencuiala barocă a turnului, în exterior, a fost menţionat anul 1213 ca an al construirii bisericii. Aşa, cu o dată precisă, deși primele izvoare scrise – inventarul dijmelor papale din 1332 – arată că în depresiunea Gheorgheni erau două biserici, şi putem doar presupune că una dintre ele ar fi putut fi cea din Joseni. Pentru oamenii simpli, faptul că rezultatele cercetărilor arheologice pentru turnul existent indică o vechime de secol XV-XVI nu este un argument; nici că, la fel ca şi în cazul dendro-cronologiei, nu avem date certe despre biserica demolată pentru construirea actualei biserici baroce; nici că, foarte probabil, la lucrările de restaurare din 1930, data intervenţiei anterioare, o inscripţie din 1713 (data altei intervenţii anterioare) să fi fost interpretată greşit, astfel apărând pe turn anul 1213. Nu, pentru ei faptul că pe un strat de tencuială realizat în 1930 scria 1213 înseamnă că la Joseni exista o biserica încă din 1213. Şi era construită de strămoşii lor secui (care după stadiul actual al cercetărilor s-au stabilit în zonă după invazia mongolă din 1241-1242). Şi au un argument simplu: strămoşii lor erau oameni drepţi, credincioşi, cu statut de nobilime colectivă şi nu puteau să mintă. Astfel, în zona bisericii a fost proiectat un monument care vesteşte că biserica din Joseni datează din 1213, fix. Şi sunt mult mai mult încântaţi de această dată „teoretică” decât de faptul că de sub veşmântul baroc al turnului am reuşit să scoatem două straturi medievale foarte valoroase, de pe urma cărora biserica ar putea fi clasată ca monument de categoria A, de importanţă naţională (în locul categoriei actuale B).
La Cârţa s-a considerat că turnul nu este luminat cum trebuie pe timp de noapte, deşi iluminatul este realizat corect, discret, pe baza propunerii de instalaţii a proiectului de restaurare. Astfel, s-au mai aşezat nişte corpuri de iluminat, de data aceasta nu cu lumină uniformă şi asemănătoare celei utilizate odată cu restaurarea, ci cu lumină tricoloră roşu-alb-verde (ca alternativa la culorile roşu-galben şi albastru).

Liniştirea conştiinţei

Odată cu „liniştirea conştiinţei” că monumentul a fost restaurat, de multe ori se şi renunţă la urmărirea în timp a construcţiei, se neglijează întreţinerea şi reparaţiile curente. Tocmai pentru că fiind „pus la punct” obiectul, gata făcut, cu mulţi bani, e musai să reziste. Şi în loc să se concentreze la o îngrijire în timp a construcţiei, din inerţia elanului de restaurare se mai face câte ceva ce poate s-ar fi putut neglija, iar fondurile ar fi putut folosite poate pentru reparaţii necesare în urma observării comportării în timp a construcţei. Astfel, la capela Sfânta Ana din Gheorgheni, în anul de după finalizarea restaurării (realizată prin voluntariat), s-au restabilit staţiile drumului crucii din oraş până în vârful dealului, unde se află capela. În unele locuri se mai văd fundaţiile vechilor crucifixe, însă ele nu au fost folosite pentru cele noi, deşi acest lucru era posibil şi asigura o autenticitate sporită. Învelitoarea de şindrilă de pe capelă are în prezent lipsuri şi ar trebui reparată. La fel, la conacul Benedek din Gheorgheni, nu am reuşit „termoizolarea” podului pentru a asigura un confort oarecare pe timp de iarnă, dar ulterior finalizării lucrărilor de restaurare, pentru care am avut fonduri la vremea respectivă, avem în prezent un gard nou şi o poartă secuiască. Și asta din cauza modului de interpretare a regulii că pe lucrări executate din fonduri europene nu se poate interveni pe o perioadă de câţiva ani.

Da capo al fine

Este o indicație în cazul partiturilor, unde încheierea constă în repetarea piesei de la început până la cuvântul fine. Doar că în cazul muzicii, repetiţia este făcută la un interval de câteva minute, de aceiaşi artişti, pe aceleaşi instrumente, pentru acelaşi public. Restaurarea unui monument se întâmplă la intervale de zeci de ani, pentru un public diferit, care se raportează poate cu totul altfel la monument, iar vechile instrumente încep să nu mai fie utilizate, fiind înlocuite de maşini care produc, aparent, acelaşi rezultat. Continuând alegoria cu limbajul muzical, în cazul acestor restaurări-refaceri s-a pierdut şi maniera de interpretare, acele mici însemnări prin care compozitorul a cerut o interpretare diferită faţă de cea uzuală (pizzicato, allegretto, staccato). Nu cred că sculptorul de mâine va avea rutina meseriaşului de odinioară privind poziţionarea pieselor de lemn astfel încât să reziste – prin protecţie fizică – mai bine în timp şi că va putea repeta exact practica locală. Aşa că începe să-mi fie din ce în ce mai clar: în ritmul în care se schimbă lumea şi în care dispar meseriile, dacă nu facem ceva ca meseriile necesare restaurării să devină chiar ele „monumente” şi dacă astfel de meserii nu vor fi ţinute în viaţă prin diferite demersuri şi finanţări, degeaba vom avea partitura în faţă, nu o să putem reda fidel ceea ce a fost notat în partitură. Adică nu vom putea restaura în mod autentic şi de aici începe un alt procedeu, pe care l-aş denumi adaptarea sau montarea pe scenă a moştenirii culturale sau a ce va mai rămâne din ea. Tot așa cum dansurile populare nu mai fac parte din cotidianul rural, ci se pot vedea pe scenă, coregrafiate.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog