Eseu

Despre arhitect, despre chemările și datoriile lui

„Astăzi, cele mai multe dintre case nu plac decât la două persoane: proprietarului și arhitectului. Casa trebuie să placă tuturor. Ceea ce o distinge de opera de artă, care nu este obligată să placă nimănui… Opera de artă este afacerea privată a artistului. Casa nu este o afacere privată. Opera de artă este adusă pe lume fără ca nimeni să-i simtă nevoia. Casa răspunde unei nevoi. Artistul nu este responsabil față de nimeni. Arhitectul e responsabil față de toată lumea… Opera de artă este prin esență revoluționară, în vreme ce casa e conservatoare. Opera de artă se gândește la viitor, casa la prezent. Opera de artă smulge oamenii din comoditatea lor. Noi îi detestăm pe cei care ne smulg din comoditatea noastră și vin să ne tulbure confortul. De aceea iubim casa și detestăm arta… Asta înseamnă că, atunci, casa n-ar fi o operă de artă? N-ar fi arhitectura o artă? Nu, nu este. Numai o mică parte din munca arhitectului este de domeniul Artelor Frumoase: mormântul și monu­mentul comemorativ… Artistul este propriul său stăpân, arhitectul este servitorul comunității… Sar­cina arhitectului este de a provoca emoții juste.” (Adolf Loos, 1910) Supraviețuiesc astăzi în societatea noastră cel puțin trei vocații majore, în sensul consacrat al acestui termen, de Beruf, deopotrivă chemare și datorie: vocația de medic, vocația de jurist și vocația de arhitect. Fiecare dintre ele se materializează într-o profesie care necesită anumite înclinații, pasiuni sau chiar un anumit talent. Fiecare din aceste vocații, în sensul de chemare, necesită din partea celui sau celei care alege să îi răspundă un anumit tip de răspuns și mai ales o anumită responsabilitate. Aceasta, de altfel, dă vocației dimensiunea sa de datorie. Medicul, omul legii, arhitectul, nu sunt doar oameni pasionați de meseria lor, ci, odată ce și-au asumat-o și o exersează, ei sunt datori cu ea în fața celorlalți, răspund de practicarea ei pentru fiecare dintre deciziile pe care le iau. Există însă cel puțin o diferență majoră între ges­turile vocaționale ale celor trei. Dacă medicul și juristul sunt chemați și sunt datori să intervină atunci când are loc o întrerupere în cursul vieții de zi cu zi, pentru a-i restabili continuitatea, „nor­malitatea”, arhitectul, în schimb, este el însuși un făuritor de continuitate, de normalitate, de coti­dianitate. Citiți eseul integral în nr 4 / 2011 al Revistei Arhitectura.

*Text prezentat în cadrul Zilelor Arhitecturii, ediția 2011, Cluj-Napoca și pre­luat de pe blogul personal al lui Ciprian Mihali

Ciprian Mihali predă filosofie con­temporană la Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, fiind specializat in hermeneutică, fenomenologie, filosofie socială și filosofie politică. Zonele sale recente de interes sunt teoria spațiului, filosofia viului, post-co­munismul, bioputerea și filosofia dreptului.

A fost profesor invitat la Maison des Science de l’Homme, Univer­sité de Lille (Franța) și Ecole Normale Supérieure din Lyon (Franța).

Este autor al mai multor cărți, printre care Sensus communis. Pentru o her­meneutică a cotidianului (București, 2001), Inventarea spațiului. Arhitec­turi ale experienței cotidiene (București, 2001), Uzuri ale filosofiei (Cluj, 2006), Dublu tratat de urbanologie (cu Augustin Ioan, Cluj, 2009). Ca editor și co-autor a publicat Altfel de spații (Bucuresti, 2001), Artă, comunitate și spațiu public (Cluj, 2003) și Pouvoir et Vie (Cluj, 2004).