Transparenţa este un concept fertil în recontex­tualizarea contemporană a dipolului public/pri­vat (în forma sa edificată). Transparenţa a reprezentat nu numai o metaforă obsesivă pentru arhitectura secolului al XX-lea, dar, mai mult decât atât, ea a funcţionat ca un nou mit al „stră-vederii”, an­tre­nând în proces o metafizică a trecerii dincolo; sau, cum inspirat formulează Anthony Vidler, „transparenţa a deschis inspecţiei arhitectura-ca-maşină” (1994, 218). Din cu totul altă perspectivă, ca mit al accesibilităţii sociale în raport cu mediul edificat, s-a mers până la a discuta despre transparenţă în termeni politici. Walter Benjamin considera că „A trăi într-o casă de sticlă este o virtute revoluţionară par excellence” (1978, 180), în vreme ce Vidler, aparent mai puţin radical în politicile transparenţei, crede că ea este „ferm identificată cu modernitatea progresivă” (1994, 219). Transparenţa – metaforă apoteotică a mo­dernităţii – se localizează la stânga gândirii despre societate şi mediul său edificat, în vreme ce „ten­dinţele represive ale postmodernismului către ata­vism istoric” (219) par a fi exilate la dreapta1, dimpreună cu reaganismul şi cu tatcherismul că­rora le datorează în mare parte suflul fabulos, dar extrem de scurt (practic, anii optzeci) la scara istoriei arhitecturii2. Mai mult chiar, aşa cum stu­diile de caz vor demonstra, transparenţa clădirilor într-adevăr a funcţionat ca un reflex al naturii so­cietăţilor occidentală şi comunistă în perioada postbelică3.

Interesează în acest text modul în care transparenţa a funcţionat ca negociator între locul public şi spaţiul privat în configurarea unui mediu construit. Practic, începând cu Pavilionul de sticlă al lui Bruno Taut, de la Expoziţia Werkbund, sticla – acolo folosită mai ales pentru efectele ei spec(tac)ulare – devine un material de construcţie privilegiat pentru în­treaga carcasă a faţadei clădirilor moderne, nu doar pentru fenestrările, mai ample sau mai re­duse, ale acesteia.

În ceea ce priveşte Sp, sticla a încercat să su­gereze (dacă nu să şi izbândească) o stingere a dihotomiei dintre interior şi exterior; sticla putea să facă vizi­bilă la maximum „natura”, care astfel devenea fundal pentru „spectacolul” vieţii intime, fie îngăduia naturii înseşi să intre în casă şi să ia parte la viaţa intimă ca natură (în casele lui Frank Lloyd Wright şi mai cu seamă în Vila de pe cascadă, unde stânca este podeaua livingului). Dar, aşa cum unii teoreticieni deconstructivişti au arătat4, dematerializarea faţadei exterioare a casei a fost adeseori compensată cumva de dis­tribuirea mobilierului către acest perete invizibil, într-o încercare oarecum subconştientă (oricum a clientului în procesul folosirii, dacă nu a arhi­tectului însuşi de la bun început) de a suplini această fragilizare a barierei interior/exterior.

Citiţi eseul integral în nr 4 / 2011 al Revistei Arhitectura.